6. Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre. Căci în măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El şi înaintînd ne mutăm, asa-zicând, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvîntul Lui : "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte" (Ioan XIV, 21). Si aşa adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întâmplându-se aceasta, El însuşi ne iubeşte, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeşte şi Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeşte casa noastră, ca prin întîlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locaş al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
7. Sălăşluirea, întru curăţie cunoscută şi simţită, a Dumnezirii celei în trei Ipostasuri în cei desăvîrşiti nu e împlinirea dorinţei, ci mai degrabă început şi cauză a unei dorinţe mai puternice. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci ţinîndu-1 aprins pururea ca de un foc, îl împinge să se ridice spre flacăra unei dorinţe şi mai dumnezeieşti. Căci neputînd mintea să afle o margine şi un sfîrşit al Celui dorit, nu poate pune nici dorinţei şi iubirii sale vreo margine, ci silindu-se să atingă şi să dobîndească capătul fără sfîrşit, poartă în sine pururea dorinţa nesfârşită şi iubirea nesăturată.
8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socoteşte că a aflat începutul dorinţei sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socoteşte că nu iubeşte încă pe Dumnezeu, în-trucît n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toţi cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteşte din tot sufletul nevrednic chiar şi de mântuirea împreună cu ceilalţi credincioşi.
219. Iubirea se cere arătată în mod continuu nu numai faţă de unul, ci faţă de toti. Căci în toţi este Hristos. A excepta pe unul de la iubire, înseamnă pe de o parte a iubi, pe de altă parte a nu iubi pe Acelaşi Hristos ; înseamnă a-L iubi pe El îmbrăcat într-un fel şi a nu-L iubi, arătîndu-se îndată după aceea îmbrăcat alt fel. Neiubirea fată de una din înfăţişările Sale zădărniceşte iubirea faţă de altă înfăţişare a Sa. O iubire practicată continuu faţă de toţi, ca faţă de Acelaşi Hristos, e o iubire care-i preţuieşte în acelaşi timp pe toţi ca pe Acelaşi Hristos. A vedea în toţi pe Hristos, e cea mai mare forţă pentru solidaritatea umană.
Sfântul Simeon Noul Teolog - Cele 225 de capete teologice si practice
« Mă despărţeam...de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult
pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră
Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii,
a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi
cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm
masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist»
Mărturia lui Tache Funda
"Până la cumplita noapte de 21-22 septembrie, în care s-a produs masacrul elitei legionare, viaţa noastră a decurs fără evenimente deosebite.
În ziua de 21, după ora prânzului, a intrat în salonul nostru un căpitan de jandarmi, adjunctul comandantului pazei noastre militare, îl cunoştea mai bine pe comandantul legionar Traian Cotigă, pe care I-a anunţat în taină, de împuşcarea lui Armand Călinescu, eveniment comunicat la Radio Bucureşti de echipa lui Miti Dumitrescu. Căpitanul părea că a dorit să ne aducă o veste îmbucurătoare. După plecarea lui, au început comentariile. Peste puţin timp a fost întărită paza militară. La intrarea în salon au fost instalaţi în post doi jandarmi, iar un plutonier ne-a comunicat că nu mai aveam voie să părăsim salonul. Cel mai frământat părea inginerul Eugen Ionică. Ne-a sfătuit să ne rugăm lui Dumnezeu, întrucât, spunea el, ne trăim ultimele ore din viaţa noastră, în special cei care proveneau din închisoarea Râmnicu Sărat: Traian Cotigă, Virgil lonescu, Eugen Ionică, Radu Budişteanu şi Şerban Milcoveanu, care fuseseră prezenţi la ridicarea din acea închisoare a Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, erau convinşi că vom avea aceeaşi soartă.
După ce am făcut rugăciunile, nimeni nu a mai scos o vorbă multă vreme. Cu toţii ne gândeam nu la noi, ci la durerea alor noştri. Nimeni nu a mai putut dormi. Pe la orele două din noapte, pe culoar mare forfotă, după care au pătruns în salon mai mulţi plutonieri, cu nişte glugi pe cap, care îi făceau de nerecunoscut. Un colonel, însoţit de doi colonei de jandarmi, au intrat şi ei. Colonelul era cu o listă în mână, din care a citit pe următorii: Traian Cotigă, Emil Şiancu, Eugen Ionică Grigore Pihu, Ion Herghelegiu, Gheorghe Proca şi luliu Şuşman. Le-au cerut să se îmbrace şi să iasă din salon fără bagaj. Era clar: mergeau la moarte!
Traian Cotigă, primul citat, adresându-se colonelului, i-a spus să transmită regelui asasin, cu care avusese cândva o lungă convorbire, că el nu păstrează gloanţele pentru a fi folosite împotriva duşmanilor Patriei; le foloseşte pentru nimicirea tineretului român. Adresându-se apoi ostaşilor, după ce a precizat că a avut onoarea să fie printre primii comandanţi legionari făcuţi de Corneliu Codreanu, le-a spus că niciodată nu i-a fost frică de moarte. Le-a cerut să fie primul în care vor trage şi să-l nimerească drept în frunte.
Eu, nefiind pe listă, l-am rugat pe colonel să-mi permită să merg în cămăruţa alăturată, în care se găsea Grigore Pihu, ca să-l ajut să se îmbrace. Era aromân de-al meu, poate cel mai devotat legionar dintre toţi ai noştri, care era socotit şi de Căpitan ca unul dintre cei mai devotaţi comandanţi legionari.
Eram foarte emoţionat; nu reuşeam să-mi stăpânesc plânsul.
