3. Gândurile care ţin omul în orbire
[...]
Mulţumirea de sine cu « Sunt creştin »
marți, 19 ianuarie 2010
Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat(IV)
3. Gândurile care ţin omul în orbire
[...]
Mulţumirea de sine cu « Sunt creştin »
Tu zici : Sunt creştin şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nicio grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism ; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi prin vrednicia cea dinăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica pe fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.
« La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi »
« La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi » ; mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii ». Aşa se înşeală unii prin propria apreciere psihologică. Alţii dimpotrivă, sunt înşelaţi de frumuseţea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că :
1) Înzestrările firii oricum n-au nicio valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu ; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-te bun.
2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale ? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele ? E câştigul pe măsura cheltuielii ?
3) Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte ; dar apoi îl întreabă pe acela : « Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi ? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el. »
4) N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine făra a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bine-plăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei care vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.
« Nu suntem chiar aşa de răi »
Nu suntem chiar aşa de răi : din câte se vede nu facem niciun lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor şi pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur ! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nicio însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare din afară e frunza, în vreme ce bunătatea din lăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici unul, l-a blestemat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. Dă-mi, fiule, inima ta(Pilde 23, 26), i-a spus Domnul celui înţelept[lui Solomon]. Din inimă ies tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva. Şi judecata altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor ? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor ? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate ; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot astfel am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?
« Aşadar, răutatea e în mine – dar ce, eu sunt singurul ? »
« Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul ? Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decât mine... » Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcatelor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El îi va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, în afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi de fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia ?
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)
"Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".
Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat:
"Unde este chilia lui Avva Macarie?"
El le-a zis: "Ce voiţi de la dînsul?"
Ei îi ziseră: "Am auzit despre dînsul şi despre viaţa părinţilor care sînt în schit; deci am venit să-l vedem".
Bătrînul le-a spus: "Eu sînt".
Ei s-au închinat lui pînă la pămînt şi au zis:
"Aici voim să petrecem".
Bătrînul văzîndu-i că sînt dintre tinerii bogaţi, le-a zis:
"Nu veţi putea să şedeţi aci".
Cel mai tînăr răspunse:
"De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".
Bătrînul a zis în mintea sa:
"Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici".
Şi a zis către dînşii:
"Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, dacă puteţi".
Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pîine şi sare, şi ducîndu-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vîrtoasă şi le-a zis:
"Aici să vă zidiţi chiliuţa, aducînd lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea bătrînul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie:
"Ce lucrează monahii?"
Bătrînul le-a răspuns:
"Împletituri".
Şi luînd mlădiţe, începea a împleti din capăt, zicîndu-le:
"Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pîine şi sare".
Apoi cuviosul s-a dus la dînşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au venit la părintele lor trei ani. Aducîndu-şi aminte Avva Macarie de dînşii, a zis în sine:
"Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?"
Alţii de departe vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor Taine.
Deci, bătrînul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămînă, ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămînă s-a dus la dînşii, să vadă cum locuiesc; şi bătînd el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzînd pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat pînă la pămînt, iar bătrînul făcînd rugăciune, a şezut. Apoi făcînd cel mai mare semn ca să iasă cel mai tînăr, acela a şezut împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătînd cel mai mic şi făcînd puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pîine.
Pe urmă, a zis bătrînul:
"Veniţi să mîncăm".
Şi au mîncat, mulţumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tînăr şi au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui:
"Te vei duce părinte de aici?"
El le-a răspuns:
"Nu, ci aici mă voi odihni".
Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfîntul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperămîntul chiliuţei; făcîndu-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrînul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amîndoi, şi, închinîndu-se, şi-au ridicat mîinile spre cer, rugîndu-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, avînd o armă de foc, gonea de la dînsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amîndoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate:
"Părinte, vei voi ca să citim cei 12 psalmi?"
Avva a răspuns: "Da".
Şi a cîntat mai întîi cel mai tînăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cînta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o funie ce ajungea pînă la cer. După sfîrşirea psalmilor, bătrînul vrînd să se ducă, le-a zis:
"Rugaţi-vă pentru mine".
