Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare (Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Pentru iubitorii de carte duhovnicească, numele Arhimandritului Serafim Alexiev nu mai are nevoie de nicio recomandare, valoarea şi forţa cuvântului său fiind binecunoscute. Interpretarea pe care acesta a dat-o Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul a găsit cu siguranţă ecou în conştiinţa creştinilor care i-au citit cu interes lucraările. Colecţia apărută la Editura “Sophia”, pe parcursul ultimilor ani, în traducerea lui Gheorghiţă Ciocioi, cuprinde titluri de referinţă: “Curăţia”, “Smerita cugetare”, “Răbdarea”, “Dragostea”, “Vederea păcatelor noastre”, “Izbăvirea de păcate”, urmând pas cu pas treptele rugăciunii atât de cunoscute din viaţa Bisericii, care o repetă stăruitor în cadrul slujbelor din Postul Mare. O lectură foarte folositoare în perioada ce prefigurează Postul, un punct de plecare spre pocăinţă şi apropierea de Dumnezeu. Reproduc în continuare un fragment din « Smerita cugetare », scriere asupra căruia e bine să reflectăm, ca o temelie a urcuşului duhovnicesc la care ne aşteaptă Domnul să trudim de-a lungul întregii noastre vieţi.


Capitolul I
Sărăcia duhovnicească - călăuzitoare spre cea mai mare bogăţie
Domnul Iisus Hristos este Chipul desăvârşit al desăvârşitei smerite cugetări. Binevoind să îmbrace haina smereniei, El ne-a arătat înălţimea cerească a acestei virtuţi, considerată cea mai de jos în ochii oamenilor. De aceea sunt atât de convingătoare lecţiile sale despre smerenie, pentru că întreaga Lui viaţă pământească este o întruchipare a smereniei. Propovăduirea Sa de temelie – Predica de pe munte – El o începe prin cuvintele : Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor !(Mt. 5, 3). Săraci cu duhul sunt cei smeriţi, aceia care nu văd niciun fel de bogăţie duhovnicească întu ei , aceia care nu conştientizează nicio vrednicie personală în sufletul lor, însă care simt păcatele lor ca pe o mare povară şi se căiesc pentru ele. Astfel de săraci vor moşteni cea mai mare bogăţie – împărăţia cerurilor ! Începându-şi învăţătura Sa prin a ferici pe cei săraci cu duhul, dumnezeiescul Învăţător aşază prin aceasta smerita cugetare ca temelie a vieţii duhovniceşti.
Temelia este cel mai important lucru la înălţarea unei construcţii. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier şi beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă şi capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos aşază o neobişnuită temelie pentru înălţarea casei mântuirii – nu materiale pământeşti, valorând mulţi bani, ci virtutea sărăciei cu duhul ! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălţarea casei cereşti, Mântuitorul întăreşte că nu este nevoie să risipeşti bogăţie, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conştientizezi că nu ai nimic bun care să-ţi aparţină(I Cor. 4, 7). Omul poate să se dezvinovăţească de faptul că nu a reuşit să-şi construiască o casă pe pământ, deoarece toată viaţa a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăţi acela care nu şi-a înălţat casa cea veşnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie şi nu cu bogăţie se construieşte ? Dacă nu orice om reuşeşte să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Ar fi fost de aşteptat ca omul, la starea jalnică de păcat a fiecăruia dintre noi, să se simtă sărac cu duhul în cel mai înalt grad. Însă realitatea arată cu totul altceva. Deşi am pierdut şi fericirea raiului, deşi lipsiţi de bogăţiile cele duhovniceşti ale harului, noi ne simţim « bogaţi cu duhul ». Fiecare se laudă cu ceva : unii cu talentele, unii cu frumuseţea, unii cu ştiinţa, alţii cu banii. Insă toate aceste privilegii sunt cu totul trecătoare, Ele repede se topesc, precum se topeşte visul îndată ce ne-am deşteptat(Ps. 7, 20). Asemenea unui somn de scurtă durată, viaţa pământească se sfârşeşte întotdeauna întru moarte. Dar când ne trezim la viaţa duhovnicească, noi ne vom convinge că tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câm,pului ! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că duhul Domnului a trecut pe deasupra(Is. 40, 6-7). Atât de scurt, atât de nesigur este totul pe pământ! Dacă privim cu ochii înţelepciunii duhovniceşti, ni se arată limpede că noi, oamenii păcătoşi, vrednici de plâns, nu avem cu ce să ne lăudăm înaintea Domnului, în afară de neputinţele noastre(I Cor. 11, 30).
