În 1227 sultanulJalal al-Din de Khwarazm şi armata sa de turcmeni au atacat Georgia. În prima zi a bătăliei, armata georgiană cu bravură a respins pe invadatorii ce se apropiau de Tibilisi. Dar în noaptea aceea, un grup de persani ce locuiau în Tibilisi în taină a deschis porţile şi a lăsat armatele inamice să intre în oraş.
Conform manuscrisului în care această cumplită zi din istoria Georgiei este relatată :
“Cuvintele nu pot spune dezastrul pe care l-a provocat duşmanul: smulgând copiii de la sânul mamelor, ei îi loveau cu capetele de pod, privind cum le săreau ochii din cap... ».
Un râu de sânge curgea prin tot oraşul. Turcmenii îi castrau pe băieţi, siluiau femeile şi le înjunghiau de moarte pe mame peste trupurile fără viaţă ale pruncilor lor. Întregul oraş s-a îngrozit la auzul plânsetelor şi strigătelor de durere. Râul şi străzile din Tibilisi erau pline cu morţi.
Sultanul a poruncit să se dărâme cupola Catedralei Sioni şi să se pună în locul ei tronul său spurcat. La ordinul său, icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Mântuitorului nostru au fost luate din Catedrala Sioni şi puse în mijlocul podului de peste râul Mtkvari. Cotropitorii au mânat poporul la pod, poruncindu-le să treacă dincolo de râu şi să scuipe sfintele icoane. Cei care s-au lepădat de Hristos şi au batjocorit icoanele au fost cruţaţi, în timp ce mărturisitorii drepteicredinţe au fost decapitaţi. O sută de mii de georgieni şi-au jertfit vieţile venerând sfintele icoane. O sută de mii de capete şi de trupuri fără cap au fost duse de apele însângerate ale râului Mtkvari.
În toate minele din Vorkuta, pe lângă suferinţa oamenilor, se mai adăuga şi aceea a bieţilor cai. Aceştia erau introduşi în mine pentru a trage vagoanele de cărbuni de la locul de unde se extrăgeau, până la staţia principală, unde erau cuplate cu alte vagonete şi aduse la suprafaţă prin tracţiune mecanică.
Caii, odată introduşi în mină, după un timp, orbeau datorită lipsei de lumină naturală; apoi, de acolo nu mai ieşeau, sărmanii, decât morţi.
O adevărată catorgă[muncă silnică] pe viaţă!
Când se întâmpla să moară un cal, minerii care veneau la baie anunţau cu mare bucurie:
_ Fraţilor, a murit un cal! Mâine mâncăm chiftele!
Şi aşa se întâmpla că a doua zi toţi deţinuţii din lagăr primeau pe lângă raţia ce li se cuvenea şi o chifteluţă din carne de cal mort. Nimeni nu refuza şi nimeni nu considera un fapt abject!
Chifteluţa de cal mort era un eveniment, era ceva deosebit, deoarece de peşte crud şi sărat, de peşte opărit sau peşte puţin pârlit pe plită, toată lumea era sătulă, făcând parte din hrana aproape zilnică a deţinuţilor.
Carne de cadavre la vânzare
“Aşa se întâmplă unde nu există Dumnezeu!”
Această întâmplare a fost povestită chiar de un miliţian cu grad de plutonier, în frizeria noastră, între anii 1951-1952. Cimitirul oamenilor liberi era separat de cel al deţinuţilor. Aici se săpau gropi şi morţii se îngropau fără nicio procesiune. Dumnezeu nu exista, sau dacă exista pentru câţiva dintre ei, aceştia nu aveau voie să-şi exteriorizeze credinţa. Era considerat ca ceva inuman să crezi în Dumnezeu. Totuşi, cruci existau, atât în cimitirul civililor, cât şi al deţinuţilor.
Când lucram în REMZ – 2, a fost comandată o cruce mare metalică, de trei-patru metri înălţime şi grea de peste 100 de kilograme, pe care eu împreună cu Vasea Dolgoruchii siberianul, am fost obligaţi de Ivan Ilici, şeful atelierului, să o ducem la rampa de încărcare.
Ceilalţi oameni din atelier, mult mai solizi decât mine, au refuzat categoric să o care, socotind că pentru ei ar fi un adevărat blestem săducă crucea. Eu, cu urâtul şi hoţul de Vasea, n-am refuzat şi am cărat-o pe umerii noştri de ne-au pârâit oasele, căci rampa de încărcare era departe. O, Doamne, ce greu trebuie să-Ţi fi fost Ţie ca să duci crucea păcatelor noastre!