- Mori, măi Funda, sau nu? a fost întrebarea lui Pihu.
- Nu sunt pe listă, i-am răspuns.
- Ar trebui să regreţi că nu ai şi tu parte de o moarte atât de frumoasă.
Colonelul stătea în prag si-1 privea, mirându-se parcă de existenţa unui asemenea om. Copleşit parcă de povara crimelor la care devenea complice, adresându-se martirului Pihu, a ţinut să precizeze:
- Ce să fac, d-le Pihu, eu m-am străduit să fac tot ce mi-a fost posibil să te ajut, dar sunt militar şi sunt obligat să mă supun ordinelor primite. Te rog să mă ierţi dacă n-am făcut mai mult.
- Chiar dacă nu ai făcut prea mult, eu te-am iertat. Ţin chiar să-ţi mulţumesc că, prin d-ta, cel de Sus îmi dăruieşte o moarte atât de frumoasă. Sunt fericit că am trăit în epoca lui Corneliu Zelea Codreanu; l-am cunoscut, m-am bucurat de dragostea lui, iar moartea pentru idealurile legionare este pentru mine o binefacere divină.
În timpul acesta eu îl ajutam să se îmbrace. Era sleit de puteri, de-abia se putea ţine pe picioare. După ce s-a îmbrăcat, a mai turnat puţin ulei în candela care ardea continuu, după care a îngenunchiat, şi-a făcut ultima lui rugăciune. L-am ajutat să se ridice. Pe o noptieră se afla o cruce din lemn pe care a luat-o în braţe şi a păşit spre uşă sprijinit de mine.
- Transmite camarazilor noştri, măi Funda, să meargă neclintiţi pe drumul Căpitanului şi să căutaţi să stârpiţi tot răul din voi.
A fost ultima lui dorinţă transmisă camarazilor, cărora le-a fost deosebit de preţuit comandant.
- Ce-i asta, domnule Pihu? I-a întrebat colonelul.
- Aşa moare legionarul, cu crucea în braţe.
Apoi, ca pentru sine:
- Mergem la Căpitan; ne cheamă la el."
*********
« Eu am revenit în salon. Cei citaţi erau gata de plecare. Inginerul conferenţiar Eugen Ionică, pe care noi, studenţii legionari de la Politehnică îl preţuiam şi pentru că era prietenul Căpitanului, căruia, destul de des, îi acorda ospitalitate, m-a îmbrăţişat cu multă căldură. Mă cunoscuse ca student legionar în cadrul Politehnicii.
- Mor împăcat, dragă Funda. Mă gândesc, însă, cu regret, la marea durere a părinţilor mei şi a soţiei mele, precum şi la nefericirea scumpei mele fetiţe, care este sortită să crească fără tată. Ne vom întâlni, cu siguranţă, în lumea de dincolo, cu Căpitanul şi toţi ai noştri.
Eram atât de emoţionat, încât nu i-am putut vorbi. A păşit demn pe ultimul lui drum. Căpitanul Şiancu, cu ţinuta lui aristocratică, părea un cruciat întârziat, care s-a încadrat în oastea lui Corneliu Zelea Codreanu, ca să nu moară ca un oarecare. Era parcă sortit pentru un astfel de sfârşit: ca în legende! Ţinea foarte mult la aromâni, a căror structură sufletească o socotea asemănătoare cu cea a moţilor lui dragi. M-a îmbrăţişat spunându-mi:
- Ne omoară tâlharii ăştia, dar nu-i nimic; vom fi răzbunaţi.
Uitându-se parcă cu dispreţ la jandarmii cu glugi, a ieşit din salon strigând: “Asasinii, Asasinii!"
Avocatul Ion Herghelegiu părea copleşit de durere: lăsa în urma lui soţia cu cinci copii; primul născut, precum îmi amintesc, nu împlinise vârsta de 14 ani, iar cel mai mic avea numai trei ani. Ne-a îmbrăţişat pe toţi, după care a pornit pe ultimul lui drum. Părea împăcat, îl iubise mult pe Căpitan şi în acele clipe se gândise poate la el.
Gheorghe Proca, arătos ca un Făt-Frumos, era foarte econom la vorbă. După ce şi-a auzit numele, a căzut în genunchi şi a început să se roage. Nu a fost deloc surprins: părea că primise o veste pe care o aştepta demult. După ce ne-a îmbrăţişat pe cei rămaşi, a păşit liniştit pe drumul fără întoarcere.
luliu Şuşman, cu care mă împrietenisem în lagărul de la Vaslui, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: “Mor împăcat, Tache, las după mine un şuşmănel". Atitudinea lui mi-a părut stranie: mergea la moarte zâmbind!
A fost ultimul cu care m-am îmbrăţişat, fără să-i pot vorbi. O stare emoţională puternică pusese stăpânire pe mine. Mă despărţeam, de fapt, de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii, a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist.
Fuseseră luaţi şapte, deci jumătate din câţi am fost. Cei rămaşi, fără să ne comunicăm gândurile, ne-am socotit programaţi pentru eşalonul doi. Am rămas deci în aşteptare, fiecare în patul lui. Nu mi-a părut nimeni copleşit de frica morţii. De altfel, comportarea celor plecaţi dintre noi ar fi constituit o mustrare. Nu mai putea fi vorba de continuarea somnului. Fără a mai comunica între noi, cu toţii ne-am gândit la marea durere pe care le-o pricinuiam familiilor noastre.