Însă aici este nenorocirea: că toţi se înşală pe sine şi, fără să fie bogaţi cu duhul, gândesc în acest fel. Ei sunt, după cuvintele Sfâtului Filaret al Moscovei, „bogaţi în mândrie, slavă deşartă, făţărnicie, neştiinţă şi orbire. Şi de aceea nu ajung până la mântuitoarea simţire a sărăciei lor duhovniceşti. Unul a făcut câteva fapte bune şi îşi închipuie că s-a îmbogăţit deja în virtuţi. Alţii l-au lăudat şi el crede că a ajuns deja la desăvârşire. Oarecine a reuşit să-şi ascundă păcatele sale şi de aceea socoteşte că de acum nu are nevoie de virtuţi. Altul însă obişnuieşte să-şi satisfacă doar nevoile trupeşti, aproape că nu are cunoştinţă de trebuinţele duhului şi, în belşugul bunătăţilor sale pământeşti, ascunde de sine neajungerea la bunătăţile cereşti. Prin satisfacerea simţurilor, el şi-a tocit simţirea sa cea duhovnicească. Dacă locuinţa sa este îndestulată, îmbrăcămintea elegantă, corpul – sătul şi îmbuibat, el este foarte mulţumit cu acest trai. Şi întocmai cum bogatul priveşte la sărac, tot astfel priveşte şi el pe oamenii care îi vorbesc de flămânzirea duhovnicească, de deşertăciunea păcatului, despre nefericitul surghiun pământesc al nefăcutei de mână şi veşnicei case a Tatălui ceresc. „Cine are urechi , să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Fiindcă tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”(Apoc. 3, 13, 17)
Judecata lui Dumnezeu este de neînduplecat. Dumnezeu îi trimite goi(Lc. 1, 53) pe acei oameni care se socotesc pe sine ca bogaţi şi din această pricină nu cer cu smerenie de la Cer bunătăţile cele duhovniceşti.
A fi sărac şi a-ţi conştientiza sărăcia ta nu comportă nimic înfiorător, deoarece această sărăcie conştientizată smereşte. Iar sufletelor smerite şi Dumnezeu şi oamenii le arată îndurarea lor. Însă a fi un sărac vrednic de plâns în viaţa duhovnicească, şi totuşi să te crezi bogat, este pierzător în cel mai înalt grad. Deoarece orbirea mândriei şi înfumurata încântare de sine închid inima în faţa milostivirii cereşti. Nimeni nu este atât de milostiv precum Dumnezeu . Însă nici El nu-şi impune mila Lui acelora care se închid în faţa acesteia, socotind-o pe ea ca nefolositoare.
Hristos ne deschide ochii asupra jalnicei noastre sărăcii duhovniceşti prin toate înţeleptele Sale învăţături din Sfânta Evanghelie. Pentru că cei mai mulţi dintre oameni, fiind robio prejudecăţilor pământeşti, dispreţuiesc sărăcia şi preamăresc bogăţia; anume pentru acest fapt, spre a ne face virtutea smereniei scumpă, Hristos a înjosit starea celor bogaţi, a celor mândri, a celor ce se socotesc a fi cineva, şi a proclamat ca fericiţi pe cei săraci cu duhul, dezvăluind că sărăcia lor este legată cu moştenirea celei mai de seamă bogăţii – împărăţia cerurilor. Prin aceasta, El ne umple de pace: că sărăcia duhovnicească nu este ceva înfiorător, nici înjositor, pentru aceia care o conştientizează. Dimpotrivă, ea este o foarte înaltă virtute, încât este întrutotul vrednică de dregătorii împărăţiei lui Dumnezeu. Nimeni dintre aceştia, chiar şi blagoslovit cu cele mai mari bogăţii pământeşti, nu s-a mărit înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea oamenilor, ci s-a smerit adânc.