În cimitirul civililor a fost înmormântată o fetiţă. Părinţii ei au însoţit-o la groapă doar cu regretul lor. Iar spre mângâiere, au îngropat-o şi cu păpuşa ei. Peste puţin timp de la înmormântare, părinţii fetiţei decedate au văzut pe stradă o altă fetiţăce purta în braţe păpuşacu care fusese înmormântată copila lor. Înmărmuriţi la vederea păpuşii, părinţii au reclamat imediat autorităţilor. În urma cercetărilor făcute, s-a constatat că păpuşa a fost cumpărată din bazar, chiar de la groparul cimitirului. Continuând cercetările, s-a descoperit profanarea mormântului copilei, furtul îmbrăcămintei acesteia şi, culmea ororilor, groparul se făcuse vinovat şi de carnea tăiată din pulpele fetiţei şi de vinderea ei în mod fraudulos. Tot atunci, s-a mai constatat că acest caz nu era izolat şi că multe alte morminte fuseseră profanate şicarnea moale din pulpele morţilor, era vândută sau dată hrană porcilor!
Monstrul făptaş a fost condamnat la moarte şi executat în mod public prin împuşcare.
Aşa se întâmplă unde nu există Dumnezeu!
Fragment din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar.
Autorul:
POPESCU, Nicolae (zis Vorkuta). Născut la 30 iulie 1918, la Brăila. Membru al Mişcării Legionare. Refugiat în Germania, în 1941, după rebeliunea eşuată.
A revenit în România în 1944, fiind paraşutat în apropiere de Curtişoara, pentru a continua lupta împotriva sovieticilor, în spatele frontului, organizând tabăra din Munţii Ciucaş.
Prins de NKVD, la 10 martie 1945, anchetat la Moscova (trecând prin temniţele de la Liubianka şi Lefortova) şi trimis la muncă forţată, unde a stat 10 ani, dincolo de Cercul Polar; a fost şi în lagărul de la Vorkuta. S-a îmbolnăvit de plămâni. Întors în România, la 5 decembrie 1955, a fost arestat şi trimis la Gherla. Anchetat la Securitatea din Uranus, în cadrul înscenării procesului foştilor prizonieri. A refuzat să dea vreo declaraţie. Condamnat la 20 de ani de închisoare. Detenţia la Văcăreşti şi Aiud, unde a trecut prin reeducarea orchestrată de Gheorghe Crăciun (1962-64). Eliberat, prin graţiere, la 30 iulie 1964, în vârstă de 46 de ani, din care 20 îi petrecuse în temniţele comuniste. A murit la 16 septembrie 1999.
« - Ne puteţi dezvălui ce anume v-a determinat să vă călugăriţi?
- Sigur, eu n-am nimic de ascuns. Intr-o duminică a Sfântului Grigore Palama,
care a fost mare rugător al Rugăciunii Inimii, s-a citit Icosul sfântului şi mi-a plăcut tare mult. Atunci, pe loc, mi-a venit în minte un gând: "Sfântul Grigore Palama a fost călugăr, Biserica preţuieşte călugăria, eu n-am nici o piedică să mă călugăresc,
deci am să mă călugăresc. Pe 1 aprilie 1953 am venit aici la manastire şi să ştii că
„Călugăria este elita Bisericii[…] Cuvântul „călugăr” vine de la grecescul „kalosgheron” şi înseamnă „bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal![…] Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr”.
„Fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el[...], să lichideze tot ce mai are de lichidat, în loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora”.
“Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care să se bucure oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor.”
Arhim. Teofil Părăian, „Despre mănăstire şi călugări”, în Abecedar duhovnicesc, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003
“...luminaţi fiind de Duhul Sfânt şi având pe Domnul Hristos sălăşluit în inimile lor, cei curaţi cu inima pot vedea pe Dumnezeu chiar în inima proprie.”
Celor curaţi cu inima Domnul le făgăduieşte că vor vedea pe Dumnezeu.
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Unii ca aceştia se învrednicesc de descoperirea lui Dumnezeu în făpturile Sale,
văd şi simt puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu,
sunt pătrunşi de prezenţa lui Dumnezeu,
când privesc cele făcute de Dumnezeu şi minunata lor întocmire.