Iar ei s-au închinat lui pînă la pămînt, tăcînd; şi aşa se depărtă de dînşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvîrşit întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dînsul, a treia zi, a murit şi cel mai mic. Şi cînd veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea:
"Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".
Omilia a IV-a a Sfântului Macarie Egipteanul ( I )
„Se cuvine ca creştinii să străbată cu luare-aminte şi cu grijă drumul din stadionul acestei lumi, ca să obţină de la Dumnezeu şi de la îngeri laude cereşti”
2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede bine îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte(cu limba în sus), se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi – care este lumina trupului – îl păzeşte pe acesta să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede şi cu prudenţă, ţinându-şi strâns veşmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă. Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, cu pas molatic şi leneş, fluturându-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfâşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie o arde – fiindcă n-o ţine strâns lângă el – fie că o taie în săbiile care-i sunt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvânt, îşi strică numaidecât haina cea nouă şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă în continuare nu este atent, şi nu dă ascultare ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.
3. În acelaşi chip trebuie să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului întocmai ca pe o haina frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atât sufletul, cât şi trupul, să treacă printre spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca pretutindeni, cu bărbăţie, sârguinţă şi luare-aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfâşie de tufele şi mărăcinii acestei lumi, adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământeşti – şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte, opreşte mâinile şi picioarele de la săvârşirea faptelor rele. El dispune de voinţă pentru a întoarce şi a opri mădularele de la priveliştile cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase, de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.
4. În acelaşi timp, sufletul se păzeşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sârguindu-se şi oprind din toate părţile şi cu luare –aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele ce le-am pomenit. Pentru că atunci când vede Domnul pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pământeşti şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet, încat el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel acest suflet dobândeşte laudele lui Dumnezeu şi ale îngerilor pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingând pe cât i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Domnul, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.
Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat(III)
"O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşi – omul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală. Însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi. Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine."
2. Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat
Să presupunem că gândul cel bun a fost primit de noi şi este luat în seamă. Acum trebuie să ne grăbim să ni-l însuşim într-o asemenea măsură încât să devină un adevărat cui de osie, care să pună în lucrare cu uşurinţă şi tărie toate cele dinlăuntrul nostru. Pentru aceasta trebuie să-i facem loc îndeajuns pentru a putea trece înăuntru, adică să săvârşim o adevărată lucrare asupra noastră, ca pregătire foarte trebuincioasă şi folositoare spre trezire.
O astfel de lucrare are de înfruntat acele curse iscusite sau obiceiuri şi înclinaţii care închid pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în mrejele sale nenumărate sau se ascunde de suflet sub şi mai numeroasele sale învelişuri ; căci în şi prin sine păcatul e urât şi o simplă privire îl vădeşte dezgustător. Învelişul cel mai adânc şi mai aproape de inimă e alcătuit din amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtare de grijă ; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţă stau împrăştierea minţii şi grija de multe, cele mai de seamă lucruri care ascund şi hrănesc păcatul, obiceiurile şi împrejurările păcătoase. Deasupra tuturor stă stăpânirea cărnii, cel mai vădit înveliş, dar nu mai puţin tare sau însemnat.
Primul înveliş[...] e cel mai de seamă. El împiedică omul să vadă primejdia stării în care se află şi îi subminează dorinţa de schimbare. Celelalte două nu sunt decât unelte – ele sporesc şi întăresc starea de păcat. Atunci când harul dumnezeiesc intră până la despărţitura sufletului de duh, loveşte direct în primul înveliş şi îl sfâşie. Sub lucrarea lui, omul păcătos e scos la iveală cu totul şi stă înaintea propriei sale cunoştinţe în toată hidoşenia lui. Însă când omul caută el însuşi trezirea prin har, trebuie să înceapă din afară şi să îşi facă drum până înăuntru. Astfel, dacă vrei să urmăreşti cum se cuvine gândul care ţi s-a dat cu privire la viaţa ta păcătoasă, începe prin îndepărtarea învelişurilor păcatului[...].