Bucuraţi-vă, cei săraci cu duhul, pentru că a voastră este cea mai mare bogăţie – împărăţia de deasupra oricărei împărăţii!

Analogii - Măsura sfinţeniei

Sfinţenia se poate impune încă din timpul vieţii, anterior canonizării de către Biserică a persoanei. Ea este recunoscută prin evlavia populară de care se bucură viitorul sfânt. În veacul al IV-lea, în Antiohia, episcopul Meletie, conform mărturiei Sf. Ioan Hrisostom, atrăgea haric pe păstoriţii săi care îşi manifestau dragostea şi evlavia lor de o manieră surprinzatoare pentru neavizaţi:
„de la venirea lui în oraş, aţi dat copiilor voştri numele lui, socotind că prin acest nume aduceţi în casa voastră pe sfânt. Mamele au lăsat la o parte numele părinţilor, ale bunicilor şi ale rudelor şi au pus nou-născuţilor numele fericitului Meletie. Dragostea credinţei a biruit dragostea firii.”
Sfântul Meletie, impregnat de dragoste duhovnicească, era sursa de dragoste suprafirească în inimile antiohienilor. Aceştia îi socoteau chiar numele „podoabă a neamului, apărarea casei, mântuire celor ce-l purtau, mângâiere dorului”, aducându-l in familiile lor ca pe o lumină, cu încredinţarea că este purtător de mii şi mii de bunătăţi duhovniceşti.
Spune dumnezeiescul Hrisostom, ucenicul Sf. Meletie, că numele acestuia îl preţuiau ca „liman de scăpare de toată patima şi de tot gândul necurat”.
Dar nu numai numele, ci şi chipul său deştepta evlavia antiohienilor, fiind transpus în icoane: „mulţi au săpat icoana aceea sfânta în montura inelelor, pe peceţi, pe sticle, pe pereţii caselor, pretutindeni”.
Se întâmplă sub ochii noştri, ai ortodocşilor din România, minunea recunoaşterii sfinţeniei unui om care, asemenea Sf. Meletie, episcopul Antiohiei, luptă duhovniceşte să înlăture rătăcirea cea ereticească(ecumenismul actual), spre a nu se risipi turma lui Hristos, în absenţa unor pastori adevăraţi. Iar credincioşii îl ascultă şi îl urmează cu dragoste, evlavia lor faţă de Părintele arhimandrit Justin Pârvu sporind clipă de clipă Chipul să este ţinut în rând cu icoanele în casele multora dintre noi, iar numele său este invocat în rugăciune, ca puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu. Este binecunoscută povestea Sf. Simeon Noul Teolog, care instituise un adevărat cult părintelui său duhovnicesc, Simeon Evlavis, fapt pentru care a şi fost persecutat, dar care n-a ştirbit cu nimic autenticitatea evlaviei lui, nici sfinţenia celui iubit. A-i cinsti pe mărturisitorii drepteicredinţe este în firea românului adevărat, de aceea căutarea tot mai asiduă şi ascultarea tot mai largă a cuvântului Părintelui Justin de la mănăstirea „Petru Vodă”, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu în aceste vremuri apocaliptice, este de înţeles. Şi nu exagerez spunând că la ora actuală numele său ne este cel mai drag.
Notă: Citatele sunt extrase din Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi Părintele nostru Meletie…”.