TÂLCUIRI
Fericirea a şasea - “Fericiţi cei curaţi cu inima...”(Matei 5, 8)
În această fericire n-a spus Domnul, simplu, “fericiţi cei curaţi”, ci a spus: “fericiţi cei curaţi cu inima”, ca să ne atragă atenţia că adevărata curăţie o au numai cei ce au inima curată, adică aceea care sunt “curaţi în întregime”(Ioan 13, 11), adică până în cele mai adânci fibre ale existenţei lor, sunt curaţi cu tot interiorul lor. O astfel de curăţenie o doreşte Mântuitorul nostru. La o astfel de curăţenie, interioară şi deplină, trebuie să năzuiască orice credincios.
Fiul lui Dumnezeu nu se mulţumeşte cu o viaţă ireproşabilă doar la arătare, “înaintea oamenilor”(Luca 16, 15). El ştie că cei ce se îngrijesc doar de o curăţenie din afară, atât cât poate fi cunoscută oamenilor, şi nu stăruiesc şi pentru realizarea curăţeniei dinăuntrul sufletului, nu caută curăţenia inimii, aceia se aseamănă cu “mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Matei 23, 27). Aşa sunt cei ce “înăuntru” fiind “plini defăţărnicie şi de fărădelege”(Matei 23, 28), caută să apară în faţa oamenilor ca unii ce sunt drepţi . Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră, pentru că spală partea din afară a paharului şi a blidului”, în timp ce “înăuntru sunt plini de hrăpire şi de necumpătare”(Matei 23, 26) şi îi îndrumează să se îngrijească mai întâi de curăţenia cea lăuntrică[...]
Cine doreşte să aibă inima curată, trebuie, în primul rând, să izgonească din cuprinsul fiinţei sale toate acele dispoziţii sufleteşti, toate înclinările care fac necurat pe omul dinăuntru, înclinări care, câtă vreme rămân în suflet, fac dovada cea mai la îndemână că inima nu este curată. Aceasta o înţelegem din cuvintele Domnului, Care a spus: “dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi întinează pe om”(Marcu 7, 21-23)
De observat că lista relelor care întinează pe om începe cu “cugetele cele rele” şi că toate relele pomenite au mai întâi o formă lăuntrică, o înfăţişare la măsura gândului şi a simţirii. Când acestea stăruiesc în suflet, se fac început de necurăţie şi sunt roadele unei inimi necurate. De aceea, cea dintâi grijă a noastră, când urmărim fericirea ce se dă celor “curaţi cu inima”, trebuie să fie aceea de a înlătura răul ce se înfiripă în noi, de la cea dintâi răsărire a lui.
Ca ajutor în acest scop avem poruncile lui Dumnezeu, date nouă în vederea curăţeniei sufleteşti. O spun aceasta lămurit Părinţii cei duhovniceşti care afirmă: “Domnul este scuns în poruncile Sale şi se face cunoscut pe măsura împlinirii poruncilor”. Când împlinim poruncile lui Dumnezeu, pe de o parte nimicim începuturile cele rele, iar pe de altă parte ne întărim împotriva răului şi a necurăţiei.
Un alt ajutor în vederea realizării binelui şi a înlăturării răului, este privegherea şi rugăciunea, potrivit cu cuvântul Domnului Hristos, Care zice: ” Fiţi treji şi vă rugaţi , ca să nu intraţi în ispită. “(Marcu 14, 38). Aceasta înseamnă să fim neîncetat cu luare aminte la gândurile ce apar în mintea noastră, iar pe cele cu care nu ne-am putea prezenta oriunde şi oricând, înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, să le înlăturăm chiar de la începutul lor. Dar pentru că lucrarea mântuirii noastre nu este numai a noastră, ci se împlineşte prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu, nu-i destul numai să fim treji, ci mai cu seamă trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ajute în lupta noastră cu păcatul.