La intrarea în salonul nostru, cei doi soldaţi de pază erau în post. A fost o noapte lungă, cum nu-mi amintesc să fi fost alta. La ivirea zorilor, Eugen Necrelescu a pronunţat primele cuvinte: “Fraţilor, cred că suntem salvaţi!" Cu toţii am fost tentaţi să-l credem; ştiam că astfel de crime monstruoase se petrec în întuneric. Era în jur de orele şapte, când uşa s-a deschis şi salonul a fost din nou invadat de 3-4 plutonieri cu glugi. Am socotit că ne-a venit şi nouă rândul. Nu veniseră însă în acest scop. Ne-au întrebat de patul lui Herghelegiu, după care, timp de peste o jumătate de oră, au scotocit în bagajul lui. Au dus cu ei tot ce-i interesa. Am aflat mai târziu că s-a comunicat prin radio “dispariţia de la spitalul din Braşov a lui Ion Herghelegiu, unul din principalii autori morali ai asasinatului comis contra lui Armand Călinescu." Cei care ar fi putut da informaţii cu privire la locul unde se află, erau rugaţi să anunţe organele de stat.
*************
« Plouă stelele cu har,
Luna ne trimite veghe,
Iarba înveleşte doar
Trupul dezbrăcat de zeghe. »
Andrei Ciurunga
“Un pluton de jandarmi condus de un ofiţer au înlănţuit pe cei din maşină[...] Ofiţerul dădu o poruncă scurtă şi maşina se opri în mijlocul unui câmp, la o margine de pădure. Răcoarea dimineţii pătrundea nemiloasă trupurile slăbite ale băieţilor care dârdâiau de frig. Încercuiţi de jandarmi, au fost duşi în câmp, legaţi de mâini unul de altul. Au răsunat puternic văile de o salvă înspăimântătoare. Trupurile lor slăbite s-au prăvălit. »
***************
La pădurea de la Râşnov, unde fuseseră mitraliaţi, fiecăruia i se trăsese în cap şi glonţul de graţie. Avocatului Ion Herghelegiu, despre care se ştia că nu se putea deplasa fără ajutor, nu i s-a aplicat acelaşi tratament. Corpurile neînsufleţite au fost lăsate la locul crimei, iar făptaşii s-au retras, ducându-se probabil să participe la « praznic ». Când s-a luminat de zi, au venit să-i ridice ca să-i expună la răscruce de drumuri cu inscripţia: “Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de Ţară!".
Surpriză: Ion Herghelegiu lipsea. Fiind probabil rănit nu tocmai grav, în cele 3-4 ore disponibile, târându-se cum a putut, Herghelegiu a reuşit să se îndepărteze destul de mult de la locul crimei, dispărând în pădure. A fost alarmată poliţia şi jandarmeria din toată ţara. Au fost aduşi jandarmii din judeţele limitrofe, care s-au constituit în potere în căutarea marelui criminal dispărut din spitalul de la Braşov, unde pusese la cale asasinarea lui Călinescu.
Monstruoasă mistificare! S-a aflat că a doua zi - 23 septembrie 1939 - bietul Ion Herghelegiu a fost găsit urcat într-un copac stufos.
L-au ciuruit cu pistoalele mitralieră. Corpul i-a fost transportat la aceeaşi răscruce de drumuri, alături de dragii lui camarazi.
Notă: Scena este reprezentată în Icoana Noilor Mărturisitori în stânga, sus !
În după amiaza zilei de 22 septembrie, a venit la noi un maior care, precum îmi amintesc, era adjunctul comandantului Legiunii de jandarmi a judeţului Braşov. Ne-a recomandat să fim fără grijă, că nu mai suntem în pericol. Tot ce era de făcut, fusese comis în noaptea trecută. S-a apropiat de patul inginerului Virgil lonescu şi, punându-i cu amabilitate mâna pe umăr, i-a şoptit: “Fiţi liniştit! Majestatea sa chiar în timpul nopţii s-a interesat de dv." Mă aflam în apropierea celor doi şi am putut auzi tot ce i-a spus.
[...] Inginerul Virgil lonescu îi fusese prieten în tinereţe. Deşi se produsese ruptura când Virgil lonescu a aderat la Mişcarea Legionară, sinistrul rege a vrut să demonstreze că nu-şi uită « prietenii ».
La scurtă vreme după consumarea acelor tragice evenimente, s-a hotărât lichidarea secţiei din spital destinată deţinuţilor politici şi trimiterea noastră în lagărele şi închisorile de unde proveneam."
La data fatidică de 21 septembrie 1939 ne aflam în lagăr 90 de inşi, mai precis 89, căci un student bucovinean, Buburuzan, fusese transferat în penitenciarul oraşului Miercurea Ciuc, pentru executarea unei pedepse legale de 6 luni, primită într-un proces anterior. Această pedeapsă legală i-a salvat viaţa, căci directorul penitenciarului, om corect, a refuzat să-l predea jandarmilor locali, care-l cereau pentru a-l împuşca în afara şi împotriva legii. Era o zi frumoasă şi însorită de toamnă. Pe la ora 2.30 p.m, contrar obiceiului, ne pomenim în curtea lagărului cu comandantul, colonelul de jandarmi Doljanschi. În scurt timp şi-a făcut apariţia şeful legiunii de jandarmi Miercurea Ciuc, locotenent-colonel Brătescu, care venise să-l ridice pe avocatul Mircea Pavelescu, şi să-l transporte la Bucureşti, la intervenţia unui general, tatăl vitreg al avocatului, dornic să-l salveze astfel de la moarte. Pavelescu a refuzat categoric să plece şi colonelul, renunţând a-i scoate cu forţa, i-a strigat: "Nu vrei să vii? Bine! Ai să regreţi.
