Adevărul care doare...

Pe marginea unui articol publict  la adresa:

http://rafaeludriste.blogspot.com/2010/02/ion-coja-unde-sunt-evreii-care-nu-sunt.html

Magistral articolul, mi-a tăiat răsuflarea !  Dureros de convingător, sinistru de adevărat!. Oare niciodată nu se va face dreptate mişcării legionare ? Câtă vreme vor mai circula numai mituri şi minciuni prefabricate la adresa ei ? Vă mărturisesc adânc jenată că, deşi am citit foarte mult despre legionari, despre sfinţii pe care i-a dat acestui neam, despre martiriu şi onoare, tot mai simt o strângere de inimă când se abordează subiectul. Ceva din mine, manipulat de educaţia  comunistă  la care am fost supusă, tresare şi  se teme să recunoască făţiş ceea ce vede cu ochii larg deschişi : cei mai valoroşi oameni ai epocii aceleia au fost legionari sau simpatizanţi legionari.  Mi-am format convingerea după îndelungata meditaţie şi studiind materiale din toate sferele: a fi fost legionar în România secolului trecut este tot ce se putea mai bun şi mai tragic. Nu doctrinar, cât uman. Mă uit la oameni şi nu pot să nu-i admir, să nu le râvnesc virtuţile lor şi duhul lor de jertfă. Mă uit la fetele şi femeile care au făcut parte din mişcarea incriminată obsedant şi mânjită cu tot noroiul răutăţii omeneşti şi simt că am atâtea de învăţat din lacrimile şi sangele în care şi-au scăldat tinereţea, din demnitatea şi nobleţea cu care îşi trăiesc acum bătrâneţea. Mă uit la Noii Martiri şi Mărturisitori, îmi amintesc de Valeriu, de Costache Oprisan, de Părintele Gherasim, de Gheorghe Jimboiu, nume pe care, de altfel, nu le uit aproape niciodată, şi mă înclin în faţa lor cu toată conştiinţa puţinătăţii mele şi a sfinţeniei lor.

***

Avem nevoie de adevăr, avem nevoie ca de un stâlp de susţinere. Atâta minciune oarbă ne întunecă mintea şi inima. Nu putem respira fără să spunem lucrurilor importante pe nume, ne sufocăm când tolerăm înşelătoria.  Adevărul tebuie afirmat fără patimă, dar cu toată convingerea şi fără încetare. Este tot o formă de mărturisire, mai blândă, care nu solicită nici suferinţă, nici jertfe de sânge, doar onestitate. Doamne, dă-ne puterea să stăm în adevăr : adevărul de credinţă – Hristos Mântuitorul  şi adevărul neamului – creştinii mărturisitori. Cine nu iubeşte adevărul, cum Îl poate iubi pe Domnul, Adevărul întrupat ?

Icoana : http://apologeticum.wordpress.com/2009/05/14/14-mai-ziua-de-praznuire-a-sfintilor-inchisorilor/

De văzut :

http://www.youtube.com/watch?v=jOr2F8NqLIY&feature=email

Parintele Justin Parvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ‘30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Parintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

http://apologeticum.wordpress.com/2010/02/17/minunea-prin-care-a-luat-nastere-miscarea-legionara-marii-duhovnici-ai-romaniei-despre-legionari-si-capitanul/

Tâlcuire la Psalmi

“Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească  numelui Tău”(Psalmul 141, 10)

Temniţă numeşte David peştera în care era închis, iar suflet numeşte viaţa sa şi pe sineşi tot. Deci zice: “Doamne, scoate-mă din peştera aceasta, ca să  mulţumesc numelui Tău”. Mai înalt însă, prin temniţă înţelege trupul, care pe suflet îl are legat în sineşi şi închis*.