Părinţii cei duhovniceşti, ca unii care au urmărit “pacea cu toată lumea şi sfinţenia”(Evr. 12, 14), deci curăţenia inimii, şi-au dat seama că nu-i destul numai să se roage cineva lui Dumnezeu numai la anumite ceasuri din zi şi din noapte, că nu-i îndestulătoare o rugăciune de program, ci trebuie ca toată viaţa creştinului să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu şi să fie însoţită de rugăciune. Şi au alcătuit o rugăciune scurta şi cuprinzătoare, care constă din următoarele cuvinte: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.Această rugăciune recomandă ei să fie repetată mereu în minte şi în inimă, adică în gând şi în simţire, ca prin ea să se realizeze un gând statornic, un gând de căpetenie, în faţa căruia să se nimicească şi sa dispară toate acele gânduri care ar putea să întineze inima omului şi omul întreg. Această lucrare trebuie însă făcută cu hotărâre şi cu seriozitate, deci cu temeinicie, şi nu ca şi cum ne-am juca. Pe lângă aceasta, mai trebuie să ocolim toate pricinile care ar înmulţi în noi gândurile necinstitoare.
Oricare ne-ar fi strădania pentru curăţia inimii, oricâtă ne-ar fi stăruinţa pentru a ne ţine inima curată şi pentru a ne smulge din ea necurăţiile cele vechi, inima curată este un dar de la Dumnezeu. O ştia aceasta Psalmistul, care se ruga lui Dumnezeu zicând: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi cu duh stăpânitor întăreşte(înnoieşte) cele dinlăuntru ale mele”(Ps. 50, 11). O ştim şi noi, care cerem de la Dumnezeu acelaşi lucru, mai ales când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.
Celor curaţi cu inima Domnul le făgăduieşte că vor vedea pe Dumnezeu. “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Unii ca aceştia se învrednicesc de descoperirea lui Dumnezeu în făpturile Sale, văd şi simt puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, sunt pătrunşi de prezenţa lui Dumnezeu, când privesc cele făcute de Dumnezeu şi minunata lor întocmire.
Însuşi Domnul Hristos se sălăşluieşte în inimile lor (Ef. 3, 17), aşa încât, luminaţi fiind de Duhul Sfânt şi având pe Domnul Hristos sălăşluit în inimile lor, cei curaţi cu inima pot vedea pe Dumnezeu chiar în inima proprie. Astfel de lucruri avându-le în vedere, Sfântul Isaac Sirul spune: “Iată cerul este în tine dacă tu eşti curat”. Pentru pricini ca acestea, e firesc să fie fericiţi cei curaţi cu inima. E firesc ca acei ce ştiu că celor curaţi cu inima li se făgăduieşte fericirea de a vedea pe Dumnezeu să se silească fiecare să-şi cureţe inima, să aibă inima curată, ca să vadă pe Dumnezeu.
Din volumul Fericirile tâlcuite de Arhim. Teofil Părăian
Pe vremea când păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoana împotriva creştinilor, trăia în cetatea Iconiei o fecioară cu numele Parascheva, de neam bun şi frumoasă la chip. Părinţii ei fiind dreptcredincioşi, au crescut-o cu bună învăţătură, deprinzând-o cu sfânta credinţă şi cu paza poruncilor lui Dumnezeu. Apoi părinţii ei s-au dus la Domnul, lăsând pe fericita lor fiică tânără şi cu multă avere. Ajungând Parascheva la vârsta desăvârşită, urma credinţa şi faptele părinţilor ei. Averea nu o întrebuinţa pentru împodobire şi desfătarea tinereţii, ci pentru îmbrăcarea celor goi, pentru hrănirea flămânzilor şi pentru ospătarea străinilor. Iar ea, nebăgându-i în seamă pe peţitorii care o căutau pentru a se însoţi cu dânsa, s-a făcut mireasă a Mirelui celui fără de moarte, a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, al Cărui preasfânt nume în toate zilele îl mărturisea. Înaintea oamenilor, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevărului. Şi dintre aceştia, unii credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei care nu credeau, cu defăimare o ocărau pe Sfânta Parascheva. Dar ea cu îndrăzneală le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu şi mustra deşertăciunea neînsufleţiţilor idoli. Şi necredincioşii cetăţeni, nesuferind să audă de la dânsa acest lucru, au prins-o, au bătut-o şi au aruncat-o în temniţă.
În acea vreme a venit în Iconia un ighemon, trimis acolo de împăratul Diocleţian ca să-i ucidă pe creştini. Cetăţenii au venit la acesta şi i-au zis: “Luminate ighemoane, este în cetatea aceasta o fecioară care crede în Iisus Hristos cel răstignit şi face vrăji prin care pe mulţi oameni i-a întors de la jertfele zeilor noştri şi nu încetează a huli pe zeii noştri şi pe împărat. Dar noi, auzind porunca împărătească, ca toţi cei ce nu se închină zeilor să fie chinuiţi, am prins pe această fecioară şi o ţinem în temniţă”.
