Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

"Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, 
dintre două fiinţe,

dintre om şi Dumnezeu."

Crezul şi tăria Ortodoxiei

“Voi sunteţi biserica lui Hristos...”(1 Cor. 12 : 27)

Duminica Ortodoxiei, întâia din Postul Paştilor, este închinată  cinstirii deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine. Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere dar şi de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem. Ce este ortodoxia ? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine ? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ai mărturisirii noastre ? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe ?

Ortodoxia,  iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos(cuvânt grecesc) înseamnă drept ; doxa(iarăşi cuvânt grescesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini « ortodocşi », adică « dreptcredincioşi », « dreptmăritori » sau « dreptslăvitori ». Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul...

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte, [...] care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei ?

1. Întâi de toate, Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată.

Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-i împrumute atributele  dumnezeieşti şi să-l înlocuiască,  precum la romano-catolici.

Ea a rămas la  credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos(Ef. 1 : 22-23 ; Col. 1 : 18 ; 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei  prin Hristos şi prin crezul Bisericii.

Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei ; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii.

Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei, este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici “scaune sfinte”, în afară de  scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au  de stăpân  pe “vicarul lui Hristos”(Italia, Franţa, Spania şi Belgia).

În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor(Mt. 28 : 20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

2. A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii : îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii.

Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi vieţile pilduitoare ale sfinţilor.

Ortodoxia este « credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna »(Iuda 1 :3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump.

Cine se ridică împotriva ortodoxiei se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. 

Au şi alte biserici cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea Apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru(catolicism), alţii ai lui Pavel(protestantism), alţii ai lui Ioan(ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova(care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru şi a lui Pavel, şi a lui Ioan şi a Martei(creştinismul activ), şi a Mariei(creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor(ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la  zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi  o minune datorată oarecărui sfânt(ca romano-catolicismul).  Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu.

Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţaturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta încă este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

« Ortodoxia a trăit solidară cu  cerul de sus şi cu poporul de jos

 şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor :

a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el.”

3. A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este Biserica poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului.

În ortodoxie se mântuiesc  şi cărturarii şi fariseii(ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii(ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani.

Ortodoxia este pentru  Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş. a. m. d.

 Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului ; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca  Simon Cirineanul, pentru muncitori cu  mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila.

 Ortodoxia a trăit solidară cu  cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor : a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el.

Ortodoxia  nu are cetăţi eterne pe pământ – « Că nu avem aici cetate stătătoare »(Evr. 13 : 14) ; nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale ; cu nicio împărăţie lumească şi cu nicio putere pământească trădătoare a lui Hristos.

Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu şi cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui; Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi  binecuvântaţi  creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ai mărturisirii şi ai mântuirii noastre : Hristos, capul Bisericii noaste, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul viu al Bisericii lui Hristos. « Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte »(1 Cor. 12 : 27).

Să împrospătăm în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi  tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim  Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie : Nădejdea mea este Tatăl, scaparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie ;

Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărire Ţie, în vecii vecilor. Amin.

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 34-38

Imagine : http://atitudini.com/tag/ilarion-felea/

Icoane : http://www.toaca.md/?&ziar_id=32

http://www.monachos.net/content/images/icons/triumph_orthodoxy.jpg

Cum se curăţă, se păzeşte şi linişteşte inima

« Cine iubeşte pe Dumnezeu din toată inima

 primeşte curăţia inimii în dar »

Inima e partea cea mai adâncă a sufletului, de unde se conduce mintea, simţurile şi trupul omului. Omul face voia inimii, împlineşte dorurile, şoaptele ei, care vin de la Dumnezeu – când e curată – sau de la satana, când e pângărită şi locuită de gânduri şi duhuri rele.

Când e curată, inima e palatul lui Hristos, sălaşul lui Dumnezeu. Când e pângărită, în interesul vieţii şi al fericirii vremelnice şi veşnice, trebuie curăţită, golită de toate gândurile rele şi umplută cu virtuţile şi darurile Sfântului Duh, ca să devină din nou palatul şi sălaşul dumnezeirii.