Trupul
Mai întâi de toate, urmăreşte trupul. Refuză-i desfătările şi plăcerile, mărgineşte-i îngăduinţele chiar şi în cele mai fireşti trebuinţe ; lungeşte ceasul de priveghere, împuţinează-i hrana obişnuită, adaugă osteneală peste osteneală. Mai ales, în orice chip vrei sau poţi să o faci – slăbeşte trupul, subţiază-i grosimea. Prin aceasta, sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mai plin de energie, mai uşor şi mult mai deschis lucrărilor bune. Trupul material care domină asupra sufletului odrăsleşte în acesta propria sa amorţire şi moleşeală. Nevoinţele ascetice trupeşti slăbesc aceste legături şi le înlătură urmările[...] ar fi cu anevoie să aflăm vreun om cu viaţă normală care să nu aibă nimic de făcut pentru a-şi stăpâni trupul, odată ce dorinţa de mântuire i-a atins inima. [...] Ceea ce ai făcut mai înainte din obişnuinţă sau pentru ca să îţi susţii îndeletnicirile obişnuite, acum fă cu unele schimbări şi cu un plus de asprime, de dragul mântuirii – iar lucrul acesta va avea urmări imediate.
Grijile şi împrăştierea minţii
Trupul împovărează sufletul din afară ; grijile şi gândurile risipite îl apasă din lăuntru. Să presupunem că trupul deja s-a smerit – primul pas a fost făcut. Dar alte două obstacole despart sufletul de sine însuşi.
Grijile nu lasă deloc timp pentru lucrarea lăuntrică. Când se ivesc, ai un lucru în mâini şi alte zece în minte. De aceea ele mână pe om tot înainte, fără a-i da prilej să se uite înapoi şi să se vadă. Prin urmare, trebuie să laşi deoparte grijile o vreme, pe toate, fără nicio excepţie. Ai să te apuci iarăşi de treburile tale obişnuite mai târziu, dar acum lasă-le să înceteze, aruncă-le din mâini şi dă-le afară din minte.
Odată ce grijile au încetat, vârtejul persistă în cap – un gând după altul, unul de acelaşi fel, altul cu totul potrivnic. Sufletul se risipeşte, iar mintea se răsuceşte încoace şi încolo, fără a-ţi îngădui astfel să păstrezi ceva mai tainic şi mai statornic. Adună fiii aceştia risipiţi ai tăi într-unul singur, aşa cum păstorul îşi strânge turma sau cum lentila adună razele împrăştiate, şi întoarce-i asupra ta însuţi.
Voinţa de a pătrunde mai adânc în tine însuţi şi a lucra asupra ta, de a stăvili grijile şi gândurile risipite cere desigur negreşit următoarele înlesniri : pe de o parte însingurare, iar pe de alta încetarea oricăror preocupări obişnuite, atât personale, cât şi sociale. Mai întâi, această smerire a cărnii are nevoie de o schimbare în felul în care îţi împlineşti trebuinţele fireşti. În acest sens, cel mai prielnic timp pentru a-ţi schimba viaţa trebuie socotit în vremea postului, mai ales în Sfântul şi Marele Post. Totul ajută la aceasta în timpul Postului – acasă, la biserică şi chiar şi în societate. În această perioadă totul este socotit ca o pregătire pentru pocăinţă. La fel, asta nu înseamnă că atunci când ţi-a venit gândul cel bun de a-ţi schimba viaţă, trebuie să îi amâni împlinirea până când va începe Postul. Tot ce se cere în această vreme poate fi săvârşit oricand, şi în afara posturilor. Dar când a sosit Sfântul şi Marele Post e un păcat să iroseşti prilejul de a te îngriji de mântuirea sufletului tău, aşa cum a fost irosit altadată. Dacă cineva, care a primit gândul mântuitor de a-şi schimba viaţa, dar în afara Postului, e împiedicat de modul său de viaţă să şi-l împlinească, ar fi mai bine pentru el să se retragă o vreme într-o mănăstire. Acolo îi va fi mult mai lesne să se stapânească.