Auzind acestea, ighemonul a poruncit să fie adusă sfânta fecioară înaintea judecăţii sale. Când se îndrepta sfânta muceniţă spre judecată, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei şi i s-a făcut faţa luminoasă, încât toţi care priveau la dânsa se minunau şi ziceau: “Vedeţi că nu este întristată, ci mai mult se luminează”. În timp ce stătea muceniţa la judecată, ighemonul privea spre dânsa şi se mira de podoaba şi de frumuseţea ei şi a zis către cei care erau de faţă: “În deşert aţi bârfit-o pe această fecioară preafrumoasă, pentru că nu este cu dreptate a pierde această frumuseţe strălucită, asemănătoare cu chipul soarelui”. Şi a zis către dânsa: “Spune-ne numele tău, fecioară”. A răspuns sfânta fecioară: “Sunt creştină şi roabă a lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: “Vederea frumuseţii tale mă îndeamnă spre blândeţe, iar cuvintele care ies din gura ta îmi tulbură mintea şi inima, că nu voiesc să aud nişte cuvinte ca acestea”.Iar sfânta a răspuns: “Stăpânitorul, Cel ce judecă cu dreptate, se bucură auzind dreptatea, iar tu, auzind adevărul cel grăit de mine, te-ai mâniat”. Iar ighemonul a zis: “Pentru aceea mă mânii, că nu-mi răspunzi la ceea ce te întreb! Eu te-am întrebat de numele tău, iar tu îmi răspunzi altceva”. A răspuns sfânta: “ Mai întâi mi se cade să îţi spun numele vieţii veşnice, şi după aceea să-ţi spun şi numele vremelnicei vieţi. Deci ţi-am spus mai întâi numele vieţii veşnice, că adică sunt creştină şi roabă a lui Hristos, iar numele vremelnicei vieţi, cel dat de părinţii mei, este Parascheva, că în ziua Paraschevi m-am născut”, - căci Paraschevi la elini se numeşte ziua a cincea(vineri).
Şi zicea Sfânta către ighemon: “De vreme ce părinţii mei, ziua a cincea, care este ziua patimilor celor de viaţă făcătoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, în toată vremea o cinsteau cu post, cu rugăciuni şi cu milostenie, aducându-şi aminte de Stăpânul lor, Care pentru mila Sa către neamul omenesc, Şi-a vărsat sângele şi S-a răstignit pe cruce pentru noi, pentru aceasta le-a dat Dumnezeu cinstitei lor însoţiri şi m-au născut pe mine, nevrednica Sa roabă, în ziua a cincea, pe care o cinsteau cu fapte bune, aducându-şi aminte de patimile Stăpânului. Ei au vrut să mă numească cu numele cu care se numeşte ziua Paraschevi şi de la această zi mă numesc Parascheva, părtaşă patimilor lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: “Să încetezi a grăi asemenea cuvinte deşarte şi să jertfeşti zeilor noştri, căci eu te voi lua de soţie şi vei fi stăpâna multor bunătăţi şi mulţi te vor ferici pe pământ”. Dar Sfânta Parascheva a răspuns: “Eu am la cer pe Iisus Hristos, Mirele meu, iar alt mire nu-mi trebuie”. I-a zis ighemonul: “Îţi miluiesc frumuseţea şi îţi cruţ tinereţea”. A răspuns sfânta: “Nu milui frumuseţea cea vremelnică, care astăzi înfloreşte, iar dimineaţa cade, ci mai bine miluieşte-te pe tine, căci te aşteaptă veşnicele chinuiri.”