Ca şi curăţirea şi paza minţii, curăţirea, înţelepciunea şi paza inimii se face prin :

Iubirea lui Dumnezeu în primul rând. Când văzduhul şi cerul inimii este plin de  iubirea lui Dumnezeu, necurăţia şi răutatea păcatului nu mai au loc în ea. Cine iubeşte pe Dumnezeu din toată inima primeşte curăţia inimii în dar, ca şi femeia păcătoasă iertarea de la Mântuitorul ; « Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit. Iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin »(Lc. 7, 47)

[...] Cine suferă ura şi orice gând rău în inimă, e străin de iubirea lui Dumnezeu.*

Credinţa în Dumnezeu este alt mijloc, altă putere de curăţire a inimii. « Dumnezeu cunoscătorul de inimi...curăţeşte prin credinţă inimile păgânilor »(FA 15 : 7-9). Şi aici se adevereşte cuvântul Evangheliei : « Cel ca va crede ... se va mântui... »(Mt. 16 : 16). Este mai presus de orice îndoială că nivelul  vieţii morale a creştinilor este neasemănat mai ridicat decât al necredincioşilor, şi aceasta din grija ce o poartă răspunderea ce o simt ei pentru paza şi curăţirea sufletului lor. Credinţa face din  păgâni creştini şi din inimile pângărite inimi curate, când bineînţeles e vie, dreaptă şi lucrătoare prin iubire.(Gal. 5 : 6).

Virtuţile Evangheliei : înfrânarea poftelor, supunerea dorinţelor voii lui Dumnezeu şi astâmpărarea lor prin stăpânirea de sine, simplitatea, sinceritatea, smerenia, bunătatea şi toate celelalte virtuţi religioase şi morale care trebuie să împodobească un suflet creştin. Nu da frâu liber poftelor inimii, ci frânează-le, frânge şi smereşte-ţi inima.

« Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi »(Ps. 50 : 18).

Deci, creştine, să crească în inima ta chiparosul în locul scaiului, mirtul în locul urzicii(Is. 55 : 13) şi crinul în locul mătrăgunei. Căci, « dacă crinii cresc mai cu seamă în văi, inima care se va face vale de umilinţă, va naşte şi ea crini »(Cuv. Ioan Carpatiul, Filocalia 4). Virtuţile umplu inima şi mintea, memoria, imaginaţia şi toate încăperile sufletului de  prezenţa lui Dumnezeu ; fac sufletul să  simtă pe Dumnezeu de faţă şi astfel să se păzească pe sine curat de orice întinăciune. Supunerea la conducerea Sfântului Duh şi deprinderea(exerciţiul) virtuţilor sunt cei doi poli ai vieţii duhovniceşti în calea ei spre desăvârşire. [...]

Trezvia minţii, reculegerea, privegherea, atenţia trează la tot ce se petrece în inimă, e alt mijloc de pază a inimii. « Paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii », iar « privegherea din vremea nopţii deschide  sufletului calea spre curăţia zilei », spune Sf. Casian Romanul.. În inimă se nasc o mulţime de fii şi fiice, gândurile şi poftele trupului(Cuv. Evagrie Monahul) ; inima poate cuprinde pe Dumnezeu şi pe satana, adică sau pe Dumnezeu sau pe satana, raiul şi iadul. Paza inimii, cu trezvie, naşte gânduri bune ; cercetarea ei atentă şi zilnică, înlătură pe cele rele. « Cercetează-te, frate, în fiecare zi,  ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu ; şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta »(Filocalia ,1, 402). « Cercetează-te în fiecare zi, spune Sf. Simeon Noul Teolog, cugetă în tine : Cum a trecut ziua ? Am greşit ceva ? Am fost ascultător în slujba mea sau asupritor ? Am lipsit de la biserică sau de la pravilă ? Nu m-am ocupat de lucruri nefolositoare sau păgubitoare ? Apoi strigă către Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă : Doamne iartă-mi câte am greşit cu lucrul, cu cuvântul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, căci multe greşim şi nu ştim ».

Paza minţii şi curăţia inimii sunt tot atât de trebuitoare  vieţii duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, ca şi mâncarea şi băutura vieţii trupeşti. « Precum e cu neputinţă a trăi viaţa aceasta făra a mânca şi a bea, tot aşa e cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se numeşte trezvie, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui Dumnezeu sau să se izbăvească de păcatul cu mintea, chiar dacă se sileşte cineva, de teama muncilor, să nu păcătuiască »(Sf. Isihie Sinaitul). « Inima păzită cu atenţie neîncetat, naşte gânduri luminoase, ca şi cărbunele flacăra »(ibidem).

Lupta cu gândurile este încă un mijloc de pază şi de curăţire a inimii. Războiul nevăzut, războiul duhovnicesc începe în inimă ; « acolo este lupta şi cântarul, şi hotărârea şi balanţa dragostei de Dumnezeu  şi a dragostei de lume ; acolo se îndreaptă fiecare şi chibzuieşte dacă trebuie să pornească la luptă(Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti/ 34). Nici cei desăvârşiţi nu sunt scutiţi de acest război ; de necazurile şi suferinţele  curăţitoare de inimi, cu atât mai puţin începătorii în viaţa duhovnicească. Inima judecă gândurile. Un părinte duhovnicesc sfătuieşte ca gândurile bune să le  aşezăm şi să le păstrăm « în cămara cea mai dinăuntru a sufletului », iar pe cele potrivnice, alungându-le, pedepsindu-le cu loviturile cugetării raţionale, nedându-le niciun loc, nici sălaş în cuprinsul sufletului tău, sau mai bine zis junghie-le desăvârşit cu sabia rugăciunii şi a cugetării dumnezeieşti, ca prin omorârea tâlharilor să se înfricoşeze căpetenia tâlharilor. Gândul rău în inimă este ca şarpele în sân, muşcă şi otrăveşte de moarte. [...] « Deci să omorâm repede puii şepilor şi să nu purtăm în inimă gândurile rele, ca să nu suferim amarnic ». (Sf. Teodor al Edesei, Filocalia 4, 212). De aceea, sau războim noi, junghiem şi ucidem în inimă gândurile rele prin gânduri curate, sau ele ne otrăvesc şi ne omoară pe noi. Cu înlăturarea gândurilor rele, sfâşierea şi durerea inimii încetează, cugetul se linişteşte, mintea se uneşte cu inima, rănile sufletului se vindecă şi omul se împacă. Mai simplu şi mai uşor se dă lupta cu gândurile cele rele dacă închidem inima în faţa lor. »

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul II, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 168-172

*« Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură faţă de vreun om oarecare, pentru vreo anumită greşeală, e cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuşi de puţin ura faţa de om »(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, 4).

Imagine :

http://tainacasatoriei.wordpress.com/2008/02/05/ilarion-felea-binecuvantarea-casatoriei/

Cuvânt despre Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu

În conştiinţa mea, Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu stăruie încă într-o formula interiorizată  şi familiară, din vremea când vorbeam despre Valeriu ca despre o personalitate emblematică a generaţiei sale şi un model destinat să revoluţioneze spiritual generaţia tânără de astăzi, postrevoluţionară şi pro-europeană, atee sau fals orientată   religios de către duhurile demonice aflate la cârma acestei lumi şi de către cei ce le slujesc lor. Dincolo de cinstirea datorată sfinţeniei vieţii sale, nu pot să nu îi acord lui Valeriu Gafencu statutul exemplar şi la alt nivel, mai pragmatic. Valeriu Gafencu avea 20 de ani când a luat crucea şi i-a urmat lui Hristos pe Golgota vremii noastre, prin infernalul sistem concentraţionar făurit de dictatura comunistă. Lăsa în urma lui o familie sfâşiată de drama dezrădăcinării din Basarabia natală iubită şi a despărţirii de un tată cum n-au mai avut alţii, în mărturia surorilor sale. Îşi lăsa singure surorile aflate la vârsta când aveau cea mai mare nevoie de sfaturi le şi ocrotirea sa frăţească. Abandona, fără să o ştie deocamdată, studiile universitare de drept, strălucit începute la Iaşi, neavând să mai iasă vreodată din temniţă . « Am fost, sunt şi voi fi legionar » este prima mărturisire de credinţă pe care o face viitorul Mărturisitor al lui Hristos în faţa celor ce urmau să-l condamne la nu mai puţin de 25 de ani de închisoare – din care Dumnezeu multmilostivul a rânduit să execute numai 11, chemându-l la Sine pe cel iubit al Său, care prin rugăciune şi jertfă se umpuse de harul dumnezeiesc încă din viaţă. 

Tăria şi consecvenţa cu care şi-a păstrat idealul său de tinereţe, neabdicând de la crezul lui şi nelepădându-se ca o Iudă de fraţii săi au stat la temelia edificării virtuţilor creştine în anii de închisoare în care, spre a se salva de disperare şi a nu cădea pradă absurdului aparent al pierderii libertăţii sale, a căzut la Hristos şi i-a cerut cu lacrimi sfâşietoare să facă lumină în sufletul şi-n conştiinţa sa încă întunecată de duhul lumesc. Valeriu a cunoscut durerea mântuitoare şi a primit de la Dumnezeu harisma cea mai de preţ : vederea păcatelor sale ! El, care cu fapta nu săvârşise nimic de care conştiinţa ar fi putut să-i ceară socoteală, a trăit bucuria pocăinţei, a experimentat fericirea de a se şti şi a se simţi cel mai păcătos om din lume. În mod paradoxal, vederea păcatului său l-a eliberat de sub tirania păcatului.

Valeriu, deşi prizonier, a fost liber cu adevărat în lupta lui cu păcatul şi cu patimile. El a înţeles curând că numai prin taina instituită de Biserică a Sfintei Spovedanii, sufletul se purifică periodic de toată tina care se acumulează până şi în cel mai aprig luptător. El a îmbrăţişat arma rugăciunii lui Iisus şi  pe calea de foc a întâlnirii cu Domnul în inimă a fost în Împărăţia lui Dumnezeu cu Duhul. Valeriu Gafencu şi-a iubit aproapele aşa cum l-a iubit Hristos, până la jertfă. El a suferit şi a trudit până ce Hristos a prins chip în cei de aproape ai săi, prin rugăciunea, cuvântul şi exemplul vieţii lui. Toţi îl iubeau pe Valeriu, mărturiseşte Seta(Elisabeta), fata care îi câştigase inima tânărului înainte ca el să se dăruiască întreg lui Hristos. Când priveau în ochii lui, până şi cei mai îndârjiţi criminali se cutremurau de priveliştea nevinovăţiei sfinte şi a dragostei neprefăcute.  Cei ce l-au cunoscut n-au mai putut fi aceiaşi, s-au transfigurat sub puterea harului care sălăşluia în Valeriu mai ales spre sfârşitrul vieţii, când petrecea mai mult în inimă cu Hristos, decât în salonul de la Târgu-Ocna cu camarazii de suferinţă.

« Viaţa e Hristos » - iar Valeriu accepta să-şi prelungească această viaţă de chinuri trupeşti pentru a le mărturisi celor de lângă el pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Stingându-se încet ca o lumânare, a fost proba vie a putinţei omului de a deveni « hristofor » şi « teofor » încă din viaţă.

Poate cel mai cunoscut episod din viaţa lui Valeriu Gafencu, cedarea streptomicinei oferite de către un prieten, prin care a salvat viaţa pasorului Wurmbrand dezvăluie modul în care Valeriu nu-şi mai trăia sieşi, ci în el trăia Hristos – dragostea şi jertfa pentru om.

 Am meditat îndelung la faptul că Dumnezeu nu a îngăduit încă să se descopere sfintele moaşte ale Noului Mărturisitor Valeriu. M-am întrebat de ce nu ne dă Domnul această mângâiere de a ne închina si a săruta cinstitele lui moaşte. Pe lângă răspunsul evident, că nu suntem vrednici, ducând viaţă necreştinească, nedemnă de numele lui Hristos, mă gândesc că Dumnezeu aşteaptă de la noi să dovedim solidaritatea şi dragostea frăţească pe care le arăta Valeriu tovarăşilor săi, cinstindu-i ca sfinţi pe toţi, fără discriminare. Smerenia Noului Mărturisitor nu îngăduie să iasă la iveală mărgăritarul mult dorit de noi, cei ce avem atâta nevoie de « sfântul închisorilor », ca să ne smulgă, cu rugăciunile lui, din închisoare cumplită a patimilor noastre.

Fericiţi cei ce l-au cunoscut pe Hristos prin Sfântul Său Valeriu ! Că nu avem alţi martiri mai mari noi, românii, cum spunea Părintele Gheorghe Calciu, unul dintre cei ce l-au întâlnit şi s-au bucurat de el.

Fericiţi cei ce-l vor cunoaşte pe Hristos prin intermediul mărturiilor care s-au dat şi s-au consemnat în scris despre Mărurisitorul Valeriu Gafencu !

Fericiţi cei care îl cinstesc înainte de a fi recunoscut canonic ! Care îi citesc cu dragoste Acatistul şi care merg acolo, la Târgu Ocna, unde s-a înălţat la cer sufletul lui curat ca un crin din Paradis ! Fericiţi cei ce, pe urmele lui, merg la Aiud ca la Athosul neamului românesc, cinstindu-i pe cei care au murit ca mucenici, îndurând suplicii  ca-n primele veacuri creştine ! Fericiţi cei ce cântă :

 Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit !

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

      

Recomandări de lectură:

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/18/sfantul-marturisitor-valeriu-gafencu-sau-evanghelia-scrisa-in-duh-si-in-carne-pana-la-ultima-slova/

http://vatopaidi.wordpress.com/2010/02/18/valeriu-gafencu-18-februarie-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

Mai mare este puterea de a-ţi vedea păcatele decât să înviezi morţii.

«  - De ce este importantă spovedania pentru  creştin ?

 - Prin spovedanie omul devine conştient de sine, ştie care îi sunt limitele şi calităţile. La spovedanie, spunea un Sfânt Părinte, omul se află faţă în faţă cu Mama noastră, a tuturor, cu Maica Domnului, şi îi spune ce a făcut bine, ce a făcut rău şi ea îl iartă sau îl ceartă părinteşte... ! Iar un părinte, dacă recunoşti tot, dacă spui tot, te iartă, te sprijină. Sufletul nespovedit miroase urât[...] Spun Sfinţii Părinţi că mai mare este puterea de a-ţi vedea păcatele decât să înviezi morţii. De unul ca acesta se înfricoşează demonii, că poţi avea toate virtuţile, dar dacă nu ai smerenie, nu-ţi sunt de folos. Noi dacă nu trăim în Duhul nu avem cum să ne vedem păcatele, nici cum să-l iubim pe aproapele ca să nu-l mai judecam. De aceea astăzi este foarte multă dezbinare, pentru că traim numai în poftele acestei lumi şi nici nu mai conştientizăm cât de departe suntem de Evanghelie. Pentru că daca am conştientiza cu adevărat, ne-ar durea sufletul mai mult pentru bârna noastră decât pentru paiul fratelui.

Dezbinarea, invidia, arată puţina dragoste către Dumnezeu, căci daca L-aş iubi pe Dumnezeu m-ar întrista aşa de tare păcatul meu, cât de mic ar fi, încât mintea mea nu mai poate fi aţintită către greşelile fratelui. Cel ce judecă pe aproapele nu se poate îndrepta pe sine, pentru ca el este concentrat asupra greşelilor celuilalt. Când începem să ne vedem mai mult păcatele noastre decât pe ale fratelui, atunci înseamnă că am mai sporit un pic. Cel care judecă este plin de îngâmfare, pentru că el crede că faptele lui bune le-a făcut prin puterile sale, iar nu prin harul lui Dumnezeu ; unul ca acesta  dispreţuieşte ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi se luptă cu cel ce-l judecă pe fratele, dându-i har şi bucurii celui ce este judecat, chiar dacă nu ar avea vreo faptă vrednică de acesta. »

"De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze,

să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale.  

Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii."

«  - Cât de important este postul pentru evoluţia creştinului ?

 - Sfântul Vasile cel Mare zice : « Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al  corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrânarea, inspiră modestie, dă curaj în război  şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii pentru a se înălţa  şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, parintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor ». Dacă le ai pe toate acestea prin post ce-ţi mai trebuie altceva ? Dacă renunţi la post e ca şi cum te-ai dezarma singur. Dacă un tânăr învaţă de la  părinte să se abţină azi de la carne şi de la mâncăruri de dulce, mâine va învăţa sa se abţină de la droguri, de la tutun, de la alcool. Lecţia abţinerilor, a interdicţiilor care  salvează trupul şi sufletul la un moment dat, ajută pe om să treacă peste multe ispite, peste multe necazuri. Spui azi :  Ei, copilul e şcolar, nu-l postesc, ca să poată învăţa carte ! E o greşeală, carte înveţi şi dacă mănânci  fructe, legume, pâine...Ba mintea e mai  liberă, trupul e mai liber, poate să facă un efort mai mare.[...]

De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze, să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Că zicea şi un Sfânt Părinte că acel care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea duhului şi a minţii. Omul  se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său , fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu... Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l  pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că niumeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că este iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă Îl iubeşti poţi să Îl cunoşti, se lasă văzut...

Spune, de altfel, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul :

« Iubirea de Dumnezeu este tendinţa virtuoasă a sufletului, iar cel ce o are nu doreşte nimic din lucrurile create, mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este cu neputinţă să păstrezi o astfel de iubire dacă simţi cea mai mică  aplecare spre lucrurile lumeşti. Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu duce o viaţă îngerească pe pământ. El posteşte, veghează, se roagă şi are tot gândul bun pentru semenul său. »

Adrian Alui Gheorghe - « Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire »

La începutul Sfântului şi Marelui Post, iertaţi-mă, fraţilor şi surorilor ! Să vă însoţească îngerii Domnului pe calea binecuvântată a apropierii de Domnul, a morţii şi învierii mântuitoare cu Hristos !

Iertaţi-mă că nu găsesc nimic bun sau folositor să spun de la mine acum, ca şi altădată.  Şi nici nu este nevoie. Cei care, cu bunăvoinţă, citesc uneori aceste pagini sunt mai bine orientaţi în viaţa duhovnicească şi ştiu cu mult mai multe decât află din puţinele mele daruri, luate de la Părinţi, pentru fraţi,  mai ales ca să îndemne la citirea integrală a cărţilor înde sine şi la meditarea lăuntrică a celor citite.

Mă bucur că Domnul ne-a îngăduit tuturor să ajungem zilele Postului de acum şi  cu toată seriozitatea mă gândesc la cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul: ne mai putem, oare îngădui să amânăm lucrarea mântuirii ? Mai apucăm, oare, alt Post şi mai primim o altă şansă de a ne îndrepta viaţa slăbănogită de păcat ? Vom mai avea încă răgaz să aducem roade de pocăinţă, dacă risipim şi acest timp al mântuirii ?

Deci, să îndreptăm acum, prin mila şi ajutorul lui Dumnezeu, tot ceea ce este strâmb,  şi urât, şi potrivnic voii Lui sfinte în viaţa noastră, că nu suntem noi stăpâni pe clipa ce ni s-a dat şi nici nu avem certitudinea că vom mai primi în dar de la Stăpânul şi clipa următoare, nicidecum vreme nouă de pocăinţă, când de atâtea ori am irosit-o !

Icoana :http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/

Nu te teme, eu sunt cu tine!

A fost,  este şi va fi alături de credincioşii Săi robi  până la

sfârşitul veacurilor, după nemincinoasa Sa făgăduinţă :

« Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,

până la sfârşitul veacului. Amin ! »

(Matei 28 » 20).

Se întâmplă uneori că mama, văzându-şi copilul mâhnit şi plângând, îl mângâie şi îi spune : « Nu te teme, eu sunt cu tine! » Tot aşa şi Dumnezeu cel Milostiv şi Iubitor de oameni îi spune sufletului credincios care se află în ispite şi necazuri, care este mâhnit, care plânge şi se teme :

 « Nu te teme, eu sunt cu tine! ». Eu sunt Creatorul tău, Eu sunt Răscumpărătorul tău, Eu sunt Mântuitorul tău.  Eu sunt Ajutătorul şi Sprijinitorul tău, Eu care ţin în mâinile mele toate, Căruia toate îi dau ascultare, Eu sunt cu tine. »

« Sionul zicea : « Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat ! » Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine »(Is. 49, 14-15).

« Dacă tu vei trece prin ape , Eu sunt cu tine şi tu în valuri nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Mântuitorul ! »(Is. 43 : 2-3)

Aşa a fost Domnul alături de Noe, credinciosul Său slujitor, şi l-a păzit de potopul  atotcuprinzător. A fost alături de credinciosul Lot şi l-a păzit pe drept de chinurile abătute asupra Sodomei. A fost alături de robii Săi : Avraam, Isaac şi Iacov şi i-a păzit în pământul în care au intrat, după  cum este scris despre ei : [...] "N-a lăsat om să facă strâmbătate şi a certat pentru ei pe împăraţi, zicându-le : « Nu vă atingeţi de unşii Mei şi  nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei »"(Psalm 104 : 14-15).

A fost alături de Iosif, când s-au abătut asupra lui ispitele şi patimile  şi l-a păzit, şi l-a proslăvit. A fost alături de Israil în Egipt[...]. Afost alături de acelaşi Israil  la ieşirea lui din Egipt şi a despărţit Marea Roşie , şi a făcut  pentru el drum prin mijlocul apei, şi l-a condus prin Marea Roşie, şi l-a mântuit de tiranul faraon ;  de aceea Israel i-a si cântat cântare de biruinţă Izbăvitorului Său, Dumnezeu. A fost alături de acelaşi Israil  în pustie şi a nimicit înaintea lui pe vrăjmaşii lui, şi l-a condus pe muntele cel sfânt al Său. Ă fost alături de acelaşi Israil  când trăia în pământul făgăduinţei şi l-a mântuit, aşa cum cântă proorocul :

« De n-ar fi fost Domnul cu noi, să spună Israil ! De n-ar fi fost Domnul cu noi, când s-au ridicat oamenii înaintea noastră, de vii ne-ar fi înghiţit pe noi, cand s-a aprins mânia lor asupra noastră »(Psalm 123 : 2-3)

A fost alături de David, unsul Său, în diferite ispite şi prigoane, şi l-a păzit pe robul Său de vrăjmaşii Lui. A fost alături de Iona în adâncul mării şi l-a păzit în pântecele chitului şi l-a izbăvit de vieţuitoarele din mare. A fost alături de cei trei tineri în cuptorul babilonian şi a stins pentru ei  puterea focului şi i-a învăţat să cânte cântare de biruinţă. A fost alături de Daniil în groapă şi a îngrădit gura leului, şi l-a izbăvit de acolo.  A fost alături de apostolii Săi, a fost alături de mucenici şi i-a păzit în mijlocul chinurilor înfricoşătoare. A fost alături de pustnicii care au vieţuit în peşteri, în crăpăturile şi prăpăstiile pământului şi i-a păzit de uneltirile vrămaşe.  A fost,  este şi va fi alături de credincioşii Săi robi  până la sfârşitul veacurilor, după nemincinoasa Sa făgăduinţă : « Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin ! »(Matei 28 » 20).

« Ia aminte, creştine, să fii numai al lui Dumnezeu,

căci Dumnezeu pe ai Săi nu-i părăseşte ! »

« ...El este întotdeauna aproape de tine, este alături de tine,

păzindu-te. Oriunde ai fi, în orice scârbe şi ispite te-ai afla,

El este alături  de tine  şi priveşte la nevoinţa ta,

şi te întăreşte cu mâna Sa  cea nevăzută. »

« O, dumnezeiescul, o, iubitul, o, preadulcele Tău glas ! căci cu noi ai făgăduit  să fii cu adevărat pâna la sfârşitul veacului, Hristoase ! Pe care întărire de nădejde având-o noi, credincioşii, ne bucurăm. » Pentru aceasta robii Tăi credincioşi, Doamne, simţind în ei prezenţa Ta şi o vie mângâiere, îndrăznesc,  strigă şi cântă cântări întru bucuria inimii :

« Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi  se vor muta munţii în inima mărilor. Domnul puterilor cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob »(Psalm 45 : 2-3 ; 11).

Şi încă :

«Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele ; că Tu cu mine eşti »(Psalm 22 : 4).

« Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea ; de cine mă voi teme ?  Domnul este apărătorul vieţii mele ; de cine mă voi înfricoşa ? »(Psalm 26 : 1-2[...] Ia aminte, creştine, să fii numai al lui Dumnezeu, căci Dumnezeu pe ai Săi nu-i părăseşte !(vezi Psalm 33 : 21 ; 28 : 11).

Crezi cu toată inima în El, ca Unuia Dumnezeu ; împlineşte-i voia cu credinţă şi cu dreptate ; pune-ţi toată nădejdea în El şi cheamă-L din inimă, Căci El este întotdeauna aproape de tine, este alături de tine, păzindu-te. Oriunde ai fi, în orice scârbe şi ispite te-ai afla, El este alături  de tine  şi priveşte la nevoinţa ta, şi te întăreşte cu mâna Sa  cea nevăzută. Chiar dacă  toţi oamenii răi se vor ridica împotriva ta şi cetele drăceşti te vor înconjura, toate acestea vor fi zadarnice.

« Domnul te va păzi pe tine, Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta. Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea. Domnul te va păzi pe tine de tot răul ; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac. » (Psalm 120 : 5-8)

« Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine, ia aminte spre ajutorul meu, Doamne  al mântuirii mele. »(Psalm : 37 : 21-22). « Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine  ajutor întru necazuri nu avem. Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi ! »

Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk – Comoară duhovnicească, din lume adunată

Icoane :http://calindragan.wordpress.com/2009/05/20/despre-culorile-icoanelor/

http://www.romanianorthodoxchurchstandrew.com/ORTHODOX_TEACHINGS.html