Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii: Înnoirea râvnei dumnezeieşti(I)

Domnul a zis: „Aţi auzit că s-a spus celor  de demult: „Să nu juri strâmb, ci jurămintele tale să le ţii înaintea Domnului”(Matei 5, 33). Domnul a amintit porunca aceasta din legea lui Moise mulţimii care se adunase în jurul Lui din toată Iudeea şi Galileea şi din oraşele îndepărtate ale Tirului şi Sidonului. Înţelesul  poruncii este: „Orice Îi făgăduieşti  lui Dumnezeu trebuie să împlineşti negreşit”.

[...] Toţi creştinii făgăduiesc lui Dumnezeu în timpul săvârşirii tainei Botezului. Însă cei care îmbrăţişează monahismul, în afară de făgăduielile comune tuturor  creştinilor, adaugă şi altele, care se referă exclusiv la viaţa monahală.

Cunoaşteţi făgăduielile acestea, preacuvioase surori. Le-aţi făcut în faţa multora, monahi şi laici. Şi aţi auzit atunci cuvântul duhovnicului vostru:

„Domnul vă va răsplăti nu după cuvintele făgăduinţelor, ci după credincioasa lor păzire”.

Nu vă amintesc asta pentru că mi-ar fi teamă că nesocotiţi mântuirea voastră. Nicidecum. Sunt convins că vă îngrijiţi de răspunsul  pe care-l veţi da la judecata viitoare. Sunt de asemenea convins că  fiecare dintre voi se nevoieşte şi trudeşte după măsura puterilor sale. Chem binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi şi vă doresc  să continuaţi lupta, aşa cum aţi început, fără să împuţinaţi râvna până la sfârşitul vieţii voastre. „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”(Matei 24, 13).

Aşa cum femeia sârguincioasă toarce firul la aceeaşi grosime, oricât de lung ar fi acela, la fel şi voi trebuie  să toarceţi firul vieţii monahale cu aceeaşi râvnă, din clipa în care aţi călcat pragul mănăstirii şi până la moarte.

Râvna care nu se împuţinează are mare importanţă, ca să nu spun că este totul. Aţi văzut vreodată cum funcţionează o maşină cu aburi? Se mişcă atunci când  există aburi. Şi cu cât cantitatea de aburi este mai mare, cu atât se mişcă mai repede. Însă când scade  presiunea aburului,  se micşorează şi viteza. Şi în cele din urmă maşina se opreşte.

Ceea ce este aburul pentru maşină, este râvna duhovnicească pentru viaţa monahală. Când râvna există, totul înaintează bine. Însă când râvna se micşorează, atunci sporirea încetează. Toate conduc la destrămare.

Nu răciţi arderea voastră duhovnicească şi nu vă feriţi de truda vieţii monahale. Să vă cercetaţi încontinuu sufletele voastre ca să nu cădeţi în trândăvie, dând în felul acesta prilej vrăjmaşului de a vă amăgi. Nevoiţi-vă în toate felurile ca să nu slăbească pereţii inimii.

Deseori să vă aduceţi aminte de primul vostru entuziasm, atunci când aţi venit aici lăsându-vă familiile, rudele şi prietenii. Aduceţi-vă aminte cât vă erau de înflăcărate sufletele, ce cugetaţi atunci, ce speranţe şi vise plăsmuiaţi, ce hotărâri  luaţi...

Când aţi trecut pragul mănăstirii doreaţi doar  să vă rugaţi, să vă îndeletniciţi mintea doar cu  cugete dumnezeieşti, să discutaţi doar duhovniceşte, să studiaţi doar cuvântul lui Dumnezeu şi cărţile sfinţilor, să uitaţi orice lucru lumesc, să fiţi împăcate cu toţi şi să faceţi ascultare necondiţionată egumenei şi întregii obşti.

Desigur că aceste dorinţe ale voastre erau sincere. Amintiţi-vă aşadar de primul vostru entuziasm. Îl veţi reînnoi astfel în sufletul vostru, aşa cum reîmprospătaţi atmosfera dintr-o cameră deschizandu-i ferestrele.