Notă de subsol

[Sufletul cel închis şi legat nu e sufletul lui Platon sau al lui Origen sau al altora, care-l socotesc străin de trup şi doritor  să iasă din el, ca din unul ce nu-i este propriu şi unul vrednic de urât, ci e sufletul ce nu se poate concepe sau cugeta fără legătura lui cu trupul în care este înrădăcinat, sau în care trupul e înrădăcinat, căci sufletul n-a fost făcut cu putinţă de Dumnezeu fără conlucrarea cu  trupul sau legătura cu el şi insuflarea  harului Său la facerea lui. Sufletul e conştiinţa omului de sine, trup şi suflet, prin care poate vieţui raţional şi lupta împotriva imboldurilor raţionale ale cărnii şi minţii(vezi şi Rom. 7) ce vin din slăbiciunea lăsată în fire de păcat, care fire nu o poate depăşi  pe aceasta decât cu chipul lui Hristos, Care a biruit şi ca om lumea cu ispitele şi  slăbiciunile ei cu lucrarea Dumnezeirii[...] şi Care se dăruieşte cu totul voii lui Dumnezeu, cu Care lucrează ca Fiu al Lui.]

 De aceasta a zis şi înţeleptul Nil : « Temniţă e trupul, legând şi încuind sufletul cel ce e închis într-însul ; rugându-ne dar, zicem : Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Căci trupul adică opreşte de a se înălţa curată mărturisirea lui Dumnezeu ; că dacă  simţirea[trupului] se pune asupra  simţirii[minţii], iar mintea se îndreaptă spre cele inteligibile – şi Dumnezeul  nostru  fiind Cel  dintâi din  cele inteligibile -, mintea doreşte a se izbăvi de cele simţite[cu trupul], voind a vorbi cu Dumnezeu singură cu Singurul ».

Iar Simmah a zis :

« Fă sufletul meu afară din închisoare. »

Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi  - Volumul II, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009

Interviu cu Părintele Teofan Ieroschimonahul, duhovnicul Mănăstirii Nera

Realizat de Maica Gudiila, 4 ianuarie 2008 - publicat în Revista “Atitudini” – numărul 4/ 2009

....

2. Cum reuşeşti  să te învinuieşti mai mult pe tine decât pe ceilalţi?

Dacă aş fi duhovnicul celui care problematizează astfel, aş şti desigur cât şi cum anume dăruieşte din energiile sale pentru a reuşi acest lucru. Un indiciu că te afli pe calea cea bună este vederea propriei stări de cădere şi ticăloşie, echivalată de părinţi cu începutul  vieţii duhovniceşti. Îi urmează asumarea păcătoşeniei şi lucrarea de izbăvire din lucrarea patimilor, lucrare ce se întinde la cei mai mulţi dintre noi de-a lungul întregii noastre vieţuiri pe pământ şi care duce în chip firesc la prihănirea de sine şi la o tot mai mare asumare a respnsabilităţii nu numai pentru păcatele tale, ci chiar ale tuturor celorlalţi. Dacă nu este aşa, pe undeva am pierdut direcţia cea bună şi avem o nevoinţă eretică, cum bine spunea Părintele Rafail Noica.

3. Care trebuie să fie  atitudinea noastră, ca fii ai Bisericii, faţă de cei care luptă prin fel şi fel de căi, alţii mai direct, alţii mai pe la spate, împotriva Adevărului Bisericii ?

Vorbind despre  aceasta, un părinte aghiorit contemporan spunea că în lupta  împotriva forţelor  întunericului  trebuie să folosim  armele lui Hristos. Prea adesea uităm, din nefericire, acest lucru, prinşi în iureşul « războiului de apărare a Adevărului ». Trecem poate prea uşor peste  faptul că mai întâi  trebuie să agonisim Duhul Sfânt şi toate armele  lui Dumnezeu. Socotelile lui Dumnezeu nu sunt ca cele ale oamenilor. Deşi fiecare suntem înaintea Lui mai preţioşi decât  lumea întreagă la un loc, nu suntem niciunul dintre noi indispensabil în această lucrare. Are Domnul uneori un fel atât de paradoxal de a  lucra... Iată un mic exemplu : în plină lucrare de convertire a neamurilor, în cea mai clocotitoare  epocă a Bisericii, Dumnezeu îl ţine întemniţat în Cezareea pe Pavel(cel ce s-a ostenit cel mai mult[...]  dintre Apostoli) ceva mai mult de doi ani ! Cine  dintre noi şi-ar permite într-un asemenea conflict să ţină o atât de mare perioadă ca rezervist un combatant de talia lui Pavel ? Îmi cer iertare pentru limbajul de specialitate, era numai pentru a sublinia într-un fel cele spuse. Desigur, departe de mine gândul să îndreptăţesc în  vreun fel  laşitatea sub toate formele ei, lipsa de fermitate şi responsabilitate, duhul căldicel, duplicitatea şi alte asemenea  ticăloşii. Fiecare trebuie să cerceteze conştiinţa şi, cu binecuvântarea duhovnicului, să purceadă la luptă. Atenţie însă la armele folosite !