Părintele Ioan Iovan de la Recea

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criş, jud.Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată "Sfânta Euharistie şi viaţa mistică", la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie. A fost călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. A fost hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică şi intransigenţa faţă de puterea comunistă. Aceasta atitudine, de opozanţi ai regimului ateu, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea in condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţa.
Timp de şapte ani, la Vladimireşti, Părintele Ioan a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, axată pe deasa împărtăşanie. Se întemeia pe Sfânta Scriptura şi Tradiţie, deşi unii l-au contestat, iar alţii l-au imitat fără discernământ.
Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească de aici n-au convenit puterii comuniste atee. Aşa a început persecuţia, cu propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, persiflarea actele de pietate ale credincioşilor, restrângerea drepturilor şi libertăţilor religioase. În aceste condiţii, Părintele Ioan a scris un memoriu adresat membrilor Sinodului BOR, în care, printre altele, întreba acuzator: "partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli si in cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".
A fost rapid arestat, pe 30 martie 1955, şi caterisit, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici. Îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Si aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. A trecut şi pe la Penitenciarul Jilava, în drum spre Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Apoi deţinuţii cei mai "periculoşi", după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud, unde se ducea o campanie asiduă de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Dar Părintele loan n-a cedat, menţinându-şi convingerile şi credinţa. Intransigenţa sa l-a adus şi în "zarca" Aiudului, cel mai teribil loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede. Mila lui Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă!
După amnistierea din 1964 s-a stabilit în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. In aceasta perioada frământată şi de ţinere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, care l-a prezentat Sfântului Sinod. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979. A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica şi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, până în 1989. În anul 1991, la propunerea IPS Andrei Andreicuţ a început o lucrare duhovnicească şi misionară, întemeind împreună cu Maica Stareţă Cristina Chichernea, o mănăstire la Recea, unde parohul satului, ridicase o bisericuţă. In 1993 a început construirea mănăstirii propriu-zise, iar in 1995, construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici(care a fost sfinţită în 2003 ) constă în faptul că toată pictura este în mozaic.
Părintele Ioan Iovan de la Recea a trecut la cele veşnice pe 17 mai 2008. A trăit pentru Hristos, a suferit prigoană şi temniţă pentru Hristos, a murit pentru Hristos , cu Care să rămână în veci. Amin.
Printre amintirile mărturisitorului Ioan de la Recea se înscrie şi un episod pilduitor, în care smerenia şi iertarea creştină înfrâng ura şi bestialitatea unui gardian ateu:
"La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: "Mişcă, banditule!". La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: "Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Cristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh". In momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea."

Părintele Ioan de la Recea: „…mai bine să dăm mâna cu moartea pentru Hristos

„Iată durerea mare şi alarmarea noastră pentru care strigăm prin această întâmpinare, nu numai în numele Mănăstirii noastre, ci în numele întregii Biserici şi al întregului popor drept credincios din care ne tragem şi în care ne avem împrăştiaţi fraţii, părinţii, moşii şi strămoşii. Deşi suntem numai mădulare, dar alcătuim un corp cu Biserica – Trupul mistic al lui Hristos – şi nu putem sta nepăsători când membrele superioare, capul văzut, adică membrii Sfântului Sinod, nu slujesc numai capului – Hristos Domnul, ci slujesc la doi domni. De ce această duplicitate, de ce această aservire prin care aţi târât întreaga Biserică într-o atitudine de compromis, dându-i caracterul de „căldicea” înaintea Domnului? Veţi încerca poate să ziceţi că aţi căutat să vâsliţi cu vetrela[pânza]prudenţei, uzând de zicala „până treci puntea, mai dai mâna şi cu necuratul!” Nu merge în ale credinţei, ci mai bine să dăm mâna cu moartea pentru Hristos. În această privinţă spune Domnul că nu a venit să aducă pace, ci sabie pe pământ, adică întru mărturisirea Lui să despartă pe părinţi de copii[…] Prudenţa în aceste situaţii, duplicitatea este egală cu frica şi frica este păcat, ea năimeşte pe păstori şi-i face să fugă cu conştiinţa dintre oi. Pactul cu lupii aduce risipirea oilor.