Împreună cu această strădanie deşteptătoare să aduceţi în mintea voastră oricât de des puteţi, exemplele de râvnă ale marilor sfinţi. Să vă hrăniţi cu Mineiele şi cu Sinaxarele. Să cugetaţi cu câtă  ardoare se făceau plăcuţi sfinţii lui Dumnezeu, fără să socotească truda, fără să le pară rău nici măcar de viaţa lor.  În ceasurile voastre libere aduceţi-vă aminte de  marile Sfinte: Eudochia, Pelaghia, Xenia, Sinclitichia, Sara, Teodora, Eufrosina, Eupraxia, Fevronia, Maria Egipteanca. Aduceţi-vă aminte de nevoinţele lor ascetice. Nu vă mulţumiţi însă cu o  simplă aducere aminte. Gândiţi-vă că sunteţi obligate să vă asemănaţi acestor  preafrumoase mirese ale lui Hristos.

Aşa cum în diferite sporturi un atlet este îndemnat şi încurajat de strădania altuia, la fel să se înflăcăreze şi  râvna voastră, luând exemplu de la izbânzile  acestor sfinţi nevoitori.

Fiecare s-o întărească pe cealaltă cu poveţe şi cu exemplul său. Când vă întâlniţi, nu discutaţi nimic lumesc, nimic străin vieţii voastre dăruite lui Hristos. Negustorii discută între ei  mereu pe aceeaşi temă, adică despre cum să reuşească mai bine în afaceri. Aşa şi voi, nu vă îngăduiţi discuţii prosteşti, ci cu orice chip să aduceţi discuţia la  tema principală, adică la cum trebuie să trăiţi, cum veţi termina ceea ce aţi început, cum nici una nu trebuie să iasă de pe drumul ei şi să devină bucuria diavolului.

Cel ce discută despre lucruri zadarnice şi prosteşti are o minte zadarnică şi prostească, o inimă zadarnică şi prostească, o viaţă zadarnică şi prostească.  Iar cel ce discută despre bine este călăuzit totdeauna spre bine, este înflăcărat de bine şi se înzestrează cu el.

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine..."

MITROPOLITUL AUGUSTIN AL FLORINEI (GRECIA)

"O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor."

  Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Marcu 8, 34 - 9, 1

„SĂ SE LEPEDE DE SINE"[1]

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine..."

       Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!". Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu - zice Hristos - , trebuie să împlineşti trei condiţii.
       Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
       Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei. „Să se lepede de sine" este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa" este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie" este a treia condiţie.
       Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
       Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.
       „CINE voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine...". Ce înseamnă „să se lepede de sine"? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele.
       Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine", zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
       Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
       Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
       Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu manie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
       Când Hristos zice „să se lepede de sine", nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul,  atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor
       Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
       Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu se merită să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.
       Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

 

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE" a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/61EEA19C.ro.aspx

Filocalia - Nil Ascetul

Şi scurt vorbind, toţi sfinţii, de care n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de faptele smintite care covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de vălmăşagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de nişte uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte prieteni. Căci acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc. Aşa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din pizmă, ca şi dreptatea batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pizmă şi de duşmănie, iar fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost semănată dorinţa după mai bine! (Nil Ascetul)22

Icoana: http://www.napocanews.ro/2009/11/a-existat-sau-nu-o-perioada-de-aur-a-monahismului-timpuriu-opinia-cuviosului-nil-ascetul.html

Retragerea

"Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei"

ˇ      A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamnă a ţine la cele din planul acesta, a da importanţă celor lumeşti nestatornice prin fire şi a socoti că mântuirea depinde de un loc sau de un om din lume condiţionând prin aceasta şi împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul şi ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curăţirea lui şi de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie să schimbe mediul (locurile, oamenii) şi nu pune pasiune în această direcţie. Se cere să mori faţă de oameni în sensul de a nu-ţi face dependentă fericirea şi mântuirea faţă de ei şi nici de a căuta la păcatele lor, la plăcerile ce ţi le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta înseamnă totodată a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumeşte de tine. Nu te va supăra gândul că nu eşti luat în seamă, vei rămâne calm şi vei putea cugeta la Dumnezeu în loc să te agiţi pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafaţă găsindu-te pe tine, cel adevărat.

