Cuviosul Ioan mult pătimitorul (18 iulie)

Cuviosul Ioan mult pătimitorul

Prin multe nevoinţe ni se cade nouă a intra în împărăţia Domnului, zice Sfântul Pavel, învăţătorul neamurilor. Cu el împreună, tot aşa ne spune şi acest iubit ucenic al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicînd: Eu sînt Ioan, fratele şi părtaşul vostru în necazuri. Aceeaşi împreună glăsuire este potrivită şi iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din mânăstirea Pecersca, adică al lui Ioan Feciorelnicul, ce este de neam rusesc şi care se mai numeşte "mult pătimitor", pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri. El şi-a avut fecioria logodită Mirelui cel ceresc, precum singur şi-a mărturisit viaţa sa cea mult chinuită, fiind aproape de moarte, pentru o nevoie ca aceasta. De multe ori venea la acel cuvios, care se închisese într-un loc strîmt, din peştera Cuviosului Antonie, şi acolo îşi petrecea toată viaţa sa. Un frate ce se lupta cu ispita diavolească spre pofta cea trupească, acela se ruga de sfânt ca să se roage Domnului pentru uşurarea patimii lui.

Cuviosul Ioan îi grăia: "Frate, îmbărbătează-te, că are să ţi se întărească inima. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte căile Lui, că Acela nu te va lăsa în mîinile vrăjmaşilor tăi, nici te va da spre vînare dinţilor lor". Acel frate i-a răspuns: "Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da uşurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc". Cuviosul Ioan i-a zis: "De ce voieşti să te dai spre mâncare vrăjmaşului, şi să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmaşul, deodată îl aruncă jos şi căderea lui va fi atît de cumplită, încît nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici în sfânta mînăstire, vei fi asemenea cu omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricât s-ar osteni vrăjmaşul să-l tragă, nu-l va putea să-l înduplece. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor şi din tina necurăţiei. Dar ascultă-mă frate, să-ţi spun ce mi s-a întâmplat în tinereţile mele. Şi el a început să-şi spună cu de-amănuntul toată viaţa sa astfel.

Cînd am venit în această sfântă mânăstire Pecersca şi cînd am început a mă osteni după rânduiala sfîntului chip îngeresc şi călugăresc, am pătimit multe ispite de desfrânare şi nu ştiu ce nu răbdam pentru mântuirea mea. Câte două şi uneori câte trei zile petreceam nemâncat, iar de multe ori şi toată săptămâna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram şi privegheam în toate nopţile. Astfel am petrecut trei ani, într-o pătimire rea ca aceea; dar nici aşa n-am aflat odihnă. Atunci m-am dus în peştera Cuviosului Părintelui nostru Antonie şi petreceam ziua şi noaptea, rugîndu-mă lângă mormântul lui. Odată am auzit glasul cuviosului către mine: "Ioane, Ioane, ţi se cade să te închizi aici în peşteră şi, prin nevedere şi prin tăcere, să ţi se uşureze războiul. Atunci Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioşilor Săi.”

Drept aceea, eu din ceasul acela m-am închis aici în acest loc strâmt şi chinuitor în care petrec de treizeci de ani şi abia acum câăva vreme am aflat odihna, căci toţi anii mă luptam cu patimile şi cu gândurile cele trupeşti. Eu am petrecut ani cu asprime, mai întîi cu postul şi cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neştiind ce să fac şi neputînd să rabd războiul cel trupesc, am socotit să vieţuiesc gol şi să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci până acum mă obosesc de răceală şi de roaderea fierului; iar când toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adâncă până la umeri şi, sosind zilele sfântului post al Paştelui, am intrat în groapă şi mi-am împresurat tot trupul cu ţărână, încât numai capul şi mîinile le aveam libere. Aşa am petrecut tot postul înghesuit de pământ, neputând a mă mişca cu trupul, dar nici aşa n-a încetat pornirea trupească şi aprinderea poftelor; căci vrăjmaşul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.

Meşteşugirea acestuia am simţit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încât şi vinele se zgârciseră într-însele; oasele trosneau, văpaia ajunsese până la pântece, iar mădularele îmi ardeau. Eu însă nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci mi se fereau de întinăciune şi voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decât să ies din groapă, batjocorit de diavol. Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoşat şi cumplit, suflând în văpaie şi arzîndu-mă cu scântei; acela voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, voind să mă gonească. Deci, sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Învierii lui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghiţit capul şi mâinile în gura lui şi mi-a ars părul de pe cap şi din barbă, precum mă vezi acum. Eu, fiind cu capul în gâtul acelui balaur, am strigat din adîncul inimii mele: "Doamne, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluieşte-mă Stăpâne, că Tu Însuţi eşti iubitor de oameni! Mântuieşte-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăveşte-mă de spurcăciunea fărădelegilor mele, ca să nu mă leg de lanţurile vicleanului în veci! Mântuieşte-mă de înghiţirea vrăjmaşului acesta, că răcneşte ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta şi vino să mă mântuieşti; fulgeră fulgerul Tău şi-l goneşte, ca să se stingă de la faţa Ta!" Când am săvârşit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, şi acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu de atunci nu l-am mai văzut.