Sau poate…nu vreţi să cedaţi scaunul, „ca să nu-l ia unul ca Valeriu Zaharia sau altul, căci atunci Biserica s-ar duce de râpă!” Nu vă temeţi de aceasta, căci Biserica este a lui Hristos şi „nici porţile iadului nu o vor birui” Ar avea Dumnezeu grijă şi, decât această stare de „căldicel” , e preferabilă cea rece, căci abia se simte mai tare tăişul sabiei celor fierbinţi pentru Hristos. Atunci, nu cuvântul, ci sângele jertfei va preface toată Biserica fierbinte.[…] decât să dea Biserica sinodali, preoţi şi credincioşi aserviţi împuterniciţilor, inspectorilor, demnitarilor atei şi altor vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din stat, mai bine lăsaţi să dea mucenici. Biserica şi liturghia se înalţă pe oase de mucenici, nu pe conştiinţe de creştini compromişi.”(Din "Memoriul adresat membrilor Sinodului BOR" în ianuarie, 1955)

Autorul

Părintele Alexander Schmemann (1921-1983) este de origine estoniană, dar a trăit şi a studiat în Franţa (teologia la Institutul „Sf. Serghie” şi literele la Universitatea Sorbona din Paris). Este hirotonit preot în 1946; predă Istoria Bisericii Universale la institutul amintit. Obţine titlul de Doctor în Teologie în 1959. Se stabileşte în America din 1951, devenind un mărturisitor al ortodoxiei recunoscut. Ţine prelegeri în centrele universitare americane şi publică opere teologice traduse în douăsprezece limbi („Taine şi ortodoxie”; „Introducere în teologia Liturgică”; „Pentru viaţa lumii”; „Din apă şi din Duh”; „Euharistia”; „Liturghie şi Tradiţie”).
Volumul intitulat „Postul cel Mare”, apărut în 1974 la Paris, reprezintă o lucrare de referinţă în domeniu. Deşi o numeşte cu modestie „o sumară tâlcuire a Postului Paştelui”1, lucrarea are o contribuţie însemnată la clarificarea semnificaţiilor majore ale acestuia. Autorul îşi propune să readucă în atenţia lumii creştine sensul uitat al postului şi rolul său capital în viaţa duhovnicească. Îngustarea sensului până la înţelegerea lui ca abţinerea de la anumite mâncăruri sau distracţii, urmată de spovedanie şi dezlegare pentru Împărtăşanie îl afectează grav pe creştinul contemporan, care nu mai receptează corect chemarea Bisericii la un „lung şi susţinut efort duhovnicesc”2, deşi e prima lui datorie să înţeleagă învăţătura Bisericii Ortodoxe.
Pentru Schmemann, Postul Paştelui este o adevărată şcoală a pocăinţei spre redescoperirea modului ortodox de a fi direct de la sursă. Studiul său se bazează pe cult, pe slujbele din perioada Postului, fiind structurat în funcţie de ciclul liturgic anual. Autorul propune viziunea Postului ca o călătorie, precedată de o perioadă de pregătire de cinci săptămâni şi încheiată de evenimentul Învierii pascale. Apoi situează Postul în contextul lumii contemporane, atât de neprielnică ascezei; îşi încheie cartea cu un capitol consacrat problematicii complexe a Sfintei Euharistii, la fel de fals înţeleasă ca şi Postul.

Pregătirea Postului Mare

În capitolul intitulat "Pregătirea pentru Postul Paştelui" al volumului "Postul cel mare", Părintele Alexander Schmemann, prezintă structura şi semnificaţia perioadei pregătitoare a Marelui Post. Tradiţia ortodoxă a instituit-o din raţiuni psihologice, cunoscând incapacitatea umană de a trece brusc de la o stare la alta şi e menită să ne atenţioneze asupra seriozităţii ostenelilor Postului.