ˇ     Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a te socoti pe tine deopotrivă cu cineva şi a nu spune despre un lucru bun ''eu l-am făcut''. (Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie şi o împăcare cu această atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa acută a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti că tot ce eşti şi ce faci datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face pentru tine şi câtă silinţă ai pus tu să înmulţeşti darul ce ţi l-a dat. Aceasta îţi dă o linişte continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în ce ai tu bun, în valoarea ta. Eşti liber şi de tine şi de părerea celorlalţi; îl socoteşti numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când îţi închipui că eşti mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevărat mare şi mai bogată care este Dumnezeu deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)

ˇ        O, tu care eşti printre oameni şi voieşti să mori lor nu judeca, nu dispreţui pe nimeni şi nu rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un paradox: eşti alipit de oameni şi de lume când eşti alipit voii tale, când eşti egoist. Ţi se pare că prin aceasta eşti stăpân peste ceilalţi şi pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepădarea generoasă de egoism care te deschide oamenilor şi tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate şi eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru că ai murit voinţei proprii de a te folosi de ei în mod egoist. Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei; ai murit în acest caz oamenilor şi lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit şi îi ajuţi pe oameni în adâncul lor netrecător şi tot în acest adânc ţi s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te uneşti cu ei şi cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toţi şi toate în Dumnezeu.

 http://www.filocalia.ro/despre/2/Retragerea

Întoarcerea din Rai

La Mănăstirea Diaconeşti se respiră mai intens. Aerul impregnat cu rugăciune poartă duhul lui Hristos peste trupul Bisericii Sale,  întemeiate pe acest pământ martiric de 2000 de ani.  Mântuitorul  Hristos şi-a chemat la Diaconeşti miresele Sale, smulgându-le din flăcările mistuitoare ale patimilor lumii în care trăim noi. Şi-a luat Domnul grâu curat, pe cele mai bune dintre cele mai bune făpturi ale mâinilor lui Dumnezeu, năcute şi crescute de mame creştine şi dăruite cu dragoste şi cu smerenie Celui ce toate ne-a dăruit.

Lor le-a pus Domnul păstor bun, de nădejde, ca să-i ducă turma mică în Împărăţia Sa. Dacă ai uitat cumva, la Diaconeşti îţi aminteşte Părintele Amfilohie că Dumnezeu  se mărturiseşte în  adunare, Adevărul se strigă de pe ziduri şi de pe case, iar credinţa fără fapte moartă este.  Moartă este inima celui care n-a ajuns la viaţa duhovnicească, oricât s-ar amăgi că este de ajuns să faci uneori cele ale lui Dumnezeu, dar nici de ale lumii acesteia să nu te laşi.

Părintele Ieromonah Amfilohie este un mărturisitor al adevărului, prin lucrarea căruia monahiile de la Diaconeşti au trezit conştiinţa românească ortodoxă amorţită de atâta comunism şi  - mai nou – consumism şi ecumenism.  Dacă nu iubeşti îndeajuns adevărul sa nu te duci la Diaconeşti !  Acolo şi-a făcut Domnul oştire din trupuri slabe şi smerite, din duhuri tari şi înflăcărate, şi-a clădit Domnul cetate întărită cu dragoste de Dumnezeu, de martirii neamului şi de aproapele orbit ca o cârtiţă de luminile înşelătoare ale  vrăjmaşului care a pus stăpânire pe întraga societate de acum .