După aceea am auzit şi glasul Domnului către mine: "Ioane, Ioane, iată ţi s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimeşti ceva mai rău în veacul ce va să fie!" Eu, închinându-mă, am zis: "Doamne, de ce m-ai lăsat a fi astfel muncit?" Răspuns-a mie, grăindu-mi: "După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca să te arăţi curat ca aurul; pentru că mai presus de putere, Dumnezeu nu dă ispite omului, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de şarpele cel viclean, ci ca un Stăpân înţelept, robilor tari şi puternici le încredinţează lucruri mari şi grele, iar celor neputincioşi şi slabi, proaste şi uşoare. Aşa să înţelegi şi de războiul poftei trupeşti, pentru care tu singur te rogi pentru tine; însă mortului, celui ce este lîngă tine, să te rogi ca să te uşurezi de patima desfrânării; căci acesta a făcut mai mult decît Iosif şi poate să ajute celor ce pătimesc foarte tare de o patimă ca aceasta". Eu, neştiind numele unui mort ca acela, am început a striga: "Doamne, miluieşte-mă cu rugăciunile acestui cuvios! Apoi m-am înştiinţat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită, în care sînt şi acum, netrebuindu-mi lumânare ziua şi noaptea. Asemenea şi toţi cei ce vin la mine, se satură de o lumină ca aceasta şi văd la arătare mângâierea mea, care m-a luminat în noaptea Învierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie".

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfârşindu-şi mărturisirea mult chinuitei sale vieţi, s-a întors spre cel pătimaş şi i-a mai zis: "Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăinţă. Deci, frate, îţi zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise, că el îţi va ajuta ţie! Atunci s-a rugat împreună cu pătimaşul şi, luând un os din moaştele Cuviosului Moise, l-a dat lui zicând: "Lipeşte acest os pe trupul tău". El, făcând aceasta, a simţit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea şi i s-au omorât toate patimile desfrânării în trupul lui; şi de atunci nu i se mai făcea lui supărare.

Deci sfântul şi pătimaşul au dat laudă lui Dumnezeu, că l-au preamărit în viaţa sa prin curăţie. Apoi Cuviosul Părintele nostru Ioan, în puţină vreme după mărturisirea chinurilor sale celor multe, în 18 zile ale lunii iulie, şi-a dat duhul în mâinile Domnului, ca să împărăţească cu El. Sfintele lui moaşte, care izvorăsc tămăduiri, stau şi pînă acum nemişcate, ca un stîlp de tărie în faţa vrăjmaşului, acolo unde mai înainte s-a îngropat singur până la umeri, pe cînd se nevoia.

Cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Ioan, al cărui cinstit trup, ca al celui ce a biruit patima trupească prin multă chinuire, s-a făcut stâlp în casa lui Dumnezeu, să ne fie şi nouă a ne povăţui pe pământul ceresc cel făgăduit, ca şi cu o lumină şi o umbrire a stâlpului care este aproape de Moise. În acele locuri care sunt vrednice celor de la piept - adică pruncilor, nu altora, ci ca celui de la pieptul lui Hristos, aşa şi acestui feciorelnic Ioan, adică cu darul şi cu slava Celui în Treime slăvit, Căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa textului şi a icoanei :

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/vsiul.html

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/07/st-john-much-suffering-of-kiev-caves.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – "Cugetarea trufaşă, aruncând o privire fugară asupra simplităţii evanghelice, o leapădă"

Vineri[I Cor. 4, 5-8 ; Mt. 13, 44 – 54]. Venind în Nazaret, Domnul n-a aflat acolo credinţă. Simplitatea lui cea văzută i-a împiedicat pe nazarineni să vadă slava şi dumnezeirea lui cea nevăzută. Nu la fel se întâmplă şi cu creştinul ? Dogmele creştineşti sunt foarte simple la arătare, dar pentru mintea ce pătrunde înlăuntrul lor, ele alcătuiesc un sistem atotcuprinzător şi desăvârşit, pe care nu l-a zămislit şi nu poate să-l zămislească nicio minte zidită. Cugetarea trufaşă, aruncând o privire fugară asupra simplităţii evanghelice, o leapădă şi începe să-şi construiască singură un « edificiu » al cunoaşterii, imens, după părerea ei, din care se deschid, pasmite, perspective largi. În realitate, acest edificiu este clădit din cărţi de joc, iar orizontul lui e alcătuit din miraje, părari ale imaginaţiei înfierbântate. Şi cu un astfel de om degeaba stai de vorbă. Pe oricine vrea să-i schimbe părerile, e gata, împreună cu confraţii sai, să îl arunce îndată de pe munte în prăpastie ; adevărul însă trece întotdeauna nevătămat prin mijlocul lor şi merge la alte suflete, în stare să-l primească.