Nepurtarea de grijă, nepăsarea şi orbirea
Acum stai faţă-n faţă cu inima ta. Însaintea ta se află omul tău lăuntric, cufundat în somnul adânc al nepurtării de grijă, nepăsării şi orbirii. Începe să-l dezmeticeşti. Gândul cel bun care a venit, deja l-a necăjit un pic. Păşeşte spre aceasta cu nădejde tare şi cu stăruinţă sufletească neslăbită, cu toată luare-aminte şi începe să te sileşti cu tot felul de imagini, mai mult sau mai puţin tari şi înfiorătoare, primindu-le pe toate în starea ta lăuntrică de a fi.
Mai întâi, îndepărtează toate vălurile de pe ochii minţii tale, care o ţin într-o stare de orbire. Dacă omul nu leapădă păcatul şi nu fuge de el, aceasta e pentru că nu se cunoaşte pe sine şi primejdia în care se află din pricina păcatului său. Dacă ochii i-ar fi deschişi, ar fugi de păcat ca de o casă cuprinsă de flăcări. O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşi – omul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală. Însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi. Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine. Pesemne că aceste gânduri nu sunt decât ca nişte plase de păianjen – adică sunt cu putinţă doar în mică măsură şi totuşi mintea niciodată nu le desface cu grijă, iar inima vorbeşte cu multă tărie despre realitatea şi prezenţa lor. Aceasta este amăgirea morală sau prejudecata ce se naşte din amestecul inimii în lucrurile minţii. Tocmai de aceea e nevoie să unim o anumită cumpătare şi înţelepciune cu luarea-aminte în acest moment, lepădând orice înşelăciune a inimii înrăite. Dacă inima vrea să simtă ceva în clipa cu pricina, atunci să simtă sub înrâurirea puterii de închipuire a minţii şi nu doar prin ea însăşi, ca şi cum ar lua-o de capul ei. Altfel, iarăşi va sili mintea să-şi închipuie lucrurile aşa cum îi plac ei ; iarăşi va sili mintea să se supuna inimii, pricinuind neorânduială şi răvăşire în înţelegere şi, în loc s-o lumineze, doar o va scufunda într-o orbire şi mai adâncă. »
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)
luni, 18 ianuarie 2010
Boala de obşte: amânarea(II)
« Amânarea este boala de care suferim aproape toţi
şi cea dintâi pricină a lipsei de îndreptare. »
« Cea mai de seamă problemă în legătură cu aceste gânduri privitoare la starea de păcătoşenie a omului este că ele rămân neîmplinite şi sunt mereu amânate de la zi la zi. Amânarea este boala de care suferim aproape toţi şi cea dintâi pricină a lipsei de îndreptare. Toţi spun : « O să am timp mai târziu » şi rămân înţepeniţi în vechile obiceiuri ale vieţii păcătoase. Aşa că, atunci când vine gândul bun al schimbării, prinde-l, ţine-l bine – de aceea ţi-a fost trimis. Cu acest ţel în minte, mai întâi de toate alungă amânarea.
Nu zăbovi nicio clipă. Să nu-ţi îngădui niciodată a spune : « O să fac mâine sau altădată », ci apucă-te de treabă chiar acum. Apucă arma cugetului sănătos, iar în ajutorul acestuia :
1) Gândeşte-te bine la nesăbuinţa, nebunia şi primejdia amânării. Spui « mai târziu », dar mai târziu va fi încă şi mai greu să o faci, căci te vei obişnui şi mai mult cu păcatul, iar obişnuinţele şi legăturile tale cu păcatul vor fi încă mai strânse. Ce rost ar avea ca cel încâlcit în mreje să se încâlcească încă şi mai mult, gândind în acelaşi timp că îi va fi la fel de uşor mai târziu, ca acum, să se descâlcească ? Dacă deja ai înţeles că nu trebuie să rămâi în felul în care eşti, atunci de ce mai zăboveşti ? La urma urmei, s-ar putea ca Dumnezeu să spună : Îmi eşti dezgustător, păcatele tale nu le voi mai ierta(Isaia 1, 14), şi atunci să ajungi acolo de unde nu mai e întoarcere.[...] Dacă s-ar purta grijă cu sârguinţă să se înţeleagă acest lucru limpede şi cu putere, atunci toţi cei ce se nevoiesc pentru sufletul lor vor fugi de la sine de această amânare, căci ea nu va mai avea niciun susţinător lăuntric. Vei înţelege că ţi-e vrăjmaşă şi o vei privi cu dispreţ.