Creştinii – în chip absolut straniu ! – nu iubesc crucea. Nici ucenicii  de atunci ai Domnului, care au fost de faţă cand Mântuitorul a rostit cuvintele  Sfinte :

„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Cei „spânzuraţi pe lemn”, răstigniţi, sufereau în societatea iudaică antică, forma cea mai chinuitoare şi umilitoare de moarte, încât nu este greu să ne imaginăm că au tresărit cu groază ucenicii auzind care sunt condiţiile mântuirii. Pentru că Mântuitorul Hristos nu a ezitat să le spună tot adevărul, n-a îndulcit cu nimic amărăciunea pătimirii pentru credinţă, n-a stat să cumpănească dacă Îl vor părăsi mulţi, înspăimântaţi şi sovăielnici, aflând ce înseamnă să-I urmeze Lui. Domnul Iisus Hristos, Adevărul întrupat, a mai săvârşit  şi lucrul de mirare de a-i întreba pe cei rămaşi  lângă El dacă nu vor şi ei să plece. Pentru că oamenii lipsiţi de curajul mărturisirii adevărului nu fac parte din „turma mică” a lui Hristos. „Nu te teme, turma mică”!  Pentru că vei fi sfâşiată de lupi, vei fi bătută şi dată la moarte pentru numele  Lui. Iar luându-ţi cruce – Pomul Vieţii Veşnice – trebuie să fii conştient că ai îmbrăţişat moartea, că  ai ales răstignirea şi cu trupul, şi cu sufletul, cum a întărit Părintele Amfilohie. Cine îşi iubeşte sufletul său, îl va pierde, iar cine îşi pune sufletul său pentru Hristos şi pentru Evanghelie, îl va câştiga pe el pentru viaţa cea veşnică.

Dumnezeu  nu ne-a făcut pentru a muri cu duhul, desfătându-ne cu patimile veacului, Dumnezeu ne-a creat pentru a gusta în veşnicie bucuria comuniunii cu El. Cât de departe sunt fiii veacului acestuia de  vrerea lui Dumnezeu, cât de mult s-au legat ei pe sine cu lanţurile patimilor de lume, cât se hrănesc cu cele de nimic, ale porcilor, refuzând să-şi recunoască rătăcirea, boala şi înstrăinarea şi să se întoarcă la Tatăl care-i aşteaptă cu braţele deschise, cu bunătăţi cereşti şi daruri duhovniceşti, acasă. Iar ei s-au poticnit în cele lumeşti, se tem şi de umbra lor, se plâng că vor pierde nimicurile cu care i-a ademenit vrăjmaşul şi sunt şovăielnici şi plecaţi spre lepădarea de adevăr. „Îmi pierd serviciul, mă dă afară, părinte!”. Le este mai multă frică de oameni pieritori şi păcătoşi ca şi ei decât de Dumnezeu, Care a spus clar că nu poţi sluji la doi domni. ["Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona." Matei  6, 24)] Creştine, ai de ales: ori lumea, care în curând va cădea pe deplin sub dominaţia guvernului mondial satanic, ori pe Dumnezeu. Nu mai e vreme de ezitare, ci e vremea luptei şi a jertfei de sine totale pentru Adevăr, pentru Hristos.

Iată, Noii Mărturisitori ai neamului, pe care cei puternici ai zilei nu vor să-i recunoască, ne dau pildă  de jertfă şi de credinţă şi ne întăresc prin rugăciunile lor la Domnul, să lepădăm lumea ca pe o corabie ce a fost deja fatal atinsă şi se va scufunda rapid. Dacă cei de aproape ai tăi, mamă, tată, frate, fiu sau fiică, te împiedică de la mântuire, te pleacă spre compromis, te îndeamnă la duhul căldicel al credinţei de suprafaţă, formaliste, taie-i de la tine! Retrage-te şi roagă-te lui Dumnezeu să le lumineze mintea şi să le cureţe inima, ca să vadă şi ei şi să înţeleagă, dar fugi din primejdie, că nu-i vei vei salva nici pe ei şi te vei pierde şi pe tine!