Apelul de seară nu s-a mai făcut. Era inutil.
(...)
Noaptea a sosit iarăşi colonelul Doljanschi, însoţit de câţiva ofiţeri şi ne-a invitat pe toţi în sala de mese. A scos o listă din buzunar şi, înainte de a citi, a anunţat cu glas puţin tremurat de emoţie:
- Linişte, domnilor! Toţi cei care vă veţi auzi numele citit de pe această listă, pregătiţi-vă, căci în noaptea asta veţi pleca cu trenul la Vaslui. Apoi a pronunţat numele celor 44 de inşi. Al 45-lea, Buburuzan, nu se afla în lagăr. Apoi a scos a doua listă şi a citit toate numele. Eram 45, toţi prezenţi, în frunte cu profesorul Ion Zelea Codreanu.
- Dumneavoastră veţi pleca tot în noaptea asta, seria a doua, cu trenul, la Huşi. Făceţi-vă tot bagajul, scriind citeţ numele, pentru a nu se rătăci, căci bagajele vor veni cu alt tren. Prima serie pleacă la miezul nopţii, a doua după o oră. Ne-am pregătit bagajele şi aşteptam înfriguraţi ora plecării.
Virgil Rădulescu şi Ovidiu Biriş, citaţi pe prima listă, au coborât la parter şi au venit în camera mea, spunându-mi:
- Dragă Zeana, am venit să-ţi spunem un mare secret şi să ne luăm rămas bun.
- Ce s-a întâmplat, fraţilor?
- A fost împuşcat chiorul Armând Călinescu de o echipă de legionari prahoveni.
- De unde ştii?
- De la lordache Nicoară, care a auzit ştirea la un mic aparat de radio ascuns într-o sobă, la ultimul etaj. Ce părere ai, ne împuşcă sau nu?
- Fraţilor, dacă scăpăm în noaptea asta, suntem salvaţi...
-Aşa cred şi eu, a încheiat Virgil Rădulescu.
La miezul nopţii tot lagărul era în curte. lordache Nicoară a luat comanda şi a ordonat ca toată lumea să îngenuncheze, iar el a rostit cu glas tare rugăciunea Tatăl nostru, secondat de vocile tuturor. Apoi au intrat în curte mai mulţi jandarmi, subofiţeri şi soldaţi şi i-au legat pe cei din prima serie doi câte doi, de mâini, iar împrejurul întregului convoi i-au legat tot de mâini, cu o frânghie groasă. Astfel au ieşit din curte, păşind spre poarta larg deschisă, precedaţi de jandarmi cu lămpaşe în mâini şi flancaţi de soldaţi şi subofiţeri înarmaţi. Poarta s-a închis şi convoiul s-a pierdut în întuneric. Era ceaţă şi burniţa mărunt. După puţin timp ne-am retras în camerele noastre, pregătindu-ne de plecare. N-a trecut poate nici un sfert de oră. Deodată, o rafală de mitralieră a sfărâmat liniştea nopţii. A urmat o scurtă pauză. Buimăciţi, am deschis ferestrele. Am auzit clar ţipete de groază: Aoleu!... Mamă... Ne omoară!... Apoi mitraliera a început să clănţăne din nou, ca pe front, dar la scurt timp s-a oprit iarăşi. Ne-a povestit în noaptea următoare, la închidere, cum s-a desfăşurat carnagiul, plutonierul major care ne păzea. Acesta era din Nicoreşti, consătean şi coleg de şcoală primară cu lordache Nicoară. El i-a furnizat aparatul de radio.
După ce s-au angajat pe povârnişul cu tufăriş îndreptându-se spre şoseaua Ciuc-Odorhei, călăuzele cu lămpaş s-au dat brusc la o parte, la un semnal, şi rafala mitralierei a culcat la pământ tot convoiul, cei din faţă târându-i peste ei pe cei din spate. De la prima rafală, soldaţii din flancuri s-au zăpăcit şi nu s-au putut îndepărta la timp, astfel încât unii dintre ei au fost răniţi din primul foc. Pauza s-a datorat acestui incident, între timp, câţiva legionari răniţi, cu mâinile scăpate din strânsoarea frânghiei perforate de gloanţe, s-au sculat şi au fugit spre lunca Oltului, dispărând în întuneric. Apoi a început tocătura, care a durat mult. Când se credea că toţi sunt morţi, deodată, în lumina orbitoare a reflectorului, se ridică de sub mormanul de cadavre, lordache Nicoară. Fusese rănit şi avea mâinile dezlegate. A dus mâna la piept şi apoi în sus, strigând din toate puterile: Trăiască Legiunea şi Căpitanul!
Şi mitraliera şi-a reînceput clănţănitul, până nu s-a mai auzit nici un horcăit. La urmă, răsunau sacadat loviturile de graţie, cu pauze între ele, mai lungi sau mai scurte, desăvârşind măcelul.
Mijeau zorile, când diabolica operaţie a luat sfârşit. Pe valea Oltului s-a aşternut o linişte apăsătoare, de plumb. Pale, pale de ceaţă, purtate de vânt, pluteau la vale ca nişte pânze sfâşiate, sub burniţa subţire şi rece. Soldaţii de pază în lagăr arătau jandarmilor urmăritori, din vârful prepeleacurilor, direcţia în care au apucat cei doi fugari, scăpaţi din convoiul morţii. Unul din ei era Mincă Ilie, elev în ultimul an la Şcoala de ofiţeri de Infanterie din Bucureşti; celuilalt nu-i mai ţin minte numele. Amândoi au fost prinşi după două-trei zile, în satele secuieşti, şi împuşcaţi pe loc. Trupurile lor au fost aduse lângă cele ale camarazilor lor şi expuse la locul măcelului, sub o inscripţie infamă şi ruşinoasă pentru onoarea, mândria şi demnitatea unui neam creştin, spre jubilarea străinilor şi trădătorilor de patrie.