Apoi ighemonul s-a mâniat şi a poruncit să fie rupte hainele de pe ea şi să fie bătită cu vine de bou. Fiind bătută, sfânta nici o vorbă nu scotea, numai striga cu inima către Hristos, cerând în chinuri ajutor de la Dânsul. Ighemonul, cruţându-i frumuseţea, pentru că se aprindea de dragoste pentru dânsa, a poruncit să înceteze bătaia şi cu blândeţe a început a vorbi către dânsa: “Cruţă-ţi fecioria şi tinereţile tale, nu-ţi pierde floarea cea frumoasă a tinereţilor tale, jertfeşte zeilor şi vei fi vie, căci de mare cinste te vei învrednici la noi”. Iar ea nu răspundea nimic şi pentru acest lucru necăjindu-se ighemonul, a zis: “Mie nu-mi răspunzi, fiică rea de neam creştinesc?” Atunci ea l-a scuipat pe ighemon în faţă, iar acesta înfuriindu-se, a poruncit să fie spânzurată de un lemn şi cu unghii de fier să i se rupă fără milă carnea şi cu asprime să-i strujească rănile. Şi i-au sfâşiat trupul până la oase.
Apoi, socotind judecătorul că va muri degrabă, căci abia mai sufla, a luat-o de pe lemn şi a aruncat-o în temniţă, unde, zăcând fără glas şi abia vie, din pricina cumplitelor răni, la miezul nopţii a intrat la dânsa un înger, având pieptul şi umerii săi încinşi în chipul crucii cu brâu de aur şi ţinând în mâini uneltele patimilor lui Hristos, crucea, cununa cea de spini, suliţa, trestia, buretele, şi i-a zis: “Scoală-te, fecioară, părtaşă a patimilor lui Hristos, pentru că sunt trimis ca să te cercetez, şi ţi-am adus uşurare durerilor taleprin uneltele patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi cinstita cruce şi cununa cea de spini a dumnezeiescului Mire, vezi suliţa cu care a fost împuns în coasta cea dătătoare de viaţă, trestia care a adus lumii iertare, şi buretele care a şters păcatul lui Adam: deci scoală-te, căci te vindecă pe tine Hristos Domnul”. Şi îndată s-a sculat muceniţa ca din somn şi, apropiindu-se îngerul care i s-a arătat, a şters cu buretele toate rănile sfintei şi tot trupul ei a devenit întreg şi sănătos, iar frumuseţea ei era mai luminoasă decât cea dintâi. Atunci ea a sărutat uneltele patimilor lui Hristos, precum şi pe cel care i s-a arătat ei şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta, acel înger care i se arătase s-a făcut nevăzut.
A doua zi au venit străjerii temniţei şi au găsit-o pe ea stând la rugăciune, deplin sănătoasă, neavând nici urmă de răni şi, înfricoşându-se, i-au spus ighemonului. Acesta a poruncit să fie adusă iarăşi înaintea lui şi, văzând-o sănătoasă, s-a mirat, căci nu se aştepta să fie încă vie, în urma chinurilor pe care le suferise. Se mira apoi şi de frumuseţea ei, zicându-i: “Vezi, Paraschevo, cum au miluit zeii noştri frumuseţea ta şi cum te-au făcut sănătoasă, dăruindu-ţi viaţă”. Iar sfânta a răspuns: “Arată-mi, o judecătorule, pe cei ce mi-au dăruit mie viaţă”. Atunci ighemonul a trimis-o în capiştea zeilor ca să vadă pe idolii lor. Au mers acolo împreună cu dânsa preoţii idoleşti şi mulţime de popor, crezând că are să se închine zeilor lor.
Dar intrând sfânta în capiştea în care erau o mulţime de idoli, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi apoi, apucând de picior pe zeul Apollo, i-a zis: “Ţie îţi grăiesc, neînsufleţitule, şi tuturor idolilor celor care sunt la fel cu tine, ; aşa vă porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să cădeţi toţi la pământ şi să vă faceţi ca nisipul!” Şi îndată, după cuvântul sfintei, toţi idolii au căzut la pământ şi s-au risipit ca nisipul. Atunci tot poporul a ieşit din capiştea idolească, strigând: “Mare este Dumnezeul creştinilor!”
Văzând necuraţii preoţi sfărâmarea şi pierderea zeilor lor, au mers la ighemon, plângând şi zicând, : “O, ighemoane, ţi-am spus noi ca să tai pe vrăjitoarea aceasta, căci înşeală toată cetatea noastră. Iar tu nu ne-ai ascultat pe noi; iată acum a sfărâmat cu vrăjile sale pe zeii noştri”. Atunci ighemonul umplându-se de mânie, a întrebat-o cu asprime pe sfântă, zicându-i: “Cu ce farmece faci aceste lucruri?” Iar sfânta a spus: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos am intrat în capiştea zeilor voştri şi m-am rugat Domnului meu zicând: “Arată-Te mie, Mântuitorul meu, cel ce mi-ai dăruit viaţă!”. Atunci mi s-a arătat Domnul şi Dumnezeul meu, iar zeii tăi, când L-au văzut pe Dumnezeul meu, s-au cutremurat de frică şi, căzând la pământ, s-au sfărâmat, în felul acesta arătând că singuri lor nu-şi pot ajuta cu nimic, apoi cum vor putea ajuta altora?”