Spre slava lui Dumnezeu!

Minunea de la Rohia

de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii - prefaţă de Danion Vasile

Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o carte întreagă pe această temă.
Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să aflăm vieţile lor, nevoinţele lor.
Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi.
Şi totuşi cred că Nuţu Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură. Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini - format mare) Ortodoxie şi pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum. Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi se vor folosi de cele citite aici.

Editorul

1.
Accidentul
Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng. Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.

2.
Morga
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!” Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…

3.
Încălzirea
Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap, mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri. Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica.Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu puteam să-i răspund. După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.

Continuarea aici : http://ortodoxvideo.blogspot.com/2009/07/o-minune-de-la-manastirea-rohia.html

Imagine de la :http://www.crestinortodox.ro/mitropolia-clujului-albei-crisanei-si-maramuresului/68068-manastirea-rohia/2

Pentru cei ce vor sa ajute

16 iulie 2009

Liviana

Am primit azi acest email:

"Dragii mei,

Va scriu spunindu-va ca noi trecem printr-o perioada grea. Unii dintre voi poate ca stiti ca fetita noastra Liviana este bolnava de o forma de cancer numita neuroblastom. Credeam ca am invins boala dupa 1 an de tratamente si analize facute in tara si strainatate. Insa in luna iunie 2009 am descoperit o metastaza intraosoasa a neuroblastomului. Nu e de bine, dupa cum va puteti da seama. Am fost sfatuiti chiar de doctorita fetitei sa plecam in strainatate. Sumele implicate pentru tratamente insa ne depasesc puterile noastre. In State, de exemplu, una din clinicile cu care am luat legatura ne-a trimis formularul de inscriere in care se precizeaza ca suma care trebuie data in avans este de 350.000 USD cu posibilitatea de a mai trebui pe parcurs sa mai platim - daca tratamentul o va cere. In Europa - sumele implicate sunt mai mari de 150.000 Euro. Am inceput depunerea unui dosar pentru obtinerea finantarii de la statul roman, dar ni s-a spus ca ar putea dura chiar si 4-5 luni pentru a avea un raspuns la cererea noastra. Daca asteptam atit s-ar putea sa nu mai avem nevoie de finantare. Nu putem abandona lupta din cauza banilor, nu vrem sa credem ca viata copilului nostru nu ar putea fi salvata pentru ca nu exista banii necesari pentru plata tratamentelor. Astfel, ne-am dat seama ca avem nevoie de cei din jur, de prietenii, cunoscutii nostri sau cunoscutii cunoscutilor - de toti cei care ar dori si putea sa ne ajute. Am pregatit un site de prezentare a "povestii" noastre. Este accesibil la adresa www.liviana.ro

Prin ajutor nu intelegem neaparat sa ne donati bani ci fie chiar si popularizarea site-ului si implicit a povestii noastre catre cunoscutii, prietenii, sefii vostri sau orice sfat, informatie pe care ne-o puteti da si care ne-ar putea fi de folos in aflarea caii de vindecare a puiului nostru.

Eu va multumesc din suflet pentru ca ati citit mesajul meu si va doresc sa fiti sanatosi, voi si familiile voastre, ca sa va puteti bucura de ceea ce v-a daruit Dumnezeu!"

Liviu

Daca va hotarati sa ajutati sau aveti idei, va rog sa-mi cereti numarul de telefon.

Sfânta Muceniţă Valentina din Cezareea Palestinei

Sfânta Muceniţă Valentina (prăznuită pe 16 iulie)

Sfânţii Mucenici Aleutina(Valentina), Pavel şi Chione), Pavel şi Chione erau din Egipt. În vremea persecuţiilor împotriva creştinilor de sub domnia lui Maximian(303-313), ei au fost duşi în Cezareea Palestinei şi fără cea mai mică teamă s-au mărturisit drept creştini. În anul 308, surorile Aleutina şi Chione au fost arse, iar Pavel a fost decapitat.

Sursa:

http://www.oca.org/FSlives.asp

Sfânta Muceniţă Iulia fecioara (16 iulie)

Când perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credinţă păgîn. Fecioara, deşi era la stăpîn necredincios, însă ţinea cu tărie la sfînta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea. Ajungînd la anii desăvîrşiţi, îşi păzea foarte mult curăţia sa cea feciorească, petrecînd în înţelepciune şi în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credinţă, după cuvîntul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei înţelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.

Stăpânul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decât să se lepede de Hristos şi să se lipsească de înţelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blândeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sâmbătă şi Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care le învăţase din copilărie. Numai câteodată se odihnea în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă şi trupul îi era slab şi obosit de osteneală şi de înfrânare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.

Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, care era mai scumpă decât toată negustoria, şi a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăţi creştineşti şi păgâneşti. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credinţă cu el, făcînd prăznuire şi jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărând un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mâncând, bând şi dănţuind. Iar Sfânta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii şi plîngînd pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.

Unul din adunarea aceea, mergând la corabie şi văzând pe fecioara Iulia plîngând şi suspinând, şi aflând că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicându-i deosebi: "În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei". Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: "Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?" Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: "Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor". Negustorul a răspuns: "Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri".

Mai-marele acela a zis: "Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dânsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri". Negustorul i-a răspuns: "Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dânsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credinţa sa. Iar să ţi-o vînd, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulţi bani pentru dânsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate".

Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rânduit să dea pentru oaspeţi o masă mai mare. Şi astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpânul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat şi a adormit şi asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfânta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: "Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpânului tău pentru tine preţul, cât va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea". Sfânta a răspuns: "Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă mâhnesc".

Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar muceniţa zicea: "Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!" Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Muceniţa, fiind bătută, striga: "Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa".

Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrând s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Sfânta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.

Fiind spânzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfîrşit, stăpânul ei s-a deşteptat din somn şi, văzând-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfântul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburând pe deasupra capului ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Acea mare frică căzând peste ei, au fugit de acolo, rămânînd numai trupul sfintei, spânzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, până ce a rânduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.

Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mânăstire de călugări, cărora, arătându-li-se îngerul, le-a spus despre Sfânta Muceniţă Iulia şi le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe şi, aducându-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrând în corabie şi ridicând pânzele, au pornit. Ajungând la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfântul trup, l-au învelit cu pânze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puţin mai departe de ea, lîngă o piatră şi, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.

Ducând-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mânăstire şi au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoinţă mucenicească ca aceea. De la mormântul ei se dădeau tămăduiri de toate neputinţele; asemenea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit. Înştiinţîndu-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că şi acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii cîţi beau din această apă sau se spălau cu ea, câştigau sănătate.

Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toţi anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea nişte sudori şi picături de lapte şi sânge, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sângele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieşeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineaţă pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea câştigau tămăduire. După ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strâmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintâi, o biserică nouă şi mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineaţă au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile şi celelalte la locul dintâi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.

După o vreme, le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăşi noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintâi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punând materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducîndu-l la locul cel dintâi. Atunci ei au cunoscut că sfânta voieşte ca biserica să se ridice pe locul său cel dintâi. Deci au făcut după bunăvoinţa ei. Se făceau însă şi alte minuni în amândouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, până ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaşte şi nu se mutaseră la Brizia.

Dar, după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergând cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei şi oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmaşilor nerisipiţi, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Surse:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-16-sf_iulia_fecioara.html

http://logos.md/2007/07/29/sfanta-mucenita-iulia-fecioara/

Vremuri de război

« Aşa I-a plăcut Domnului să rânduiască, pentru ca libertatea pe care omul o are din fire să crească şi să se întărească în bine prin lupta cu răul »

Joi[I Cor. 3, 18-23 ; Mt. 13, 36-43]. « Şi îi vor arunca pe ei (adică pe cei ce săvârşesc sminteli şi nelegiuiri) în cuptorul cu foc ; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinâşnirea dinţilor ; atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor » Aşa se va săvârşi despărţirea binelui de rău, a luminii de întuneric. Acum este vremea în care ele petrec amestecate. Aşa I-a plăcut Domnului să rânduiască, pentru ca libertatea pe care omul o are din fire să crească şi să se întărească în bine prin lupta cu răul ; răului îi este îngăduit să facă război cu omul şi dinăuntru, şi din afară. El nu hotărăşte soarta omului, ci ispiteşte. Cel ce simte ispita nu trebuie să cadă,,, ci să păşească la luptă. Cel ce biruieşte, se eliberează de o ispită şi se mişcă înainte şi în sus, pentru a întâlni acolo o altă ispită – şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. O, de-am pricepe acest tâlc al răului care ne ispiteşte, ca să ne rânduim viaţa având ca temei această cunoştinţă ! Luptătorii se încununează în cele din urmă, trecând în cealaltă viaţă, unde nu sunt nici dureri, nici întristări în afara lor şi unde se vor face asemenea îngerilor lui Dumnezeu prin curăţia ce se va revărsa dinăuntrul lor, fără amestecul vreunor mişcări sau gânduri de ispită. Astfel se pregăteşte triumful luminii şi al binelui, ce se va arăta întru toată slava sa în cea din urmă zi a lumii.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Imagine de la:

http://www.crestinortodox.ro/biserica-de-lemn-din-ungureni/f6697-biserica-de-lemn-din-ungureni-david-si-goliat