Chiar dacă ordinul monstruoaselor execuţii a pornit din gheena unor hrube străine, uneltele executoare au fost recrutate din drojdia pestilenţială a acestui neam oropsit. Şi păcatul fratricid se iartă greu.
Mulţumesc prietenei care a făcut aceste fotografii la Troiţa de la Târgu Ocna, sâmbătă, 6 martie, la Parastasul Noilor Mărturisitori îngropaţi în cimitirul de aici !
În zilele împăratului Iustinian (527-565) trăia la Bizanţ o femeie, cu numele Anastaşia, temătoare de Dumnezeu, care se trăgea din părinţi de neam ales şi bogaţi. Era cea dintâi patriciană a împăratului şi având adânc înrădăcinată în ea teama de Dumnezeu, umbla mereu pe căile Domnului. Avea o înfăţişare frumoasă şi era plină de bunătate aşa încât toţi erau încântaţi de purtările ei frumoase, chiar şi împăratul. Dar, pentru că semănătorul neghinelor, diavolul, obişnuieşte întotdeauna să zavistuiască ceea ce este bun şi să dea asalturi împotriva oamenilor de ispravă, neîngăduindu-şi niciodată odihnă, a făcut în aşa fel ca Anastasia să fie urâtă de împărăteasă. Cunoscând prin cineva ura pe care i-o purta împărăteasa şi fiind cu adevărat plină de cunoştinţă dumnezeiască, Anastasia şi-a zis întru sine: O, Anastasia, la vreme potrivită vine împrejurarea aceasta; caută deci de-ţi mântuieşte sufletul tău şi vei scăpa şi pe împărăteasă de ura aceasta necugetată şi-ţi vei dobândi şi ţie împărăţia cerurilor. Şi cugetând acestea întru sine, a tocmit o corabie şi adunându-şi o parte oarecare din averea ei, iar pe toată cealaltă lăsând-o, a pornit la drum şi a ajuns la Alexandria. Şi construind acolo, în locul care se cheamă Pempton, o mănăstire mică, a rămas în ea, ţesând veşminte sfinte şi sârguindu-se să placă lui Dumnezeu. Mănăstirea aceasta a rămas până în zilele noastre, purtând numele de Mănăstirea Patricienei.
După o oarecare vreme împărăteasa mutându-se din viaţa aceasta (548), împăratul şi-a adus aminte de Anastasia patriciana şi a trimis să fie căutată cu multă stăruinţă pretutindeni. Iar mieluşeaua lui Dumnezeu luând cunoştinţă de acest lucru, părăsind în timpul nopţii mănăstirea ei, s-a dus în pustia Schetia la avva Daniil, şi istorisind ea preafericitului bătrân cele cu privire la ea, acesta a îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-a pus numele Anastasie eunucul. Şi aşezând-o într-o peşteră, la o oarecare depărtare de lavra lui, a zidit-o acolo, punându-i ca rânduială să nu iasă niciodată din chilie şi nici pe altcineva să nu mai primească la ea de atunci înainte. De asemenea el a mai rânduit pe unul din fraţi să-i aducă o dată pe săptămână un ulcior cu apă şi să i-l pună afară lângă peşteră, după care să primească binecuvântare şi să plece.
Această femeie vitează şi neînduplecată petrecând acolo neajunsă de nimeni douăzeci şi opt de ani, a păzit rânduiala bătrânului Daniil neştirbită. Ce minte sau ce limbă ar putea să înţeleagă, să povestească sau să scrie virtuţile dumnezeieşti ale celor douăzeci şi opt de ani pe care aceasta singură le-a înfăţişat lui Dumnezeu în fiecare zi: lacrimile, suspinele, durerile, vegherile, rugăciunile, citirile, şederile în picioare, îngenuncherile şi postirile? Şi mai înainte de toate şi după toate încăierările şi răzvrătirile demonilor, plăcerile trupeşti, poftele cele rele şi toate celelalte pe potriva acestora? De altă parte faptul că ea, care fusese patriciană şi care fusese obişnuită întotdeauna să se întâlnească în palatul împărătesc cu mulţime de bărbaţi şi femei, să rămână cu totul neajunsă de nimeni în decursul atâtor ani, depăşeşte orice minte şi orice cuget. În toate acestea însă ea s-a nevoit cu bine şi a ajuns vas ales al Duhului Sfânt.
Când a cunoscut de mai înainte mutarea ei spre Domnul, a scris pe un hârb către bătrânul Daniil, următoarele cuvinte: "Părinte cinstite, ia cu tine în grabă pe ucenicul care îmi aduce apă şi uneltele trebuitoare pentru îngropare şi vino ca să îngropi pe Anastasie eunucul". După ce a scris acestea, a aşezat hârbul afară, la uşa peşterii. Iar bătrânul încunoştiinţându-se de acestea printr-o vedenie în timpul nopţii, i-a zis ucenicului său: "Du-te, frate, la peştera în care se găseşte fratele Anastasie eunucul şi vezi că la uşa peşterii vei găsi un hârb cu scriere pe el; luându-l de acolo, întoarce-te cât poţi mai degrabă aici". După ce acesta s-a dus şi l-a adus, bătrânul citindu-l a lăcrimat. Şi luând în grabă pe frate cu el şi uneltele trebuitoare pentru îngropare au pornit la drum. Şi deschizând peştera au găsit pe Anastasie eunucul cuprins de fierbinţeală. Deci, bătrânul căzând la pieptul lui a plâns, zicând: "Fericit eşti, frate Anastasie; că gândind mereu la ceasul acesta, ai dispreţuit împărăţia cea pământească; roagă-te acum pentru noi Domnului!"