2)Amânăm şi pentru că gândul cel bun care ne-a cercetat rămâne însă în noi un simplu gând, fără a ne fi atras cu ceva către el ; şi nici nu ne motivează.
Gândul acela a venit în noi împreună cu celelalte interese, ca un oaspete străin, făcându-ne semn de afară, fără a ne mişca în vreun fel. E treaba fiecăruia dintre noi să-l aducem mai adânc în suflet şi să luăm în seamă însemnătatea şi puterea lui. Astfel, trebuie să îl aduci în faţa ochilor, să îi înţelegi adevărul, bucuria şi înălţarea pe care le pricinuieşte, să te încredinţezi cât de lesne este să-l împlineşti. Un astfel de gând bun e slab şi nu atrage cu nimic inima pentru că în minte roiesc mulţime de alte lucruri mai interesante şi tot felul de planuri, după gândurile care deja au fost primite mai înainte. Aşa că, recheamă-le pe toate şi deosebeşte-le unele de altele fără părtinire. Nimic nu se poate asemăna cu ceea ce înseamnă gândurile bune – orice altceva se află mult, mult în urmă. Va rămâne doar gândul cel bun şi fiind singur şi frumos, va atrage.
3) Suferim de amânare mai ales pentru că în clipa aceea ne lăsăm puterile să se risipească, ne hrănim trândăvia, neluarea aminte, toropeala şi şovăiala în cugetare şi lucrare. Poţi să te birui din cealaltă parte – închipuie-ţi cu însufleţire cât de umilitor ar fi să-ţi îngădui acestea în treburile de zi cu zi. E cu atât mai înjositor în problema propriei tale mântuiri, pentru care ar trebui întotdeauna să te dovedeşti iute şi gata de lucru. E ruşinos să îngădui cele potrivnice, e ruşinos să amâni ceea ce trebuie şi poate să se facă astăzi.
Foloseşte exerciţiul acesta şi altele similare pentru a alunga amânarea. Oricine o poate face, să o facă! Dacă ţi-a venit vreun gând bun, hotărăşte-te să-l împlineşti, sârguieşte şi sileşte-te să faci de îndată ce te îndeamnă el. E fără rost a mai da alt sfat celui ce a amânat lucrul pentru o altă zi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)
Despre harul trezirii(I)
“...printre diferitele lucrări ale harului care ne trezeşte, una care e în mod deosebit vrednică de luare-aminte este cea pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a trezi un păcătos ce a mai trăit şi înainte o astfel de trezire, dar a căzut iarăşi în păcat şi mai ales în acele păcate de moarte obişnuite lui. Cu cât mai des se repetă aceste căderi, cu atât mai mult slăbeşte imboldul de îndreptare, căci inima lui se obişnuieşte...cu căderile şi căderile în păcat trec în rândul întâmplărilor de zi cu zi ale vieţii sufletului.