4. Care credeţi că ar fi atitudinea cea mai viabilă pentru viaţa Bisericii, azi ?

Să ne întoarcem la pocăinţă, cât mai grabnic şi cât mai deplin."

Imagini:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/22/parintele-justin-parvu-in-atitudini-nr4-suntem-printre-ultimii-supravietuitori-ai-ortodoxiei/

http://www.episcopiacaransebesului.ro/photogallery.php?photo_id=1659

Sfântul Policarp al Smirnei

« El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulţumire pentru toate dumnezeieştile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinereţele lui, încredinţîndu-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin şi l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sîmbătă cea mare. Doi cinstiţi senatori, Irod şi Nichita, l-au întâmpinat în cale şi, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credinţă, numai cu cuvîntul. Oare mare lucru este a zice: "Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Şi aşa te vei izbăvi de moarte".

La aceasta, Policarp tăcea şi după ce l-au supărat mult le-a răspuns: "Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi".

 Ei, mâniindu-se şi ocărându-l, l-au aruncat din caretă şi, căzând, bătrânul şi-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.

Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând:

 "Îmbărbătează-te, Policarpe, şi te nevoieşte cu mărime de suflet".

 Acel glas l-au auzit şi alţii din ai noştri, cum grăieşte epistola. Apoi a întrebat judecătorul: "Tu eşti Policarp?"

El a răspuns: "Eu sunt."

Grăit-a judecătorul: "Cruţă-ţi bătrîneţele tale; leapădă-te de Hristos şi jură-te norocului împăratului". Grăind acestea, judecătorul şi alte asemenea i-a zis: "Vino-ţi în simţire, Policarpe, şi zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu".

Atunci Policarp cu cinstită faţă şi-a ridicat mâinile spre cer şi, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu:

 "Pierde pe cei fără de Dumnezeu".

Judecătorul zise:

"Leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber".

 Grăit-a Policarp:

"De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?"

Judecătorul zise:

"Voi slobozi asupra ta fiare cumplite".

Policarp răspunse:

 "Slobozeşte, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău". Judecătorul zise:

"Te voi da spre ardere".

 El răspunse:

 "Mă îngrozeşti cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l ştii, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu şi necredincioşii. Nu zăbovi mai mult şi fă degrab ceea ce ai să faci".

 ***

« Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat şi au pus pe bătrîn pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Şi se ruga Sfântul Policarp, zicând:

"Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău şi să fiu părtaş al durerilor Lui, precum şi la învierea vieţii veşnice. Primeşte-mă ca pe o jertfă aleasă şi plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte şi ai aşezat-o aşa cum ai săvârşit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veşnic, cu Care se cuvine Ţie şi Sfântului Duh toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". »

Icoana:http://www.suscopts.org/stgeorgetampa/Life_of_St_Polycarp.html

Viata: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-23-sf_policarp_ep_smirnei.html

Ajută-ne, Doamne, să fim împlinitorii cuvintelor Tale!

« Cuvintele Evangheliei sunt cuvinte dumnezeieşti,

vii, pline  de duh înnoitor şi de viaţă făcător ;

sunt cuvintele vieţii veşnice ...;

sunt cuvinte care trăiesc şi se împlinesc,

cuvinte mai trainice decât cerul şi pământul :

 « Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece

fără să se împlinească »(Mt. 24: 35)

« Ceea ce caracterizează aceste cuvântări, aceste învăţături şi rugăciuni, şi le deosebeşte de tot ce s-a gândit şi s-a scris înainte şi după Hristos, este vorbirea simplă şi înţeleasă de toţi oamenii.

După modelul Evangheliei  s-a închegat şi Crezul Bisericii. Un grai simplu şi înţeles de toţi, mărturisind credinţa noastră în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, în Învierea morţilor, în judecata din urmă şi în viaţa veşnică.

Aşa este Evanghelia, aşa este Crezul Bisericii, aşa este Ortodoxia creştină: învăţătura simplă şi viaţă curată, pentru toţi oamenii. Aşa sunt toate adevărurile cele mari: cele mai mari sunt cele mai simple. Toate bogăţia trăirilor omeneşti, toate formele de viaţă se întemeiază pe cele cinci simţuri ale omului. [...]Lumea întreagă şi toate fiinţele ei nenumărate este făcută din cele peste o sută de stihii(elemente fizico-chimice). Tot aşa  religia creştină este cuprinsă în cele 12 articole ale Crezului, scurte şi simple, ca şi Evanghelia. Simplitatea este cea dintâi  şi cea mai  de seamă însuşire a Evangheliei, a Ortodoxiei ; dar şi cea mai sigură probă, garanţie a puterii ei de viaţă de-a pururea biruitoare.

« Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă »(In. 6: 63). Cuvintele Evangheliei sunt cuvinte dumnezeieşti, vii, pline  de duh înnoitor şi de viaţă făcător ; sunt cuvintele vieţii veşnice – după cum le numeşte Sf. Petru(In. 6: 68); sunt cuvinte care trăiesc şi se împlinesc, cuvinte mai trainice decât cerul şi pământul : « Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece fără să se împlinească”(Mt. 24: 35).

Ajută-ne, Doamne, să fim împlinitorii cuvintelor Tale, ai învăţăturilor Evangheliei Tale, cu toată sinceritatea pe care o pretinde simplitatea şi sfinţenia lor.

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 41-42.

Sfânta Evanghelie de la Matei – Capitolul 6(1-34)

Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.

Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.

Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.

Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.

Deci voi aşa să vă rugaţi:

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

De aceea zic vouă:

Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. 

Simplitatea Evangheliei sau Despre Ortodoxie şi eterodoxie

I

“Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă...”(In. 6: 63)

S-au împlinit 900 de ani(în 1954) de la 1054, când s-a despărţit Biserica Apusului de Biserica Răsăritului creştin. Au trecut apoi 400 de ani de când s-a rupt în două Biserica Apusului şi de când s-au înmulţit tot mai mult dezbinările confesionale, eretice şi sectare.

Astăzi cunoaştem fără multă greutate şi vedem cu toţii că există un creştinism adevărat, autentic, ortodox(orthos=drept) şi un creştinism eterodox(eteros=altul), un creştinism împărţit în confesiuni, eresuri, schisme şi secte.[...] la creştinismul  de la început, la dogmele cele simple şi curate ale Evangheliei, unii au adăugat învăţături noi(inovaţii), pe care ortodoxia nu le primeşte, iar alţii au ciuntit Evanghelia, lăsând la o parte o seamă de porunci şi cerinţe pentru mântuire, ca Sfintele Taine şi faptele bune(şi adăugând altele ca vorbirea în limbi străine, serbarea sâmbetei în locul duminicii, oprirea copiilor  de la botez şi altele).

[...] Oricine citeşte acasă sau ascultă la Biserică Sf. Evanghelie, ştie cât de simple sunt cuvintele ei, dumnezeieşti de simple, de la început până la sfârşit. De pildă, învăţătura despre Dumnezeu – cea mai înaltă, cea mai grea şi cea mai adâncă. Evanghelia spune simplu : Dumnezeu este duh ; Dumnezeu este viaţă, lumină, iubire ; Dumnezeu e Tatăl – Creatorul, Fiul – Mântuitorul şi Duhul Sfânt – Mângâietorul şi Sfinţitorul lumii. Tatăl e Făcătorul a toate ; Fiul e născut din Tatăl din veşnicie ; Duhul Sfânt purcede din Tatăl din veşnicie. Aceasta este învăţătura cea simplă despre Sfânta Treime şi porunca cea dumnezeiască : « Mergând, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh... »(Mt. 28 : 19).

Tot aşa sunt şi celelalte învăţături evanghelice despre om, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre porunci, despre virtuţi şi făgăduinţe. Să ne gândim îndeosebi la  cele două cuvântări şi  la cele două rugăciuni  care ne-au rămas de la Mântuitorul, în Sf. Evanghelie, la Predica de pe Munte cu rugăciunea Tatăl nostru (Mt. 5 :7) şi la Cuvântarea de la Cina cea de Taină, când adresează ucenicilorultimele învăţături, care se încheie cu rugăciunea către Tatăl pentru Sine, pentru ucenici şi pentru toţi credincioşii(In. 13-17). Cât de simplu vorbeşte Mântuitorul şi cât de adânc răsună cuvintele Lui în inimile noastre ! »

(va urma)

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 39-40

Sfânta Evanghelie de la Matei – Capitolul 5

1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.  2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: 

3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.  4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.  5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.  6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.  7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.  8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.  9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.  10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.  11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.  12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. 

 13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.  14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.  15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.  16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.  17. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.  18. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.  19. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. 

20. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.  21. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă.  22. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.  23. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,  24. Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.  25. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă.  26. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.  27. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".  28. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.  29. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă.  30. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.  31. S-a zis iarăşi: "Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire".  32. Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter.  33. Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale".  34. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu,  35. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat,  36. Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. 37. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. 

38. Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".  39. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.  40. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.  41. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.  42. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.  43. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău".  44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,  45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.  46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?  47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?  48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

"Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, 
dintre două fiinţe,

dintre om şi Dumnezeu."

Crezul şi tăria Ortodoxiei

“Voi sunteţi biserica lui Hristos...”(1 Cor. 12 : 27)

Duminica Ortodoxiei, întâia din Postul Paştilor, este închinată  cinstirii deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine. Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere dar şi de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem. Ce este ortodoxia ? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine ? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ai mărturisirii noastre ? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe ?

Ortodoxia,  iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos(cuvânt grecesc) înseamnă drept ; doxa(iarăşi cuvânt grescesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini « ortodocşi », adică « dreptcredincioşi », « dreptmăritori » sau « dreptslăvitori ». Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul...

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte, [...] care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei ?

1. Întâi de toate, Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată.

Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-i împrumute atributele  dumnezeieşti şi să-l înlocuiască,  precum la romano-catolici.

Ea a rămas la  credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos(Ef. 1 : 22-23 ; Col. 1 : 18 ; 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei  prin Hristos şi prin crezul Bisericii.

Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei ; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii.

Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei, este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici “scaune sfinte”, în afară de  scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au  de stăpân  pe “vicarul lui Hristos”(Italia, Franţa, Spania şi Belgia).

În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor(Mt. 28 : 20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

2. A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii : îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii.

Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi vieţile pilduitoare ale sfinţilor.

Ortodoxia este « credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna »(Iuda 1 :3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump.

Cine se ridică împotriva ortodoxiei se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. 

Au şi alte biserici cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea Apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru(catolicism), alţii ai lui Pavel(protestantism), alţii ai lui Ioan(ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova(care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru şi a lui Pavel, şi a lui Ioan şi a Martei(creştinismul activ), şi a Mariei(creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor(ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la  zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi  o minune datorată oarecărui sfânt(ca romano-catolicismul).  Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu.

Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţaturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta încă este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

« Ortodoxia a trăit solidară cu  cerul de sus şi cu poporul de jos

 şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor :

a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el.”

3. A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este Biserica poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului.

În ortodoxie se mântuiesc  şi cărturarii şi fariseii(ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii(ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani.

Ortodoxia este pentru  Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş. a. m. d.

 Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului ; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca  Simon Cirineanul, pentru muncitori cu  mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila.

 Ortodoxia a trăit solidară cu  cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor : a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el.

Ortodoxia  nu are cetăţi eterne pe pământ – « Că nu avem aici cetate stătătoare »(Evr. 13 : 14) ; nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale ; cu nicio împărăţie lumească şi cu nicio putere pământească trădătoare a lui Hristos.

Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu şi cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui; Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi  binecuvântaţi  creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ai mărturisirii şi ai mântuirii noastre : Hristos, capul Bisericii noaste, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul viu al Bisericii lui Hristos. « Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte »(1 Cor. 12 : 27).

Să împrospătăm în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi  tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim  Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie : Nădejdea mea este Tatăl, scaparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie ;

Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărire Ţie, în vecii vecilor. Amin.

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 34-38

Imagine : http://atitudini.com/tag/ilarion-felea/

Icoane : http://www.toaca.md/?&ziar_id=32

http://www.monachos.net/content/images/icons/triumph_orthodoxy.jpg