"Timp de cinci duminici ni se oferă în Biserică „tâlcul” Postului prin pericopele evanghelice dedicate fundamentelor pocăinţei. În prima duminică, prin istoria lui Zaheu cel mic de statură care s-a urcat într-un dud ca să-L vadă pe Hristos, se pune accentul pe puterea dorinţei de a înfrânge limitele omeneşti; pasiunea transcende firea şi, dacă e orientată spre bine, ni-L aduce pe Hristos în casă. Pocăinţa începe cu dorinţa după Dumnezeu şi viaţa adevărată. Şi noi trebuie să conştientizăm setea de Absolut din noi şi să nu ne mistuim viaţa în zadar.
Duminica Vameşului şi a fariseului e consacrată smereniei, virtute definitorie în creştinism. Fariseul, sigur pe sine şi mândru, reduce credinţa la forme goale şi îşi evaluează cucernicia greşit; în schimb, vameşul se smereşte pe sine şi pleacă îndreptat. Deşi cultura actuală stimulează mândria şi desconsideră smerenia ca semn de slăbiciune, iar această concepţie profană afectează şi Biserica, să nu uităm că Dumnezeu Însuşi este smerit! Virtutea smereniei rămâne divină, greu accesibilă omului modern plin de sine, în imperfecţiunea lui pe care nu şi-o vede; numai perfecţiunea poate fi smerită, adică Dumnezeu şi cei ce se împărtăşesc de El. Smerenia se învaţă contemplându-L pe Hristos, raportând totul la El; ea este rodul pocăinţei. Nu întâmplător acum se cântă pentru prima dată „Uşile pocăinţei”.
Duminica Fiului Risipitor valorifică parabola de la Luca 15, 11-32, a întoarcerii omului din exil. Condiţia umană poate fi sintetizată ca exil într-o ţară îndepărtată. Cel care se simte „acasă” în această lume nu e creştin şi nu înţelege pocăinţa, izvorâtă din sentimentul înstrăinării de Dumnezeu şi al pierderii comuniunii harice cu El. Spovedania ca simplă înşiruire de păcate e nefolositoare; fără durere şi zdrobirea inimii, fără dorul de căminul pierdut, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Toate darurile Duhului Sfânt sunt pierdute prin păcat, prin refuzul de a ne întoarce „acasă”, la Tatăl. În această duminică se cântă, cu temei, Psalmul 136, al înstrăinării (La râul Babilonului).
Duminica Lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi marchează începutul acomodării cu efortul duhovnicesc. Este precedată de o sâmbătă de pomenire generală a morţilor; legătura dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi se întemeiază pe porunca iubirii lăsată de Mântuitorul Bisericii Sale. Păcatul e lipsa dragostei, pe când viaţa nouă în Hristos înseamnă restaurarea iubirii distruse prin păcat. Rugăciunea pentru cei adormiţi, expresie fundamentală a Bisericii ca iubire, îi ţine vii în Hristos, căci dragostea înfrânge moartea.
Pericopa evanghelică din această zi (Matei 25, 31-46) cuprinde parabola despre Înfricoşătoarea Judecată, al cărei criteriu va fi iubirea, nu umanitaristă, ci personală, pentru cel pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea, nu abstractă, ci concretizată în cel de lângă mine, al cărui chip Îl ascunde pe Hristos. Iubirea creştină nu e caritate, ci puterea de a transcende întâmplătorul şi de a ajunge la suflet, la „rădăcina” personală a fiinţei:
„Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în om”8.
Creştinul ştie că acum este singurul timp hotărâtor pentru iubire, iar în această lume singurele biruinţe transformatoare sunt ale iubirii.