Odată cu această slăbire, el şi încetează a mai fi un simţământ plin de putere după cum ar fi de fapt propriu să fie, apropiindu-se tot mai mult de sfera cugetării şi devenind până la urmă nimic mai mult decât un simplu gând şi o amintire. Acest gând este încuviinţat o vreme, dar apoi doar tolerat, şi aceasta fără supărare, însă cu nepăsare, fără a-i acorda vreo atenţie deosebită. După care începe să plictisească, devine ceva de care trebuie să scapi cât mai iute cu putinţă. Până la urmă stârneşte chiar dezgust şi vrăjmăşie faţă de el – păcătosul nu numai că nu îl suferă, ci îl urăşte, îl vânează şi îl izgoneşte. În mod corespunzător, credinţa că o viaţă duhovnicească mai bună e de trebuinţă începe să se stingă. La început nevoia de schimbare pare doar posibilă. Mai târziu se învăluie în îndoială sub forma semnelor de întrebare cu privire la diferitele ei aspecte, iar mai pe urmă începe să pară chiar nefolositoare şi lipsită de însemnătate, străină. În cele din urmă, se ajunge lăuntric la o hotărâre de genul “trăieşte cum ţi-e voia – totul e în regulă. Toate celelalte nu sunt decât necazuri în plus”. Aici omul a atins adâncul răului şi al nepăsării. Starea sa este a unuia care nu s-a mai trezit niciodată.
E limpede că mântuirea acestui om e în mare primejdie. Mila lui Dumnezeu e mare, dar până şi ea s-ar putea să nu mai poată face nimic cu el. [...]Este urmarea unei vieţi fără rânduială şi a nesocotirii nevoii de trezire prin har, care ar trebui să se întipărească cu deosebire în mintea celor ce duc lipsă de ea. [...] Prin urmare, deşi nu trebuie să deznădăjduim de puţina noastră întoarcere şi mântuire oricât de slabă ar fi chemarea de întoarcere la o viaţă de virtute, trebuie însă întotdeauna să cugetăm cu frică şi cu cutremur la firea noastră cea neputincioasă. Oare nu ne-am cufundat atât de adânc încât am ajuns la cea din urmă şansă de a mai primi trezirea prin har ? Oare nu cumva am stăvilit toate pornirile pe care harul dumnezeiesc, dorind neîncetat mântuirea noastră, le-ar fi avut de a lucra asupra noastră ? Oare nu o fi aceasta ultima dată când harul s-ar mai putea apropia de noi pentru a ne face să ne venim în fire şi a înceta starea noastră ticăloşită ? Astfel, oricât de slabă ar fi chemarea, trebuie cu atât mai iute să ne grăbim să o ascultăm cu toată hotărârea, deşi aceasta ar cere mai mult discernământ şi să o întărim cu toată puterea libertăţii noastre omeneşti[...]. Trebuie să ne deschidem[harului], căci prin căderile noastre am devenit tot mai împietriţi şi mai închişi faţă de har... »
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)
duminică, 17 ianuarie 2010
Despre bârfă şi vorbire deşartă
„Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului.”
„Vă spun vouă că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti
oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36)
Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi în seamă: vorbeşti prea mult făra să cugeţi dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt, este întâia datorie a unei maici, condiţie de bază a izbânzii şi a încununării întregii sale vieţi.
Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri, şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat sau vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.
Ea începe sub motivul conversaţiei, al discutării unor trebuinţe, devenind mai apoi o vorbire fără necesitate, deşartă şi deopotrivă păcătoasă. Boala aceasta, precum o infecţie gravă, nu cedează uşor tămăduirii. Ea a străpuns toate straturile vieţii sociale şi particulare, are loc între oameni de orice vârstă şi orice gen, de orice funcţie ori clasă socială şi n-a ocolit nici mănăstirile.
Un păstor de suflete cu adâncă înţelepciune, contemporan nouă, scrie...următoarele lucruri:
„Cu câtă nebăgare de seamă, cu câtă neglijenţă ne folosim vorbele, care ar trebui ţinute la mare preţ, ca un mare dar de la Dumnezeu! Dar noi, dimpotrivă, punem mai multă valoare pe orice altceva decât pe cuvântul glăsuit! În ce suntem oare mai nestatornici decât în vorba rostită? Ce zvârlim ca pe o murdărie în fiecare clipă, mai mult decât cuvântul vorbit? O, creştine! Cântăreşte-ţi vorbele şi fii cu luare-aminte la dânsele!”.