Iar aceea a răspuns: "Eu, mai degrabă, părinte, am nevoie de multe rugăciuni în ceasul acesta". Şi bătrânul a adăugat: "De aş fi luat-o eu înaintea ta, atunci aş fi putut ruga pe Dumnezeu!" Deci stând pe rogojină a îmbrăţişat capul bătrânului, rugându-se. Iar bătrânul luând pe ucenicul său l-a pus în genunchi la picioarele ei, zicând: "Binecuvintează pe ucenicul meu şi fiul tău!" Şi ea a zis: "Dumnezeul părinţilor mei, Care stă înaintea mea în ceasul acesta al despărţirii mele de trup, Cel ce cunoaşte toate nevoinţele mele din peştera aceasta, pentru numele Tău şi pentru slăbiciunea şi chinul meu, să odihnească duhul părinţilor asupra lui, precum a odihnit duhul lui Ilie asupra lui Elisei". Şi întorcându-se către bătrân, eunucul i-a zis: "Pentru numele lui Dumnezeu, părinte, să nu mă dezbrăcaţi de zdrenţele cu care sunt acoperită şi nimeni să nu cunoască cele cu privire la mine". Apoi, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a zis: "Daţi-mi pecetea lui Hristos şi rugaţi-vă pentru mine!" Şi privind către răsărit a strălucit ca şi cum ar fi primit în peşteră o rază de foc asupra feţei ei. Şi făcând semnul cinstitei cruci, a zis: "Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu". Şi zicând acestea şi-a dat duhul.
Atunci, au săpat o groapă înaintea peşterii, iar bătrânul Daniil, dezbrăcând haina pe care o purta, a zis ucenicului: "Îmbracă pe frate, fiule, pe deasupra celor cu care este îmbrăcat". Iar ucenicul îmbrăcând pe fericita Anastasia, sânii acesteia au fost văzuţi de el, întocmai ca nişte frunze veştejite, dar nu a spus bătrânului nimic despre aceasta. După ce s-a terminat înmormântarea, în timp ce ei se coborau către chilia lor, ucenicul a zis bătrânului: "Ştiai, părinte, că eunucul era femeie?" Dar bătrânul a răspuns: "Ştiam şi eu, fiule, dar pentru ca acest lucru să nu se afle pretutindeni pentru aceasta am îmbrăcat-o cu haine bărbăteşti şi i-am dat numele Anastasie eunucul, ca să nu bănuiască nimeni. Căci multă cercetare s-a făcut de împărat pentru ea, în toată ţara şi mai ales în locurile acestea. Ci, iată, cu harul lui Dumnezeu, ea a fost păzită de noi". Şi atunci, bătrânul a început să-i povestească ucenicului cu de-amănuntul viaţa ei.
« Începând din martie 1938 au fost aduşi aici peste două sute de oameni, arestaţi la ordinul regelui Carol al II-lea imediat după instaurarea dictaturii regale. În câteva zile clădirea a fost înconjurată cu opt rânduri de sârmă ghimpată, s-au instalat posturi de observaţie şi gărzi permanente. Aşa a luat fiinţă lagărul de la Miercurea-Ciuc.
Prizonierii – în majoritate intelectuali străluciţi - au transformat în scurtă vreme lagărul în Universitate. Prelegerile despre naţionalism şi Ortodoxie ale profesorului Nae Ionescu, incursiunile filosofice ale lui Mircea Eliade, conferinţele despre literatură ale lui Radu Gyr au hrănit timp de mai multe luni sufletele deţinuţilor de la Ciuc, alături de rugăciunea ce se făcea neîntrerupt. »
***
În toiul nopţii, 44 de oameni au fost strigaţi de pe listă de un ofiţer. Li s-a cerut să se pregătească de plecare în alt lagăr. Odată ieşiţi în curte, au fost executaţi :
“Noaptea aceea fusese extrem de zbuciumată. Mai toţi avuseseră visuri îngrozitoare. Nicoară Iordache, cu chipul lui bun şi vorba blajină linişti pe cei din dormitorul său şi încheie cu obişnuita sa încurajare : « O să fie bine ! »
La ora două noaptea, când unii aţipiseră, se aud desfăcându-se zăvoarele de la uşa principală, zornăit de chei, paşi grei tropăind pe coridoare, bătăi puternice în uşile dormitoarelor, însoţite de următoarea sinistră poruncă :
- Sculaţi domnilor, c-au intrat ungurii în Ardeal şi trebuie imediat să evacuaţi lagărul acesta şi să mergeţi o parte la lagărul din Vaslui şi altă parte la lagărul din Bacău !
Nimeni însă n-a crezut în această sinistră înscenare, ci dimpotrivă şi-au întărit şi mai mult convingerea că ceasul suprem s-a apropiat. După ce fiecare şi-a făcut câte o rugăciune, au coborât în grabă cu bagajele în curte. De după sârme, de jur împrejurul lagărului, sclipeau baionetele soldaţilor, ca o limbă de pădure metalică şi vie.
După ce au coborât toţi în curte, sublocotenentul, tremurând de tulburare, a citit lista de 44 de băieţi ce urmau să facă parte din primul lot. Sub o foarte puternică pază jandarmerească au scos astfel dintre sârme tot ce a avut lagărul mai bun, cele mai alese virtuţi româneşti, pe care ţara poate nu le va mai avea multă vreme.