Duminica Lăsatului sec de brânză este ultima dinaintea Postului, fiind precedată de pomenirea de sâmbătă a celor „luminaţi prin postire”9, sfiinţii călăuzitori pe drumul postirii şi al pocăinţei. Este duminica iertării, al cărei nume liturgic „Izgonirea lui Adam din Rai” întregeşte pregătirea pentru Post. Mântuitorul Hristos deschide uşa Raiului, dezvăluind frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu.
La începutul Postului creştinul este, ca şi Adam, izgonit din Rai; Postul îl eliberează din robia păcatului. Condiţiile acestei eliberări, conform pericopei evanghelice de la Matei 6, 14-21 sunt: postirea, „efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului”10, iertarea, „reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire”11.
„A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu Însuşi”12.
Postul Paştelui începe de fapt de la Vecernia din această Duminică. E o slujbă solemnă, prefigurând apropierea Paştelui:
„Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”13. Prochimenul cel Mare vesteşte începutul Postului. O tainică întrepătrundere între nădejde şi deznădejde emană din stihul: „Când mă necăjesc, degrab mă auzi”. Conştient de exilul său în ţara întunericului şi a păcatului, întrezărind slava Împărăţiei lui Dumnezeu, singurul său ţel, sufletul simte acut nevoia ajutorului divin şi a pocăinţei. Se rosteşte prima oară Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, însoţită de metanii. Credincioşii îşi cer iertare unii altora, pentru ca Postul să înceapă prin ritualul refacerii unităţii de dragoste.
5. Ibidem, pag. 12.
6. Ibidem, pag. 12.
7. Ibidem, pag. 15.
8. Ibidem, pag. 26.
9. Ibidem, pag. 28.
10.Ibidem, pag. 29
11. – 13. Ibidem, pag. 30

"Faţa lui era ca o revărsare de dragoste."

Una dintre personalităţile exemplare ce s-au stins în temniţele comuniste este Constantin Oprişan, conducătorul Frăţiilor de cruce pe ţară. Născut în 1921 în comuna Onceşti, judeţul Bacău, el termină cursurile liceale la Bacău, iar în anul 1940, animat de idealurile curate ale tinereţii, se incadrează în Frăţiile de Cruce.
În timpul prigoanei declanşate de autorităţi sub regimul antonescian, impotiva tineretului legionar, Constantin Oprişan ia calea exilului şi din ianuarie 1941 se refugiază în Germania. Acolo asistă la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.
Deoarece naziştii, favorabili lui Antonescu, îi internau în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, în februarie 1943 este adus în lagarul de la Buchenwald şi Constantin Oprişan, care avea să fie deţinut aici până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari.
După ce se eliberează şi se instruieşte în şcolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau paraşutate în Romania invadată de bolşevici. Dar pentru că frontul avansează foarte rapid, în primăvara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor şi grupul este abandonat. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotararea să plece spre ţară, strabătând Ungaria în marş, strecurându-se clandestin peste frontiere.
Întors din Germania, Costache Oprişan preia şefia Frăţiilor de Cruce pe ţară. Totodată,în 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca, acesta din urmă considerându-l un student extraordinar şi punându-l să ţină cursul despre existenţialişti în faţa studenţilor.
Se căsătoreşte în 1947. Cu toate riscurile, el continuă reorganizarea Mişcării Legionare şi după ce ruşii invadaseră ţara. Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava (închisoarea de tranzit) şi apoi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Avea să fie repartizat la închisoarea destinată stundenţimii, Piteşti, unde va sta închis din 1949. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii, de aceea va fi torturat „pe măsură”.
Impresionat de personalitatea sa, Dumitru Bordeianu îşi aminteşte:
„Pe lângă faptul că Oprişan era unul dintre şefii cu mare răspundere, inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur[…]Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne ţină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.”