Din chiar cuvintele noastre, pe care le folosim atât de negrijuliu, atât de necugetat, ne vor fi îndreptarea şi osânda, după cum însuşi Domnul Iisus Hristos a spus: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei 12, 37); „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36). Deci dacă o singură vorbă în vânt, goală, fără de folos, ni se va socoti în ziua judecăţii, oare ce osândă, ce pedeapsă vom lua noi, cei care în toată vremea şi făra încetare pălăvrăgim făra a ţine seama nici de loc, nici de timp şi de prezenţa străinilor pe care, poate fără voinţa lor, îi facem părtaşi la discuţiile noastre deşarte, trăgându-i astfel în păcat?
Ducându-i deci în greşeală, suntem vrednici de o îndoită osândire: şi pentru vorba deşartă, dar şi pentru pricinuirea ispitei, căci vai, zice, omului aceluia prin care vine sminteala(Matei 18, 7). Şi nouă nu ne pasă defel, nici nu ne gândim la aceasta! Întrebuinţăm strâmb puterea noastră firească de a vorbi, cea care ne-a fost dată, mai presus de toate, pentru rostul acesta: de a-I putea da slavă Ziditorului, a-I mulţumi şi a-L preamări prin cuvânt, aşa cum se cuvine unei făpturi gânditoare. Însăşi natura cea fără de grai Îl laudă prin măreţia şi armonia ei, fără să se abată de la legile puse ei de Creator: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 18, 1).
Darul vorbirii ni s-a dat iarăşi ca să ne putem înţelege unii cu alţii, nu prin instinct, ca animalele fără de minte, ci prin mijlocirea minţii. Astfel, prin grai ne exprimăm ideile, care ne sunt din abundenţă şi limpede dezvăluite de către mintea luminată de Dumnezeu – izvorul gândului şi al cuvântului – pentru a fi capabili să purtăm discuţii inteligente, iubitoare, frăţeşti asupra scopurilor vieţii de zi cu zi şi a ordonării acesteia, pentru înţelegere şi folos reciproc, spre sprijin şi mângâiere unii altora, şi altele asemenea. Nu ni s-a dat pentru a putea pălăvrăgi, ori a judeca, ori a ocărî şi a condamna pe aproapele, rostind osânde împotriva lui, precum judecătorii cei nemilostivi şi chinuitori, în loc de a ne considera pe noi înşine ca fraţi ai săi , la fel de slabi şi păcătoşi, dacă nu chiar mai rău. „ Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?(Romani 2, 1-3).
[...] Şi ce mari răutăţi se ivesc în discuţii goale, fără de rost şi în bârfe! Câteodată, o singură vorbă spusă fără băgare de seamă stârneşte o întreagă furtună de neplăceri şi umple inima celui discutat cu ură şi cu indignare. Şi astfel chiar un singur cuvânt neintenţionat, pe care-l socotim un nimic, poate provoca un păcat de moarte, la fel cum o scânteie mică se schimbă într-un pojar mare care mistuie sate întregi. „Iată, puţin foc şi cât codru aprinde!”, zice Apostolul Iacov. „Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte”(Iacov 3, 5). „Foc este şi limba, lume a fărădelegii!... Spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost de flăcările gheeenei”(Iacov 3, 6). „Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă, din aceeaşi, vână şi apa dulce şi pe cea amară?”(Iacov 3, 8-11). „Cine este între voi înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui şi nu osândindu-i pe alţii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului(nu vă socotiţi adică înţelepţi). Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, , acolo e neorânduială şi orice lucru rău”(Iacov 3, 13-16). Iată răutatea bârfelor şi a taclalelor noastre! Şi dacă nu se cuvin acestea creştinilor în general, oare nu sunt chiar de neiertat maicilor, care de bunăvoie au renunţat la lume, cu toate căile ei păcătoase, care s-au retras îndărătul porţilor mănăstireşti pentru a se concentra nestingherite asupra mântuirii? Vrăjmaşul mântuirii tuturor, binecunoscând neputinţa oamenilor care, în ciuda intenţiei lor de a trăi o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sunt în toată vremea înclinaţi să-şi permită mângâieri şi îngăduinţe, nu încetează nici aici a-şi semăna neghina în grânele Domnului. Voi, maicilor, prin lepădarea voastră de lume, aţi lăsat totodată toate plăcerile şi îngăduinţele permise mirenilor.