Ortodoxia va supravieţui prin obşti, pentru că statele s-au vândut Antihristului şi îi vor prigoni pe următorii cei adevăraţi ai Domnului – prin implanturi de cipuri, prin otrăvirea sistematică a truprilor cu hrană viciată, prin otrăvirea duhului cu stricăciunea tuturor patimilor, care au ajuns să fie ocrotite prin lege: prin prostituţie, consum de droguri, homosexualitate şi alte pervertiri ale omului creat de Dumnezeu ca să-i înalţe imnuri de slavă Lui, Frumuseţea desăvârşită, Adevărul desăvârşit şi Fericirea fără de moarte.

Fraţi creştini, cu fiecare Dumnezeu are lucrarea Lui, acolo unde i-a rânduit să-şi poarte conştient şi jertfelnic crucea mântuirii.  De la fiecare Dumnezeu aşteaptă să-L mărturisească fără frică şi să nu se ruşineze de Fiul, să nu se ruşineze de statutul său de creştin ortodox, să nu se ascundă şi să nu cedeze duhului acestui neam „desfrânat şi păcătos”, care iubeşte să întineze dimpreună cu el şi pe alţii în noroiul  patimilor.  Dacă  se cere de la tine moarte pentru că eşti al lui Hristos, să te pregăteşti să mergi cu bucurie, slăvindu-L pe Dumnezeu, la moartea ce te va învia. Dacă se cere de la tine să rabzi, ruşinea, umilinţa şi prigoana pentru numele Său, să te pregăteşti să rabzi.

Dacă duhul tău abia mai pâlpâie, dacă te rogi formal, te spovedeşti formal, mergi la slujbele bisericii cu gândul şi inima la  ceea ce ai lăsat afară, du-te la Diaconeşti cu dor, cu râvnă spre îndreptarea vieţii, cu hotărârea neclintită de a-ţi îmbrăţişa crucea şi te vei umple de duhul, vei „arde” din nou dinlăuntrul tău viciat de lume.

Doamne ajută!

Îmi cer iertare dacă, din neputinţa firii omeneşti, am amestecat cuvântul meu slab printre cuvintele de foc ale Părintelui Amfilohie, dar atât am putut, din mila lui Dumnezeu, să ţin minte şi n-am avut inimă să las să se piardă şi grâul său din cauza neghinei mele. Să vă folosiţi măcar pe atât pe cât ne-am folosit noi, cei ce în Duminica Sfintei Cruci am fost îngăduiţi în tinda Raiului de la Mănăstirea Diaconeşti! Pentru că ne-am întors din Rai cu dor de cele cereşti, pe care să dea Domnul să-l tot creştem şi să nu-l stingem niciodată.  

Foto: http://www.bacauexpres.ro/2009/manastirea-diaconesti-o-sarbatoare-pentru-suflet/

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/11/parintele-amfilohie-de-la-man-diaconesti-tradarea-vine-dinlauntru/

Nevoitorii de la Aiud - III -

"Pe deplin formaţi în vatra Aiudului, tinerii aceştia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovniceşti în bezna temniţelor comuniste"

Marin Naidim

« Odată cu Virgil Maxim a fost arestat şi condamnat un alt membru al grupului de nevoitori, Marin Naidim. « Sfios ca o domnişoară, un om pur, de o mare curăţie sufletească, ascultător » - după cum îl descrie cineva care l-a cunoscut în primii ani de temniţă – Naidim avea o structură sufletească apropiată de a lui Valeriu, fiind cel mai bun prieten al  său din perioada de la Aiud. Gabriel Bălănescu, care  l-a cunoscut prin anii `50 la mina de plumb de la Valea Nistrului, îi face o frumoasă prezentare.