Cei rămaşi au fost urcaţi înapoi în dormitoare şi uşile ferecate din nou şi păzite de jandarmi. Totuşi au putut vedea de la ferestre cum toţi cei scoşi afară au fost opriţi în faţa comandamentului şi legaţi câte doi unul de altul. După aceea a fost încins tot grupul cu nişte funii lungi. Când totul a fost gata, au fost coborâţi între jandarmi pe drumul în spirală ce se lasă prin tufiş spre şoseaua Odorhei-Ciuc.
(Aristide Lefa)
La vreo sută cincizeci de metri, pe nesimţite jandarmii au rămas tot mai în urmă şi când au ieşit într-un luminiş, din dosul unei tufe din dreapta, o mitralieră a început să verse foc într-o rafală înspăimântătoare, căreia îi răspundeau ecouri prelungi de pe toate văile. Câteva vaiete înăbuşite şi grupul a început să se culce la pământ. Unii, în luptă cu moartea, zbătându-se, se ridicau iar de la pământ, dar iarăşi îi culca mitraliera ucigătoare. Se înălţau apoi alţii şi astfel la scurte intervale mitraliera s-a oprit şi iarăşi a început de vreo zece ori, timp de opt sau zece minute cât a durat îngrozitorul masacru.
***
Din tot grupul n-a mai rămas decât o grămadă de trupuri în agonie, încleştate, unele peste altele, brăzdate doar de râuleţe de sânge. Câte unul mai mişca mâna sau piciorul, sau, în suprema durere, se mai zbătea încă muşcând cu dinţii din ţărână.
După aceea călăii i-au dezlegat, aruncându-i prin noroi. În urmă s-au mai auzit de patruzeci şi patru de ori câte două gloanţe de armă înăbuşite şi apoi iar tăcere.
A doua zi lumea din împrejurimi a fost adusă de autorităţi la locul îngrozitorului supliciu. Peste două zile, cei împuşcaţi au fost aruncaţi într-o groapă comună în cimitirul unui sat din apropiere, numit Topliţa, douăzeci la un cap, douăzeci la altul şi patru deasupra.
+Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc
Editura Bonifaciu - 2009
Acatistul Sfinţilor Români din Închisori
“Condacul al 4-lea:
Înspăimântatu-s-au slugile satanei de dârzenia şi credinţa voastră, Sfinţilor, şi socotind să vă piardă, cu manie s-au pornit asupra voastră în temniţele de la Râmnicu Sărat, Miercurea Ciuc, Braşov şi Vaslui, şi în înfricoşătoarea "noapte a răzbunării" cu moarte de martiri v-aţi încununat, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 4-lea:
Uneltirile celor fără de lege nicicum nu v-au îngrozit, vitejilor Mărturisitori, ci înţelegând că veţi fi ucişi, în curtea lagărului toţi aţi îngenuncheat şi în tăcerea nopţii rugăciunea "Tatăl nostru" cu umilinţă aţi rostit, apoi gloanţele au pornit potop asupra voastră, în vreme ce un preot întemniţat săvârşea în taină cea din urma slujba pentru voi şi pentru cei ce aveau să mai moară, pentru care noi vă lăudăm zicând:
Bucuraţi-vă, că la moarte cu Hristos aţi plecat.
Bucuraţi-vă, că neamului jertfă curată v-aţi dat.
Bucuraţi-vă, că s-au minunat călăii de a voastră purtare.
Bucuraţi-vă, că s-au cucerit de credinţa voastră cea tare.
Bucuraţi-vă, că gloanţele nemilos v-au secerat,
Bucuraţi-vă, că durere în urmă aţi lăsat.
Bucuraţi-vă, că trupurile vi le-au pus la răscruci.
Bucuraţi-vă, că v-au lăsat fără groapă şi cruci.
Bucuraţi-vă, cei ce şi după moarte aţi fost umiliţi.
Bucuraţi-vă, cei ce "trădători de ţara" aţi fost numiţi.
Bucuraţi-vă, fii ai unui neam răstignit.
Bucuraţi-vă, că sufletul prin dureri v-aţi sfinţit.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit! »
„Nu este monah cel ce poartă rasă şi se află în interiorul mănăstirii. Monah este acela care se luptă să zidească înăuntrul său duhul vieţii monahale.”
Dacă reînnoiţi primul vostru entuziasm cu pilda sfinţilor asceţi, atunci putem nădăjdui că râvna voastră pentru viaţa monahală nu se va împuţina.
Însă orice veţi face va fi zadarnic dacă atât în viaţa personală sau în cea de obşte există ceva care stinge râvna voastră. Puneţi-vă canon în viaţă să vă îndeletniciţi numai cu rucodelia, cu studiul şi cu rugăciunea. Să treceţi de la una la alta fără ca mintea voastră să fie risipită de treburi lumeşti. Maicile care au călăuzit mai mult în mănăstire să le călăuzească pe cele mai tinere. Fiecare să se străduiască să găsească cea mai potrivită cale pentru a reuşi îndeplinirea scopului vieţii monahale.
Mai mult decât toate să eviţi risipirea minţii care vine din exterior şi amăgirea lăuntrică a cugetelor. Păziţi-vă a osândi pe cineva. Păstraţi între voi pacea, iubirea şi ascultarea necârtitoare.
Aşa cum nu putem încălzi o cameră care are ferestrele şi uşile deschise, aşa cum nu putem face focul cu lemne ude, la fel nu putem păstra în noi flacăra râvnei duhovniceşti când în viaţa monahală nu ne nevoim în punctele pe care le-am amintit.