Singura voastră mângâiere adevărată trebuie să fie strânsa prietenie dintre voi şi discuţiile de la inimă la inimă. Mai marii voştri, ca nişte îndrumători blânzi şi înţelepţi, nu vă interzic aceste alinări nevinovate: vi se îngăduie să vă vizitaţi unele pe altele, să mergeţi împreună în timpul liber, în mici plimbări, iar când vă strângeţi la ascultările de obşte ale mânăstirii, puteţi discuta nestingherite unele cu altele. Însă voi abuzaţi de această libertate, fără a trage folos şi mângâiere duhovnicească adevărată, ci dimpotrivă: pagubă, gâlceavă, bârfă şi neînţelegeri care aprind precum scânteia un pojar mare ce vă mistuie toate nevoinţele şi lucrările călugăreşti. În felul acesta, vă pierdeţi mântuirea.[...]
Of, dacă v-aţi aduna voi laolaltă ca maicile din vechime, spre zidire duhovnicească şi spre învăţătură de obşte, n-aţi mai vorbi lucruri fără rost şi care nu vă privesc, ci doar aceasta, cum să faceţi fiecare să vă lucraţi mântuirea voastră(Filipeni 2, 12), adică ce pravilă de chilie să ai şi cum s-o lucrezi şi ce nevoinţe să-ţi iei. Aşa vă veţi zidi şi vă veţi sprijini una pe alta pe cărarea cea alunecoasă, întinzând una alteia o mână de ajutor, şi astfel se vor împlini întru voi cuvintele atotînţeleptului Solomon: Frate ajutat de frate este ca o cetate tare(Pilde 18, 19). Iar soborul vostru va fi ca soborul îngerilor, care, în ciuda mulţimii lor, au îndeobşte o singură voinţă sfântă şi o singură nevoinţă – cum să împlinească voia Ziditorului.
O, surioară, nu degeaba se cheamă cinul nostru călugăresc cin îngeresc!... Cu siguranţă că fiecare dintre noi, cele ce ne-am adunat în sfânta mănăstire în numele Domnului, avem una şi aceeaşi dorinţă, o străduinţă comună: cum să plac Domnului(I Cor. 7, 32). Nu avem cătuşe pământeşti care să ne lege de lume, nu se află temeri şi griji lumeşti care să ne încurce aripile şi să ne stingherească zborul către Mirele Ceresc. Suntem libere, ca păsările cerului, care nu seamănă, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl nostru cel ceresc ne hrăneşte(Matei 6, 26).
Haideţi să ne aducem dară aminte de chemarea noastră îngerească şi să umblăm cu vrednicie, după chemarea cu care am fost chemate, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unele pe altele în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii(Efeseni 4, 1-3), aşa cum învaţă Sfântul Apostol.
(Paginile 71-77)
Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos - Stareţa Taisia – Editura Christiana, Bucureşti, 2003
Cuvioasa Taisia (1840-1915), descendentă din familia poetului Puşkin şi ucenică a Sfântului Ioan de Kronstadt, a fost stareţă la Leuşino, unde oasele ei se odihnesc astăzi în albia Volgăi, ca şi vechea biserică a mănăstirii, înghiţită de ape... Alături de vestita sa Autobiografie, scrisorile duhovniceşti din volumul de faţă reprezintă un dar nepreţuit lăsat posteriţătii, şi nu e de mirare că Sfântul Sinod al Bisericii Ruse le-a indicat ca îndrumar oficial al pregătirii pentru monahism, dar şi al vieţii întu Hristos în general, ele afându-se la loc de cinste în toate pangarele bisericilor şi mănăstirilor Rusiei, iar de la o vreme, şi dincolo de hotarele ei, prin numeroasele traduceri de care s-au bucurat.
Sursa prezentării: http://www.libraria-arsenieboca.ro/shop.php?title=Scrisori%20catre%20o%20incepatoare%20pe%20calea%20viatii%20intru%20Hristos%20-%20stareta%20Taisia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