Imediat ce este introdus în camerele sortite reeducării, Oprişan îşi dă seama de gravitatea şi grozavia celor ce se întâmplau acolo. Supus şi mai înainte unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Iată cum evocă autorul volumului „ Amintiri din mlaştina disperării” începutul supliciului:
“De când intrasem în cameră si până când cei trei s-au apropiat de colţul nostru, Oprişan, cu firea lui meditativă şi totdeauna reţinut, nu a scos niciun cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – şi le-a strigat: „Pe ei!” Din clipa aceea şi până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în colţul nostru erau numai bălţi de sânge pe ciment.”
Urmarea teribilă a bătăilor continue a fost anihilarea voinţei de împotivire a celor care îşi pierduseră luciditatea din cauza durerii fizice:
“Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere. Am fost ridicaţi de pe beton şi, sprijiniţi, ne-au dus în faţa comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru. L-au întins pe Oprişan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie. Apoi am fost luaţi pe rând toţi cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa şi cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească şi începutul prăbuşirii a fost inevitabil. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ, sub geam. Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”. […]Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”. Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.”
Oricine înţelege monstruozitatea reeducării de la Piteşti din această mărturie a unei conştiinţe creştine, a unui om adus în situaţia de a-şi pierde respectul de sine şi a cărui demnitate a fost grav lezată de căderea sub dominaţia torţionarilor satanizaţi. Lovind în omul cel mai drag şi mai respectat, Dumitru Bordeianu a lovit în chipul lui Dumnezeu din sine, cădere din care nu şi-a mai revenit câţiva ani. Drama sa ameninţa să devină o tragedie prin ruperea relaţiei cu Dumnezeu:
“Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comsa şi al lui Oprişan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată şi m-am desconsiderat ca pe nimeni altul. În clipa aceea n-am cerut ajutor şi tărie de la Dumnezeu şi am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteţi face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea şi satana s-a folosit de slăbiciunea mea şi m-a împins spre cădere.”
Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămani de-a rândul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva în subordinea sa şi care il divinizau, […]să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Işi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit”(Neculai Popa „Coborarea in iad”)
Reeducarea continuă şi la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), iîn temuta cameră 99. În urma torturilor şi chinuirilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoză şi va fi internat in spitalul penitenciar de la Văcăresti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legatură cu reeducările.
Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat în celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif.
“Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. In fiecare celulă era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit. In celula mea, se afla Constantin Oprişan - ai cărui plămâni erau complet vlăguiţi de tuberculoză. De două ori pe zi expectora lichid din plămâni.[…]. Era îngrozitor să-l vezi. În prima zi în care am intrat în celulă, erau cu mine Constantin Oprişan, prietenul care mă salvase de la sinucidere şi un alt student mai tânar ca noi. Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşă - surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănator. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprişan observând asta, mi-a zis: "Iartă-mă!" Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el[…]şi am spus celorlalti că eu voi avea grijă de Constantin Oprşsan. El nu se putea deplasa şi am facut tot ce era nevoie pentru el. El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când eram în contact cu un astfel de om.”
Acelaşi Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa vorbeşte despre felul în care prezenţa lui Constantin le era întărire duhovnicească:
“El nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze - să nu expectoreze prea mult ca să nu împraştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi in timpul ultimelor sale zile âand nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi in ochii săi lumină spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.
Părintele Calciu îşi aminteşte moartea lui Oprişan, trăită cu o intensitate maximă:
“Ochii ii erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am pus mâna pe el şi am zis: "Constantine, nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!" Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a intamplat în sufletul său, dar am vazut o imensa groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi ca eu i-am cerut să se întoarcă inapoi în celulă... Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. In câteva minute a murit. Inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.
Înmormântarea martirului s-a desfăşurat într-o atmosferă înfiorătoare:
“...Am spus gardienilor că a murit... Au venit după trei ore...L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept - o floare albastră”. Asemenea sufletului său purificat în chinuri, ce s-a dat în braţele lui Hristos, Mântuitorul Său. Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!
“Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea)