Despre calea vieţii şi calea morţii

"Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai

din pricina păcatelor noastre"

Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii(Pildele lui Solomon 14 : 12).

Oamenilor uneori li se pare că vieţile celor nelegiuiţi sunt drepte, pentru că ei, fără de Dumnezeu fiind, reuşesc în toate  şi sunt mereu  bogaţi. O, de ar vedea ei  care sunt şi sfârşiturile unor astfel de vieţi ! Ei ar fi îngroziţi şi ar fugi ca de foc să calce pe urmele lor!

Dacă sfârşitul unei căi este pieirea, atunci cum ar putea fi bună calea aceea ?

Prin urmare, o, omule, să nu mai zici că este dreaptă calea căreia tu nu îi vezi şi capătul.  Tu întrebi :  dar cum aş putea eu, om limitat şi slab,  să văd sfârşitul cel nevăzut al unei căi lungi ? Tu poţi vedea acel sfârşit în două moduri : citind Sfintele Scripturi sub oblăduirea şi în lumina trăirii Ortodoxiei şi observând sfârşitul căii vieţii celor din jurul tău care mor înaintea ta. Chiar şi aşa, tot primul mod este mai de încredere, şi dacă te lipeşti cu toata puterea ta de el, atunci cunoaşte că nu te vei împiedica niciodată în noaptea morţii celei veşnice.

Doar acea cale şi acea viaţă este dreaptă care este arătată de Domnul dreaptă. Toate celelalte căi, care pot părea drepte minţii tale, dar care nu sunt şi calea arătată de Domnul, sunt rele şi fatale. Iată, până şi fiarele cele sălbatice au căile lor, dar oare vei merge pe ele dacă ţi se par  ţie adevărate ? Nu, tu  nu trebuie să mergi pe ele, afară doar dacă vrei să cazi în fălcile  acelor fiare sălbatice. Ci tu să umbli doar pe căile lui Dumnezeu, chiar dacă ţie nu-ţi par bune, căci ele drepte sunt. Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai din pricina păcatelor noastre. Dacă am fi fără păcat, dacă minţile  noastre nu ar fi strâmbate de păcat, nouă nu ne-ar mai putea părea nici măcar o clipă că mai există şi alte căi drepte în afară de căile Domnului. Dar minţii celei strâmbate de  păcat multe  din căile morţii îi par căi ale vieţii  şi singura  care este adevărată îi pare falsă.

O Atotvăzătorule Doamne, Călăuzitorule al nostru, îndreptează minţile  noastre ca pe căile cele rele noi să nu umblăm. O Stăpâne Iisuse Hristoase, Tu eşti singura Cale, Adevărul  şi Viaţa, iar cele căi pe care noi ni le născocim în afară de Tine rele sunt, minciună şi moarte.

Ci numai Ţie în veac Ţi se cuvine mulţumita şi slava. Amin.

Proloagele de la Ohrida, volumul I(13 iunie)

Sihaştrii şi Sfânta Împărtăşanie

Mare şi minunată este taina Sfintei Euharistii! Până şi anahoreţii şi sihaştrii nu tânjeau după nimic altceva decât după posibilitatea de a  primi Sfintele Taine. Sfânta Maria Egipteanca l-a implorat pe Sfântul Zosima să-i aducă Sfânta Împărtăşanie la Iordan şi să o împărtăşească. Întorcându-se de la Sfântul Onufrie, Cuviosul Pafnutie a găsit o umilă comunitate de patru tineri asceţi în deşert. Când Sf. Pafnutie i-a întrebat dacă şi cum au primit Sfânta Împărtăşanie, ei au răspuns că un înger al lui Dumnezeu  îi cerceta în fiecare sâmbătă şi duminică şi le administra Sfintele Taine. Pafnutie a rămas cu ei până  sâmbăta următoare şi s-a convins. Când s-a luminat de ziuă sâmbătă dimineaţă, întreaga comunitate a fost învăluită cu o mireasmă nespus de minunată şi, pe când erau la rugăciune,  un înger al lui Dumnezeu  în chipul unui tânăr frumos, strălucitor ca lumina[ soarelui], şi-a făcut apariţia cu Preacuratele Taine. Pafnutie s-a înspăimântat şi  a căzut cu faţa la pământ de frică. Dar ei l-au ridicat şi l-au adus la înger ca şi el, dimpreună , să se cuminece din mâinile îngerului. 

Potrivit propriei mărturii, Sfântul Onufrie a primit şi el Sfânta Împărtăşanie din mâinile unui înger aşa cum s-a întâmplat cu mulţi anahoreţi şi eremiţi. Deci este greşit cu totul să credem că sihaştrii şi eremiţii  nu primeau Sfânta Euharistie. Dumnezeu, Care avea grijă de hrana lor trupească, nu i-a lăsat fără hrana cea de-Viaţă-Dătătoare a Trupului şi Sângelui Domnului Hristos. 

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa:

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/recluses-and-holy-communion.html

Icoana :

http://www.crestinortodox.ro/diverse/sfanta-maria-egipteanca-icoana-liturgica-caintei-69637.html

Nevoia de modele : Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei

Medicul credincios

Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui  considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi  interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei  pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii  pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate : « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]

Profesorul Kassirski scrie în legătură cu acestea :

« Mulţi au considerat că moartea soţiei  lui a fost cauza pentru care a îmbrăţişat credinţa. Se crede că la puţină vreme după moartea soţiei sale a luat hotărârea de a se preoţi , dar această opinie este, poate, o apreciere superficială a  personalităţii lui Voino-Iaseneţki. Decizia aceasta s-a plăsmuit în el  de mult timp şi a crescut în ritmul dezvoltării concepţiei lui religioase. Valentin Felixovici a fost  dintotdeauna un om credincios, credincios în sensul cuvântului ortodox.  Toţi cei din Taşkent ştiu că nu pierde nici o liturghie  ortodoxă, că participă stând în picioare la  toate slujbele  - sâmbăta, duminica şi în zilele sărbătorilor ortodoxe. Tragedia lui personală a fost doar o pricină pentru a pune un început ».

Chemarea lui Dumnezeu

“Doctore, trebuie să vă faceţi preot !”

Valentin participa activ la viaţa bisericească. Un cleric, protopopul Mihail Andreev, din parohia de lângă gară, după Sfânta Liturghie a duminicii organiza adunări cu enoriaşii, unde studiau Sfânta Scriptură, psalmodiau, discutau, comunicau, etc. Valentin nu pierdea ocazia. Participa la adunări, ceea ce dădea mare bucurie enoriaşilor, după ce, desigur, au aflat că era directorul spitalului.

Era perioada... în care prigoana împotriva Bisericii se întindea, iar mişcarea Bisericii vii lucra în secret, cu viclenie, şi se pregătea de asaltul final. Nenumăraţi clerici, îndeosebi episcopi, erau ameninţaţi şi îndemnaţi să-şi înăbuşe caracterele, şi astfel cucerirea Bisericii să se facă mai uşor. Deja mulţi episcopi îşi pierduseră locurile lor. Într-o zi  în Taşkent s-a reunit tribunalul clerico-popular împotriva arhiepiscopului de Taşkent şi Turkestan – Inochentie. La tribunal a fost invitat şi Valentin, care a apărat cu îndârjire şi dovezi convingătoare clasa canonică şi pe episcopul canonic. Arhiepiscopul Inochentie a fost foarte emoţionat. L-a uimit blândeţea, dar şi înţelepciunea profesorului doctor.  Când întrunirea s-a încheiat, arhiepiscopul l-a aşteptat pe Valentin la uşă. Scena care s-a desfăşurat  în momentele următoare a fost  poate cea mai importantă din viaţa lui Valentin Voino-Iaseneţki. Să-l lăsăm pe acesta să ne-o povestească :

 « Imediat ce s-a terminat adunarea, la uşă l-am întâlnit pe arhiepiscopul Inochentie. M-a luat de mână şi m-a condus pe trotuarul care înconjura  biserica. Am mers roată de două ori în jurul bisericii. Mi-a spus că discursul meu l-a impresionat mult. Deodată s-a oprit, m-a privit în ochi şi mi-a zis :

 - Doctore, trebuie să vă faceţi preot !

După cum am spus, niciodată nu-mi trecuse prin minte ideea preoţiei, dar cuvintele Prea Sfinţitului Inochentie le-am interpretat ca pe o chemare a lui Dumnezeu. Fără să mai stau pe gânduri şi fără nici o şovăire i-am răspuns :

 - Prea Sfinţite, dacă este voia lui Dumnezeu să mă fac preot, atunci mă voi face. »

 Aşa simplu a venit chemarea lui Dumnezeu  către Valentin, care avea acum posibilitatea să fie nu numai doctor de trupuri, ci şi de suflete. Biserica rusă se afla în cea mai  grea fază a drumului său. Trecea prin captivitatea ei babilonică. Păstorii poporului rus dispar, sunt conduşi în închisori, în exil, în pătimire. Iar credincioşii rămân necăjiţi şi rătăciţi ca nişte oi care nu au păstor(Matei 9, 36). În momentul acesta dificil Valentin nu a putut spune nu la chemarea lui Dumnezeu. Se supune cu smerenie. Iată robul Domnului, fie mie după cuvântul tău(Luca 1, 38).

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 65-66; 75-76

Din viaţa Sfântului Luca al Crimeei puteţi citi şi

« Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei »

(http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/icoana-maicii-domnului-fost-asezara-la.html)

«Despre etica medicului creştin sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi »

(http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/sfantul-arhiepiscop-luca-toti-ziceau-ca.html)

Imagini de la:

http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/422/24/Sfantul-Ierarh-Luca-al-Crimeei

Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu.

... Dacă îl iubim pe aproapele numai pentru sine, trebuie să  vrem îndeplinirea dorinţelor proprii, a propriei voinţe trupeşti. Dacă îl iubim pentru el, trebuie să-i îndeplinim voia şi dorinţele lui. Iar dacă îl iubim pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu şi să urmăm cu neprihănire îndreptările sale. Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu. Este nevoie  neapărat  de lepădare, însă nu de oameni, ci de lucruri, pentru a putea da slavă lui Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte.

*** 
«... osteneala noastră  de totdeauna ar trebui să fie  năzuinţa inimii de a lucra după poruncile dumnezeieşti. În primul rând, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, iar mai departe – iubeşte-ţi duşmanii şi pune-ţi sufletul pentru prietenul tău. Apoi, porunca iertării: a-i ierta aproapelui toate cu câte te-a supărat pare o singură faptă– dar câtă curăţie pentru inimă, câtă dăruire de sine şi smerenie este în el ! »

Maica Arsenia

Cuvioasa Melania cea Bătrână(8 iunie)

Din Istoria Lausiacă a lui Paladius – Capitolele 46-47

De trei ori binecuvântata Doamnă Melania a fost de origine spaniolă, dar după aceea a aparţinut Romei. Ea a fost fiica lui Marcellinus Consulul şi soţia unui înalt oficial, al cărui nume nu mi-l amintesc. Rămânând văduvă la 22 de ani, ea a fost binecuvântată cu dragostea dumnezeiască şi, nespunând nimănui nimic, pentru că ar fi fost împiedicată într-o vreme în care Valens avea conducerea Imperiului, ea a numit un tutore fiului ei şi  a luat toată averea ei mobilă şi a pus-o într-o corabie, apoi a navigat cu toată viteza spre Alexandria, însoţită de diverse femei şi de copii de origine nobilă.

După aceea, vânzându-şi bunurile şi preschimbându-le în bani, a mers la muntele Nitria, unde i-a cunoscut pe aceşti părinţi şi pe ucenicii lor : Pamvo, Arsisius, Serapion cel Mare, Pafnutie Egipteanul, Isidor Mărturisitorul, episcop de Hermopolis, şi Dioscor. Şi a rămas cu ei vreme de  o jumătate de an, călătorind prin pustie şi vizitându-i pe sfinţi.

Dar după aceea, când prefectul Alexandriei i-a exilat pe Isidor, Pisim, Adelfie, Pafnutie şi Pamvo, şi împreună cu ei pe Ammonius Paroles şi doisprezece episcopi şi preoţi, în Palestina şi în apropiere de Diocesarea, i-a urmat  şi i-a slujit din banii ei. Dar, fiindu-le interzişi sjujitorii, aşa mi-au spus ei, pentru că i-am cunoscut pe sfinţii Pisim şi Isidor şi Pafnutie şi Ammmonius/ Amun, îmbrăcată în hainele unei tinere sclave, ea le-a adus ceea ce aveau nevoie în toate serile. Dar consulul Palestinei a aflat şi a dorit să-şi umple buzunarele [cu bani], a crezut că o poate înfricoşa. Şi arestând-o, a aruncat-o în închisoare, neştiind că era o doamnă/ patriciană. Dar ea a zis : « Eu sunt fiica unui om însemnat şi soţia altuia, dar sunt roaba lui Hristos. Şi să nu dispreţuieşti hainele mele sărace. Fiindcă sunt oricând în stare să mă ridic la înălţimea condiţiei mele, dacă vreau, şi nu mă poţi îngrozi astfel, nici nu-mi poţi lua vreunul din bunurile mele. Îţi spun acestea ca nu cumva, ignorându-le, să-ţi atragi asupra ta pedepse. Că atunci când ai de-a face cu oameni nechibzuiţi e bine să fii îndrăzneţ ca un şoim ». Atunci judecătorul, înţelegând situaţia, şi-a cerut şi scuze şi a şi cinstit-o, dând ordin ca ea să-i poată îngriji pe sfinţi fără oprelişti.

După ce ei au fost absolviţi şi eliberaţi, ea a întemeiat o mănăstire în Ierusalim şi a petrecut 27 de ani ca egumenă a acestei mănăstiri cu 50 de fecioare.  Împreună cu ea a trăit şi prea nobilul Rufinus, din Italia, din cetatea Acvileea, un om asemenea ei în privinţa caracterului şi foarte ferm, care după aceea a fost considerat vrednic de preoţie. Unul mai învăţat şi mai bun decât el nu se mai află printre oameni. Aşa aceştia doi timp de 27 de ani i-au găzduit pe cheltuiala lor pe cei ce vizitau Ierusalimul, urmând o făgăduinţă, episcopi şi călugări şi fecioare, i-au educat pe toţi pelerinii şi au domolit schisma lui Paulinus, vreo 400 de călugări în total, şi au triumfat asupra oricărui eretic ce tăgăduia Duhul Sfânt şi i-au adus la Biserică ; şi îi cinsteau pe clericii din ţinutul lor  cu daruri şi hrană, şi tot aşa au făcut până la sfârşit, fără să jignească pe nimeni.

Deşi ţi-am vorbit într-un mod superficial despre sfânta şi minunata Melania, acum încă îţi voi mai povesti ce mai este de povestit. Ce depozite de bunuri  a folosit ea în râvna ei dumnezeiască nu-mi este dat mie să spun,  ci numai celor care trăiesc în Persia. Pentru că nimeni nu a fost trecut cu vederea de bunăvoinţa ei , nici estul, nici vestul, nici nordul, nici sudul. Timp de 27 de ani ea a oferit ospitalitate, şi pe cheltuiala ei a întreţinut mănăstiri şi biserici şi străini şi prizonieri, rudele ei şi fiul ei dându-i banii necesari.  Atâta vreme a perseverat în ospitalitate încât nu mai avea nici o palmă de pământ. Ea n-a fost îndepărtată de la ţinta ei de dorirea fiului său, nici n-a suferit de dorul unicului ei fiu, de care s-a despărţit pentru dragostea lui Hristos. Dar mulţumită rugăciunilor ei, tânărul ei fiu a primit o bună educaţie şi a dezvoltat un caracter frumos şi a contractat o căsătorie bună, luând parte la onorurile lumii ; el a avut doi copii. Multă vreme după aceea, auzind cum o ducea nepoata ei, că era căsătorită şi îşi propusese să lase lumea, temându-se că vor fi vătămaţi de învăţăturile greşite sau de erezie sau de viaţa necuviincioasă, deşi era o femeie bătrână de 60 de ani, Melania s-a urcat într-o corabie şi a navigat de la Cezareea la Roma în 20 de zile. Şi cunoscându-l acolo pe Apronian, un om cinstit şi  valoros, dar păgân, ea l-a învăţat şi l-a făcut creştin, convingându-l să trăiască în curăţie cu soţia lui, nepoata Melaniei, Avita. Şi întărindu-i voinţa nepoatei ei Melania[cea Tânără, 31 decembrie], cu soţul ei Pinianus, şi educându-şi nora, pe Albina, soţia fiului ei, şi convingându-i pe toţi aceştia să-şi vândă averile, i-a condus afară din Roma şi i-a pus la adăpost în portul liniştit şi sfânt al credinţei. Şi făcând aşa, ea a avut de luptat cu fiarele în chipul senatorilor şi nevestelor acestora, care au încercat s-o împiedice, temându-se de renunţarea la lume şi a altor case de senatori. Dar ea le-a spus : « Copilaşi, a fost scris în urmă cu 400 de ani : « Este ceasul de pe urmă ». De ce vă place să lânceziţi în deşertăciuni lumeşti ? ». Poate că zilele lui Antihrist vă vor surprinde aşa şi nu vă veţi mai bucura atunci de prosperitatea voastră şi de proprietăţile străbune ».

Şi eliberându-i pe toţi aceştia, i-a condus la viaţa monahală. Şi după ce l-a învăţat pe tânărul fiu al lui Publicola, ea l-a adus în Sicilia, şi vânzându-şi toate bunurile rămase şi împărţind câştigul, a venit înapoi la Ierusalim. Apoi, scăpând de toate proprietăţile ei, în mai puţin de 40 de zile, a adormit întru Domnul la o vârstă înaintată şi cu adâncă pace, lăsând în urmă atât o mănăstire în Ierusalim, cât şi un aşezământ pentru ea(donaţie).

Când toate aceste persoane au părăsit Roma, asupra cetăţii a năvălit puzderie de barbari, aşa cum fusese hotărât de mult în profeţii, şi n-au cruţat nici măcar statuile de bronz din Forum, ci smulgându-le cu furie barbară le-au dat spre distrugere, aşa încât Roma, care fusese înfrumuseţată de mâini iubitoare timp de 1200 de ani, a devenit o ruină. Atunci şi cei care fuseseră învăţaţi de ea[Melania] şi cei care nu-i primiseră învăţătura l-au lăudat pe Dumnezeu - Care i-a convins pe necredincioşi, printr-o schimbare a sorţii -, pentru că, în timp ce toate celelalte familii fuseseră luate prizoniere, doar aceştia au fost salvaţi, fiind transformaţi de râvna Melaniei în arderi-de-tot oferite Domnului.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/righteous-melania-elder.html

Minunile credinţei

Din viaţa Cuviosului Zosima Fenicianul(8 iunie)

« Cuviosul Zosima, într-o vreme oarecare, mergând în Cezareea, avea cu sine un asin care purta lucrurile sale de nevoie. Deci, l-a întâmpinat pe el un leu în cale, care, răpind asinul, l-a dus cu dânsul în pustie. Sfântul Zosima privind după el, mergea în urma lui. După ce leul a mâncat asinul şi s-a săturat, s-a apropiat de el stareţul şi, zâmbind, a zis: "O, prietene, acum calea îmi este mie potrivnică, fiindcă din pricina bătrâneţilor am slăbit şi nu pot duce pe umerii mei povara pe care o puneam asupra asinului. Pentru aceea, deşi lucrul este împotriva obiceiului şi a firii tale, sarcina aceasta să o porţi tu, dacă voieşti să te izbăveşti de Zosima, iar după aceea către năravul tău cel dintâi şi de fiară te vei întoarce". Atunci leul, uitându-şi mânia sa cea firească, a început a se gudura către el şi a se face blând ca un miel şi, prin însăşi blândeţea sa, arăta semn de ascultare. Sfântul Zosima, luând povara pe care o ducea asinul şi punând-o pe spatele leului, a dus-o până la porţile Cezareei. Apoi, luându-şi povara, iarăşi a trimis în pustie pe acea fiară. »

Prin aceasta se arată întâi puterea Domnului cea atotputernică, care pe fiarele sălbatice le supune robilor Săi întru ascultare; iar al doilea, că omului celui îmbunătăţit, care se supune Domnului în toate poruncile Lui şi Îi slujeşte şi se supune cu adevărat lui Dumnezeu, făcătorul Său, i se supune toată cealaltă zidire, necuvântătoare şi neînţelegătoare. Prin aceste minuni şi sfinţenia Cuviosului părintelui nostru Zosima Fenicianul, ni s-a vestit nouă. »

***

„Cuviosul Zosima era de neam fenician, fiind născut în satul Sindi, Fenicia, lângă mare, sat care este departe de cetatea Tirului ca la douăzeci de stadii. Acesta, deprinzându-se cu viaţa monahicească, petrecea uneori cu multă înfrânare şi postire, iar alteori strălucea cu alte fapte bune. Şi atât de mare dar a luat de la Dumnezeu, încât nu era liber de toată tulburarea întru ştiinţa sa şi pe cele ce erau să fie, ca şi pe cele ce erau în locuri îndepărtate, le vedea mai înainte cu ochii cei văzători. „

Continuare la : http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-08-cv_zosima_fenicianul.html)

Din viaţa Sfântului Efrem, Patriarhul Antiohiei(8 iunie)

„Iată câtă dragoste avea acest preasfânt patriarh Efrem pentru dreapta credinţă. Într-una din zile, i s-a spus despre un stâlpnic, care era în părţile Erapoliei cum că se împărtăşeşte cu Sevirianii cei rău credincioşi. Deci, singur s-a dus la dânsul, marele arhiereu al Domnului şi îl învăţa, rugîndu-l să se depărteze de la credinţa cea rea a lui Sevir şi să vină întru împărtăşire la Sfânta sobornicească şi apostolească Biserică. Răspuns-a stâlpnicul: "Eu nicidecum nu mă voi împărtăşi soborului vostru".

Zis-a patriarhul:

"Cum voieşti să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească şi apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învăţăturile celor răucredincioşi?"

Stâlpnicul, vrând să înfricoşeze pe patriarh, a zis:

 "Stăpâne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare şi să intrăm în el; şi cine din noi va ieşi din foc nevătămat, cu acela este dreapta credinţă şi aceluia să-i urmăm toţi". Răspuns-a lui preasfântul patriarh:

 "Ţi se cade ţie să mă asculţi pe mine ca pe un părinte şi nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispiteşti lucrurile care covârşesc puterea ticăloşiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nădăjduiesc spre Dânsul că pentru mântuirea sufletului tău va face şi aceasta".

Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de faţă:

 "Bine este cuvântat Domnul... aduceţi lemne aici".

 Aducându-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stâlpnicului şi a zis către el:

"Pogoară-te de pe stâlp, ca după judecata ta să intrăm amîndoi în foc".

Iar stîlpnicul s-a minunat de credinţa cea mare a patriarhului şi de nădejdea către Dumnezeu şi nu voia să se coboare de pe stâlp. Zis-a lui patriarhul:

"Nu ai judecat tu astfel şi nu ai ales tu ca prin acest chip să ispiteşti pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voieşti să intri în foc?"

Deci, luând patriarhul de pe sineşi omoforul şi stând aproape de foc, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând:

 "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mântuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naşti din Preacurata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credinţa cea adevărată".

Şi sfârşind rugăciunea şi-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzându-se bine lemnele şi arzând focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg şi nevătămat câtuşi de puţin. Stâlpnicul, văzând ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credinţa patriarhului şi s-a lepădat de reaua sa credinţă. Şi, blestemând pe Sevir, a venit la Sfânta Biserică sobornicească şi apostolească şi, din mâinile preasfinţitului patriarh Efrem, a primit Sfânta Împărtăşanie cu dumnezeieştile Taine; şi astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.”

Sursa: 

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-08-sf_efrem_patriarh_antiohia.html

Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte pe 8 iunie martiriul Sfinţilor Nicandru şi Marcian, soldaţi ai armatei romane care staţiona la Dunăre, în cetatea antică Durostorum/ Silistra de azi. Pr. Prof. Ioan Rămureanu  în studiul “Sfinţi români şi apărători” scrie:

“În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.

Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos.

         Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii. Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele »

 (Sursa : http://hristosesteortodox.wordpress.com/2008/08/09/sfintii-mucenici-nicandru-si-marcian-din-durostorum/)

Ei au fost decapitaţi pe 8 iunie 303 în cetatea Durostorum. « Tradiţia spune că Nicandru era tată al unui copil şi că soţia lui, Daria, îl aşteptase timp de 10 ani să se întoarcă de pe câmpul de luptă.

(Sursa : http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfintii-lunii/sf-martiri-nicandru-marcian-68313.html)

Troparul Sfinţilor :

Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru şi Marcian,  întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

***

Sub numele de Durostorum (Dorostolon) este cunoscută o importantă aşezare romană semnalată de scriitorii şi geografii antici, precum şi de itinerarele vremii. Numele antic al oraşului, cu rezonanţă celtică, ce s-ar putea traduce prin „fortăreaţa”, „fortăreaţa de pe colina abruptă”, presupune existenţa unei aşezări getice fortificate, anterioare venirii romanilor. Deşi au apărut o serie de evidenţe care aparţin culturii traco-getice, aşezarea respectivă nu a fost încă descoperită. Dacă ea se găsea pe o „colină”, aşa cum îi spune numele, aceasta s-ar fi putut afla undeva în zona actualului oraş Silistra.

Scurtă istorie a Durostorumului-Silistra (sec. ІІ-VІІ)

Cea mai timpurie informaţie scrisă despre Durostorum o datorăm lui Claudiu Ptolemeu (Claudius Ptolemaeus) din oraşul Alexandria în Egipt, născut în jurul anului 83 şi decedat la începutul guvernării împăratului Marc Aureliu (161 - 180) – între anii 161/163 sau la puţin timp după aceasta. În opera sa “Geografia” (Geographia, III, 10, 5) acesta se referă la aşezarea Dourostoron.

Cetatea Durostorum s-a dezvoltat treptat devenind un centrul militar-administrativ situat pe malul Dunării. Alături de celelalte, acesta trebuia să apere teritoriile Dunării Inferioare împotriva incursiunilor nesfârşite ale barbarilor din nord. În acest scop, după victoria asupra dacilor din anul 106 după Hr., aici, din ordinul împăratului Traian (97-117) a fost instalată una dintre unităţile militare ale Imperiului Roman – Legiunea ХІ Claudia. [...]

La instalarea legiunii (care număra în jur de 5 000 militari) s-a început imediat ridicarea unei tabere permanente bine fortificate, iar lângă tabăra legiunii a început formarea canabae-lor şi vicusului, în care sunt cazaţi veteranii. Dintr-o inscripţie romană de pe timpurile împăratului Antoninus Pius (138-161), descoperită la Silistra, aflăm că cetăţenii „Canabae-lor Elieve ale legiunii ХІ Claudia” - Gnaeus Opius Soterh şi fiul său Opius Soter, au înălţat un templu zeului suprem Jupiter. Împreună cu militarii legiunii se deplasau şi persoane civile - meşteşugari, comercianţi, emigranţi din teritoriile întregului Imperiu Roman şi în special din provinciile estice, care au contribuit la prosperitatea materială şi culturală a oraşului. În paralel cu aceasta, Durostorum este inclus în reţeaua drumurilor romane. Prin el trecea una din magistralele determinante pentru structura imperiului – drumul periferic dunărean de la Roma prin Vindibona (Viena) până la ţărmul vestic al Mării Negre. Al doilea drum, care începea la Durostorum, traversa provincia Moesia şi ajungea până la capitala Marcianopole (or. Devnya).

Dezvoltarea economică rapidă a Durostorumului, precum şi poziţia sa strategică importantă nu au rămas în afara câmpului de vedere al puterii centrale. În jurul anului 169 Marc Aureliu (161-180) – împăratul-filozof, ridică oraşul la rang de „municipiu” (oraş roman cu autoadministrare), iar locuitorii săi devin cetăţeni romani cu drepturi depline. Dovada comemorativă a acestui eveniment o reprezintă o inscripţie latină din Silistra,[...]

În paralel cu municipiul se dezvoltă şi vicusurile (satele). Într-o inscripţie din anul 209 sunt menţionaţi veteranii cu statut de consistentes – cetăţeni romani care locuiesc în aşezare, locuitorii căreia sunt denumiţi vicani.

Din a doua jumătate a sec. ІІ şi în special în sec. ІІІ raionul Dunării Inferioare devine zona incursiunilor „barbare”, începute prin invaziile costobocilor, carpilor şi goţilor. După lupte crancene, goţii şi carpii au reuşit să cucerească Durostorum şi cetăţile înconjurătoare şi să aducă daune importante sistemului defensiv şi economiei oraşului.

Pe parcursul ultimelor decenii în cadrul săpăturilor arheologice au fost cercetate sectoare din zidurile cetăţii legiunii ХІ Claudia şi a sistemului de fortificaţii din antichitatea târzie, reţeaua stradală de alimentare cu apă şi canalizare, vile, construcţii şi locuinţe romane, băi, cuptoare, construcţii funerare etc. Este impresionant cavoul de la sfârşitul sec. ІІІ al unui important magistrat roman din centrul necropolei Durostorumului, aşezat în sarcofag cu sceptrul de lictor, fibulă din aur, inel şi podoabe, centură din argint cu cataramă aurită, săbii bogat ornate cu aur, argint şi pietre preţioase şi în cele din urmă cu carul, decorat cu statuete de zei şi animale, care nu are analog printre monumentele artei Romei târzii. Există zeci de înhumări bogate în sarcofage şi cavouri din piatră din secolele ІІІ-ІV cu podoabe preţioase şi inventar funerar.

În timpul guvernării lui Diocletian (284-305) şi Constantin cel Mare (304-337) au loc modificări structurale profunde ale Imperiului Roman, care îşi găsesc o reflectare puternică în viaţa economică, politico-militară, religioasă şi spirituală a Durostorumului. La începutul sec. ІV sistemul de apărare a oraşului este lărgit şi întărit. Este restaurată fortificaţia taberei legiunii, iar pe malul râului Dunărea a fost construit un castel bine fortificat sub formă de poligon cu port. Între tabără şi castel s-a dezvoltat oraşul antic târziu, unde au loc mari demolări la sfârşitul sec. ІІІ şi ІV şi construcţia unor noi clădiri publice şi particulare în cea de-a doua jumătate a sec. ІV - V. Un semn al prosperităţii îl reprezintă şi înhumările bogate din necropolă, unde a fost descoperit cunoscutul cavou cu picturi murale. Este simptomatic faptul că în această perioadă de viaţă a imperiului intensă şi plină de inovaţii, Durostorum se află în atenţia însuşi împăratului Diocletian, care l-a vizitat a doua oară la 8 iunie 304.

Pe lângă realizarea unor proiecte de construcţii şi administrative importante, vizitele împăratului ar fi putut fi cauzate şi de procesele împotriva puternicei comunităţi creştine din Durostorum. Oraşul se transformă într-un centru important al creştinismului timpuriu din Dunărea Inferioară, ceea ce explică şi deschiderea unei catedre episcopale încă din anul 380.

Prin afirmarea oraşului drept catedră episcopală s-au impus modificări urbanistice. Astfel, aproximativ în centrul Durostorumului, între tabără şi castel, este înălţată o impunătoare bazilică timpuriu creştină cu trei naosuri cu o lungime de circa 35 m. La răsărit de aceasta este cercetată o impunătoare construcţie publică (17х12 m) cu o sală impunătoare şi absidă, iar înaintea ei a fost descoperită o mică baie. Nu este exclus ca acesta să fie palatul episcopilor din Dorostol sau reşedinţa guvernatorilor oraşului în sec. V-VІ.

Între cea de-a doua jumătate a sec. ІV şi sfârşitul sec. VІІ Dobrogea şi Durostorum au fost supuse unor invazii neîncetate şi au fost arena impactului dintre civilizaţia antică târzie şi lumea barbară. În anul 376 în apropierea oraşului au năvălit sute de mii de goţi, care peste doi ani au ruinat provinciile de răsărit ale imperiului şi au incendiat Durostorum. Totuşi, la sfârşitul sec. V oraşul a reînviat, pentru a trăi o nouă înflorire sub Iustinian cel Mare (527- 565). Atunci fortificaţiile au fost refăcute şi lărgite, viaţa concentrându-se după pereţii puternici ai castelului sub formă de poligon de pe malul Dunării. După Iustinian cel Mare, în sec. VІ şi la începutul sec. VІІ, Dorostol devine avanpostul principal al imperiului împotriva avarilor şi slavilor, care, totusi, în anul 578 este cucerit şi distrus de avari şi slavi. Conform descoperirilor monetare şi altor surse, la sfârşitul sec. VІ Dorostol (în sec. VІ se folosea forma grecească a denumirii Durostorum - Dorostol) este restaurat din nou, pentru a continua să existe ca un avanpost al Bizanţului în Dunărea Inferioară până la venirea protobulgarilor la sfârşitul sec. VІІ, conduşi de hanul Asparuh (680-701).

Sursa : http://www.cjc.ro/ictcad/sectiune.php?s=73

Foto : http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Durostorum-walls.jpg

http://www.euratlas.net/cartogra/peutinger/7_thracia/thracia_4_1.html