« Marin Naidim domina, prin comportament, cultură – făcută în închisoare ! – şi o mare capacitate de iubire, pe toţi cei din jur. În dormitorul  unde era Naidim era o atmosferă diferită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era  şi în echipele  în care lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil. Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră. Spre deosebire de alţi fraţi  de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat prin faptul  că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim sau când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere şi-l impunea însă prin faptele lui, lipsite de ostentaţie. De altfel, aşa era ţăranul român. Marin Naidim avea toate atributele ţăranului român, dublate de un rafinament  intelectual pe care Sandu Mazilu îl numea « o forţă reţinută ». În toate domeniile, filosofie, literatură, teologie, artă, Naidim avea informaţie precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest si gata să asculte o opinie contrară fără să intervină. »

Ioan Ianolide

« Mai târziu, prin 1945, se va alătura grupului de trăitori şi  Ioan Ianolide. Fusese arestat în  octombrie 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti şi  - la fel ca Gafencu – îndrumător al unui grup de Frăţii  de Cruce.

Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de  un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal  care să compromită Mişcarea Legionară. Prin urmare,  montează o întalnire clandestină a frăţiilor de cruce în pădurea Băneasa, cu ocazia unei demonstraţii aviatice a  unor piloţi germani. Au fost arestate la întâmplare 78 de persoane, din care sunt reţinute 48 şi  trimise în judecată 21. Eugen Cristescu îşi atinsese scopul cu scandalul Băneasa şi nu-l mai interesa ce se va întâmpla cu victimele.  Totuşi,  spre a nu se vădi aţa alba din cusătură, 8 dintre ei – printre care şi Ioan Ianolide – la domiciliul cărora s-au găsit carţi sau broşuri legionare, vor fi condamnaţi.

În anchetă, Ianolide va fi bătut sălbatic pentru a da declaraţiile cerute de poliţie. La proces primeşte 25 de ani de închisoare. Va ieşi după 23 de ani, răstimp în care, după cum spune părintele Voicescu, « deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalica a unui avvă ».

Ianolide este singurul din grupul  nevoitorilor de la Aiud care îl va însoţi pe  Valeriu la Piteşti şi apoi la Târgu-Ocna. Cartea sa de mărturii « Întoarcerea la Hristos »,..., are în centru figura lui Gafencu.

Mulţi care în libertate nu au văzut în legionari decât nişte aventurieri, îşi vor schimba părerea  venind în contact cu trăitorii de la Aiud. Aşa s-a întâmplat şi cu Romulus Dianu, subdirector al ziarului Curentul[...] În mina la Baia Sprie va recunoaşte faţă de  Nicolae Goga :

« să ştiţi că ideea greşită pe care am avut-o despre mişcarea din care faceţi parte s-a schimbat radical în cugetul meu. Şi aceasta în  urma întâlnirii de la Aiud cu arestaţii din 1941, Gafencu, Ianolide, Maxim şi tot grupul lor. Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală”(Nicolae Goga, Triunghiul morţii).

“Cei din jurul bădiei Trifan, urmând fără ostentaţie calea lor  de adâncire duhovnicească, vor evita cu dreaptă măsură tot ce  i-ar putea abate de la  aceasta, îmbrăcând fermitatea mărturisirii în haina smereniei. “Trăsătura caracteristică a acestor trăitori era smerenia” – spune Virgil Maxim. Lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind şi învăţând texte din Sfânta Scriptură, Filocalie şi alte scrieri patristice, aceşti deţinuţi vor forma în temniţa Aiudului un curent de trăire  în duh filocalic. Uniţi prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, aceşti monahi în duh...s-au sprijinit unii pe alţii, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în faţă. Pe deplin formaţi în vatra Aiudului, tinerii aceştia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovniceşti în bezna temniţelor comuniste. »

http://vladenko.wordpress.com/category/adevarati-eroi-ai-neamului-romanesc/

O zi la Valea Plopului…

27 februarie … O alta zi de sâmbătă … Vreme mohorâtă. Mă trezesc devreme, gândindu-mă că în curând trebuie să plec la Valea Plopului … un loc despre care nu a auzit prea multă lume, dar în care se află adapostul a peste 200 de suflete. “Casa de copii” de aici, a fost înfiinţată de către  Părintele Tănase, cu ajutorul lui Dumnezeu. Asociaţia « Provita » este o organizaţie non-profit, neguvernamentală, ce are ca scop derularea de programe de asistenţă socială adresate copiilor abandonaţi şi tinerelor mame singure. Probabil că va întrebaţi de unde are părintele bani pentru aceşti copii… Se pare că nu de la stat, ci de la oameni cu credinţă care îi ajută pe micuţi financiar şi material.

Aşa cum spuneam, mă grăbesc şi într-o jumătate de oră ies din casă, îndreptându-mă către staţia de microbuze de la periferia oraşului. Acolo eram aşteptat de către doamna profesoară de română şi de către colegele mele Cristina şi Teodora. În curând, microbuzul pleacă, având ca destinaţie Valea Plopului[mai exact, Valea Screzii]. Înăuntru, aglomeraţie şi chipuri obosite, lipsite de chef. În plus, nu mai erau locuri pe scaune. Abia aşteptam să cobor. Spre mirarea mea, drumul nu a părut chiar atât de lung, cu toate că durase aproximativ o oră.

Coborâm la destinaţie şi, dintr-o dată parcă ne simţim mai bine. Este răcoare, aerul este curat, iar peisajul ne binedispune. Avem puţin de mers pe un drum neasfaltat până la casele copiilor. Ajungem şi de la început, simt mirosul lemnului folosit la încalzirea caselor. De asemenea, observ că 2 dintre locuinţe se află încă în construcţie.

Pentru început le facem o vizită şcolarilor mici, care se uită la desene animate. Înăuntru, scaunele, mesele şi toate obiectele sunt parcă pe măsura unor pitici. Suntem primiti cu o expresie de mirare, dar şi de bucurie pe chipurile lor. Nu pot să nu remarc faptul că sunt obisnuiti cu străinii, comunicativi şi politicosi, adresandu-se cu  “ dumneavoastră”. După ce zăbovim puţin printre ei, mergem în căsuţa alăturată unde suntem aşteptaţi de către copiii din gimnaziu. Am fost impresionaţi de aceşti copii, care, cu toate că nu mai privesc la fel de senin precum cei mici şi şi-au dat seama unde se află, caută cu speranţă un mod de a ajunge la o şcoală bună, care să le ofere şanse mai mari. Am înţeles atunci că, oricât de mic ar fi ajutorul nostru, în acest caz, el era necesar şi însemnă mult pentru aceşti copii. Aşa că ne-am hotărât să îi ajutăm la teme. Am inceput cu limba română, după care am continuat cu matematica şi engleza.  Atât vointa lor, cât şi a noastră a fost un factor cheie şi ne-am bucurat văzând receptivitatea lor. Doamna profesoară, Cristina şi Teodora şi-au demonstrat abilitatea de a lucra cu copiii, având răbdare cu ei, oferindu-le explicaţii şi motivându-i să înveţe.

După două ore de cursuri, pauza de prânz a fost binevenită. Am fost chiar invitaţi să luăm masa alături de micuţi. La masă toată lumea a spus rugăciunea şi s-au binecuvântat bucatele. Am remarcat bunele maniere ale lor şi trebuie să recunosc faptul că mâncarea a fost chiar gustoasă. Când am terminat, ne-am reînters la cursuri.

Cu ceva timp înainte de a pleca, am incheiat activitatea pentru a ne juca si a vorbi cu copiii, ba chiar am şi cântat la chitară. Ne-a facut mare plăcere să-i vedem fericiţi şi ne-a părut rău că a trebuit să plecăm, dar era târziu şi trebuia să ne întoarcem în oraş.

Am ajuns acasă pe la ora cinci după-amiază, obosiţi, dar în acelaşi timp multumiţi că am reuşit să îi ajutăm pe cei care nu au avut aceleaşi şanse ca şi noi. Aceasta experienţă ne-a amintit că, oricât de dure ar fi obstacolele din calea noastră, trebuie să credem în Dumnezeu şi  să avem încredere şi în noi. De asemenea, am realizat că, dacă vrem să contribuim la o lume mai bună, trebuie să ne privim mai întâi, pe noi înşine şi să facem o schimbare în bine.

                            

                                                                                                Badea Theodor - clasa a X-a A, CNILC – Ploieşti

Precizare: În fotografiile din articol autorul nu apare, deoarece el a fost şi fotograful grupului!

Şi tot el ne-a cântat la chitară !

Nu ezitaţi să trăiţi şi voi o asemenea experienţă. E nemaipomenit să vezi zâmbetul unor copii care simt în tine un prieten, care îţi acordă încrederea lor şi se bucură de prezenţa ta. 

„Familia reprezintă raiul într-o lume nemiloasă.”

 (Christopher Lasch)

Dar ce se întâmplă atunci când nu ai această familie? Când nu ai o mamă şi un tată care să te protejeze de ce e ameninţător, să îţi dea sfaturi, să îţi şteargă lacrimile când ceva te întristează? Pot doar să îmi exprim părerea pe baza imaginaţiei, cum nu voi şti niciodată din experienţă prin ce trec copiii aceştia. Totuşi pot spune că mi se pare foarte greu. Să fii abandonat de cei care se presupune că te iubesc necondiţionat, fie că au vrut să plece de lângă tine sau nu, te distruge treptat şi sunt momente când ajungi probabil să crezi că eşti singur, fără niciun sprijin în lumea aceasta materialistă, unde sentimentele ajung, clipă de clipă, să fie nişte automatisme.

Când doamna profesoară de română din liceu a propus clasei să mergem la orfanii de la Valea Plopului, am fost extrem de impresionată că încă mai există persoane care vor să întindă o mână de ajutor şi celor care nu au foarte multe posibilităţi. Ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi cu bucurie de toţi copiii, de toate vârstele – de la micii şcolari din clasele primare la liceeni. Majoritatea, deşi şi-au dat seama unde se află şi care le sunt condiţiile de trai, caută cu speranţă un mod de a ajunge la o scoală bună care să le ofere şanse de reuşită mai mari în viată. O şansă le-a fost oferită de părintele Nicolae Tănase, care a pus bazele acestei aşezări menite să îi ajute şi să îi ambiţioneze să lupte.

 Intrând în încăperile  micuţe, observi măsuţele unde îşi scriu lecţiile, orarul de la şcoală şi cel cu activităţile casnice, precum şi frumoasele picturi în culori vii realizate de cei mai talentaţi dintre ei.

M-am documentat puţin, fiind curioasă cum a început totul şi ce l-a determinat pe părinte, în afară de inima sa miloasă, să aibă grija de nişte copii străini, şi am aflat că totul a început într-o zi de iarnă, când la uşa casei sale au fost lăsaţi 5 micuţi, toţi de vârstă mică, de la cinci zile până la 3. Neştiind ce să facă cu ei, i-a învelit cu o pătură şi a plecat cu ei în sat. Până la sfârşitul zilei, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spune dânsul, a reuşit să ofere copilaşilor o casă şi o familie iubitoare. Astăzi, din cei 220 de copii pentru care trăieşte şi pe care îi are în grijă, 150 se află la familiile din sat, care îi iubesc ca pe propriii lor copii. Nu ajunge credinţa în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în El.

Privind în ochii lor, îţi dai seama cât au suferit şi cât şi-ar fi dorit să nu fie nevoie să se zbată, dar nu, trebuie înţeles că viaţa nu e totdeauna roz şi ei sunt dovada clară. Caractere puternice, cu o credinţă extraordinară în Dumnezeu, au  o încredere în ei înşişi nestrămutată şi speră. Speră la un viitor cât mai bun. Totuşi, zâmbetul lor te încurajează, parcă, în dorinţa de a-i ajuta, de a le fi aproape şi de a le arăta că există şi câţiva cărora le pasă. 

„Omul are nevoie de Dumnezeu, altfel rămâne fără speranţă.” (Benedict al XVI-lea)

Cristina I.

Clasa a X-a CNILC, Ploieşti

Foto: http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/03/06/valea-plopului-asezamant-al-iubirii-crestin-ortodoxe/