Să nu uităm niciodată unde duce sârguinţa sau nepăsarea în viaţa monahală.Aduceţi-vă aminte de parabola fecioarelor înţelepte şi a celor neînţelepte şi gândiţi-vă unde au ajuns. Cele înţelepte şi sârguincioase au intrat în cămara nunţii, împreună cu mirele. Iar cele neînţelepte şi nepăsătoare au auzit înfricoşătoarele cuvinte: „pe voi nu vă ştiu”(Matei 25, 12)
Gândiţi-vă că vă aflaţi în faţa cămării dumnezeieştii nunţi şi că vi se spune „pe voi nu vă ştiu”. În felul acesta vă veţi întări duhul. Ceea ce semănăm, aceea vom şi culege. Ce va răsări pe ogor dacă şănţuleţele lui nu vor fi stropite cu sudoare? Spini şi mărăcini, care vor fi aruncaţi în foc.
Odată un tânăr o necăjea mult pe mama lui, spunând:
- Vreau să mă călugăresc. Vreau să merg la mănăstire ca să mă mântuiesc. Lasă-mă să mă duc. Lasă-mă să mă mântuiesc.
Mama lui încerca să-l întoarcă de la o astfel de hotărâre:
- Aşteaptă, aşteaptă, fiule, mai întâi să mor şi după aceea mergi unde voieşti.
Tânărul n-a ascultat-o şi a plecat. S-a dus la mănăstire. Şi se gândea că şi-a asigurat mântuirea. Credea că-i de ajuns că s-a despărţit de lume. A devenit rob al trândăviei şi al nepăsării. Dormea mult. Nu-i plăcea să meargă la slujbe, nesocotea poveţele fraţilor.
Însă Domnul, Care nu voieşte moartea păcătosului, iată cum a iconomisit mântuirea lui:
Mama sa, după ce atrăit o viaţă total lumească, cu toate comodităţile şi plăcerile pământeşti, a murit nepocăită şi a primit răsplată după măsura trăirii ei păcătoase.
Mai târziu s-a îmbolnăvit şi fiul trândav şi i se apropia ceasul morţii. Fraţii s-au adunat în jurul patului său şi se rugau cu lacrimi la Domnul ca să-l miluiască.
Între timp starea sănătăţii lui se înrăutăţea încontinuu. La urmă şi-a pierdut simţurile, devenind inconştient. Au început să-l pregătească pentru înmormântare.
Însă deodată şi-a revenit! A deschis ochii, a început să se lovească în piept şi să plângă. Fraţii au venit lângă el:
- Spune-ne, ce ţi se întâmplă?
Nu putea să rostească nici un cuvânt din pricina tristeţii care-i rodea sufletul . Mai târziu a dezvăluit următoarele:
„- Atunci când sufletul meu se pregătea să iasă din trup, am văzut deschizandu-se o altă lume. Îngerii s-au îndepărtat de mine şi îndată s-au apropiat chipurile întunecate ale nesuferiţilor diavoli. Nu pot descrie groaza pe care am încercat-o... M-au luat şi m-au dus în locuri complet întunecate. Auzeam doar voci, râsete şi voebe necuviincioase. Am coborât mult. Am început să simt o duhoare grea de pucioasă şi smoală. La urechi mi-a ajuns un zgomot din ce în ce mai puternic de suspine şi de voci disperate. Muream de spaimă. Am ajuns în iad! Au deschis porţile şi se pregăteau să mă arunce înăuntru. Atunci cineva a alergat în grabă şi i-a silit să se oprească. Am deschis ochii şi am văzut în faţa mea o mare neţărmurită de flăcări! Între ele se zăreau chipurile păcătoşilor. Deodată din mijlocul focului a apărut mama mea, care mi-a strigat:
- Şi tu eşti aici, fiule? Tu, care mă necăjeai spunând că vrei să te faci monah pentru a te mântui? Aşa te-ai mântuit?
Un cărbune aprins mi-a căzut pe mână. O durere crâncenă mi-a trecut prin toate mădularele şi mi-am revenit. Însă nu pot scăpa de teama şi de groaza pe care le-am încercat.”
Fratele acesta a trăit în mănăstire încă doisprezece ani, cu adâncă pocăinţă şi zdrobire pentru viaţa lui trândavă de dinainte. A adormit cu pace, având în inimă nădejdea vie a mântuirii. Domnul l-a miluit.
Sfârşitul celor trândavi şi nepăsători este deseori moartea duhovnicească. Domnul nu descoperă tuturor cele ce i s-au întâmplat fratelui de mai sus. Însă vădind această întâmplare vrea ca toţi să ne cutremurăm şi să ne trezim.
Desigur e o faptă bună că aţi părăsit lumea şi v-aţi afierosit Domnului. Străduiţi-vă însă să duceţi la bun sfârşit lucrarea aceasta. Luaţi aminte ce spune Apostolul:
„Iudeu adevărat nu este cel ce aparţine pe dinafară poporului iudeu, ci cel care are o viaţă duhovnicească pe măsură”(parafrază la Romani 2, 28-29). La fel spunem şi noi:
Nu este monah cel ce poartă rasă şi se află în interiorul mănăstirii. Monah este acela care se luptă să zidească înăuntrul său duhul vieţii monahale.
Aşadar vă doresc să luptaţi cu râvnă în această strădanie duhovnicească. Amin.
27 mai 1860, Sfânta Mănăstire Sofiski, Eparhia Tabov
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