Atunci a poruncit ighemonul iarăşi să fie spânzurată pe lemn şi cu făclii aprinse să-i ardă coastele. În timp ce sfânta era spânzurată şi arsă, a suspinat şi a zis către Dumnezeu: “Ziditorule a toată făptura şi Purtătorule de grijă, Tu celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel arzător, Tu pe Întâia Muceniţă Tecla din foc ai izbăvit-o, mântuieşte-mă şi pe mine, nevrednica, din mâinile celor care mă chinuiesc”. Atunci îndată s-a pogorât îngerul, s-a atins de făclii şi s-a aprins un foc foarte mare, încât mulţi dintre cei fără de lege au ars, iar poporul striga: “Mare este Dumnezeul creştinilor!” Şi mulţime de popor a crezut în Iisus Hristos.
Judecătorul, văzând răzvrătirea din popor şi temându-se să nu se scoale împotriva lui, a poruncit ca degrabă s-o taie cu sabia pe sfântă. Iar când sfintei i-a fost tăiat capul, unii au auzit glasuri coborâte din ceruri zicând: “Bucuraţi-vă, drepţilor, că muceniţa Parascheva s-a încununat”. Apoi luând sfântul ei trup, l-au îngropat cu cinste în casa ei. Şi asctfel această bună fecioară şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei şi s-a dus la Mirele ei, ducând sângele său în loc de untdelemn, şi se odihneşte acum cu fecioarele cele înţelepte în cămara lui Hristos. Iar a doua zi, ieşind nelegiuitul ighemon la vânat, dintr-o dată s-a speriat calul lui şi l-a aruncat într-o vale, unde căzând s-a rostogolit şi s-a zdrobit trupul lui, încât şi-a dat ticălosul său suflet.
Iar sfântul şi cinstitul suflet al Sfintei Muceniţe Parascheva este în mâinile lui Dumnezeu. Cu cinstitele ei moaşte se fac multe tămăduiri bolnavilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin.
« Învăţaţi copiii să trăiască în legea crestinească,
aceste obiceiuri să le deprindă mai cu seama;
nu mai e nevoie de nicio altă ştiinţă, de nicio şcoală;
prin orice mijloace copiii noştri sunt otraviţi nu numai cu aceste vaccinuri,
ci cu atâtea informaţii mincinoase la adresa creaţiei lui Dumnezeu »
***
« Mai degrabă ieşiţi din mijlocul acestei societăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi simplitate. Sărăcia şi greutăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufletul, şi trupul.
Nu vedeţi că prin atâtea libertăţi şi drepturi ale copilului, ei ajung să aiba dreptul de a ţi-l ucide, dreptul de a distruge o naţie? »
- Părinte, cum sfătuiţi poporul să procedeze cu privire la aceste vaccinuri criminale care se vor impune cu forţa, asupra copiilor noştri şi asupra mamelor însărcinate, şi poate pe viitor asupra tuturor?
- Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pentru că nu avem decât soluţii dureroase, pentru că aceasta este realitatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anului că trebuie să ne pregătim pentru martiraj şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputincioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţeleagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Domnul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vremuri, apoi trebuie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noastră, ca din mâna lui Dumnezeu, şi nu a vrăjmaşului. E mai greu acum, pentru că ne-am învăţat cu comoditatea, cu televizorul şi cu toate mofturile şi libertăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efectul dăunator al acestor libertăţi – ne-au slăbit puterile sufletului. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită alimentaţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu suntem obişnuiţi să purtam niciun fel de război, nici duhovnicesc, nici trupesc. De aceea, vă rog să nu mai căutaţi soluţii. Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos. Tată pe fiu şi mamă pe fiică va da la moarte. Iată că asistăm la împlinirea acestei proorocii. Dacă mama va lăsa copilul să fie vaccinat, este ca si cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori să luam modelul lui Brâncoveanu, care cu mărime de suflet privea mucenicia fiului său cel mic, Matei.Învăţaţi copiii să trăiască în legea crestinească, aceste obiceiuri să le deprindă mai cu seama; nu mai e nevoie de nicio alta stiinta, de nicio scoala; prin orice mijloace copiii noştri sunt otraviţi nu numai cu aceste vaccinuri, ci cu atâtea informaţii mincinoase la adresa creaţiei lui Dumnezeu, cu calculatorul şi cu tot soiul de filme, care oferă copilului o educaţie antihristică.Dacă nu aveţi unde să va retrageţi din societatea aceasta potrivnică lui Dumnezeu, staţi fiecare la locurile dumneavoastră şi marturisiţi pe Hristos, opunându-vă tuturor măsurilor viclene de exterminare a omului. Pentru că asta tânjeşte vrăjmaşul să facă, să distrugă făptura lui Dumnezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce îl iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Tocmai de aceea ar trebui să prindem putere şi curaj, pentru că dacă suntem aşa de tare luptaţi şi împresuraţi din toate părţile de atâtea primejdii şi nevoi, înseamnă că şi invidia vrăjmaşului se măreşte datorită dragostei lui Dumnezeu sporite faţă de noi, chipul şi asemănarea Sa. Dar iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu că încă mai rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre. Numai dracul nu iîtelege mila şi iertarea lui Dumnezeu, că dacă ar fi înţeles-o, cred că s-ar fi pocăit şi el.
De aceea vă zic – aveţi încredere că Domnul vă va da putere să mărturisiţi pentru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre cresştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.
Aşadar: Nu primiţi acest vaccin şi nimic ce aduc nou puterile politice de azi.Evreii conduc lumea şi americanii lucrează pentru ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nicio sfială; totul este la vedere şi sunt conştienţi că nu mai au niciun adversar de temut şi lupta pentru exterminarea populaţiei, că cei puţini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei studiază şi fac trierea, iar modul prin care vor distinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci, în fond, cipul ce este? O arma împotriva omului. Iar noi nu mai avem arme; tineretul nostru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăieşte, nu mai are putere. Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neştiinţă şi noi nu îl informăm şi îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care îşi pun viaţa pentru fraţii lor.
De aceea, mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necontrolaţi! Nu îi lăsaţi să îşi facă mendrele lor, nu îi lăsaţi pradă educaţiei acestei societăţi, pentru că le-aţi asigurat şi moartea sufletească, dar iată că şi pe cea trupească! Mai degrabă ieşiţi din mijlocul acestei societăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi simplitate. Sărăcia şi greutăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufletul, şi trupul. Nu vedeţi că prin atâtea libertăţi şi drepturi ale copilului, ei ajung să aiba dreptul de a ţi-l ucide, dreptul de a distruge o naţie?
Ca niciodată, fără a vrea să vă mâhnesc, iubiţi cititori, parcă m-am întors cu traista goală de la Sfântul Dimitrie ! Motive obiective sunt, dar nimic din ceea ce izbucneşte în exterior nu vine din altă direcţie decât din interior.
De unde această impresie puternică de sărăcie? Dintr-o inimă rece, în care râvna a scăzut drastic, în raport cu anii de început, în care ajuta Domnul şi făcea belşug de har să curgă peste de curând regăsitul său fiu, adică eu. Iată-mă abia reuşind să fac abstracţie de vacarmul continuu şi de foiala pelerinilor neliniştiţi, în căutarea unei cărări spre intrarea în biserică sau spre podiumul cu racla Sf. Dimitrie şi a iubiţilor săi fraţi, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazians şi Sf. Grigorie de Nyssa, aceasta, desigur, în plină Sfântă Liturghie, dar...în fiecare an a fost aşa. Acum de ce n-am putut să nu observ şi să nu-mi pese ? Din lipsă de participare cu trup şi suflet la slujbă. De ce mă preocupa absenţa unor arhierei cu care mă obişnuisem de la hramurile anilor trecuţi ? De ce mi-a lipsit rostirea psalmilor Infricoşatei Judecăţi de către Î. P. S. Teodosie ? De ce mă urmărea amintirea P. F. Teoctist ? Glasul său ? Felul în care se adresa poporului dreptcredincioşilor ? De ce nu îmi mişca inima corul care a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie ? De ce politicienii care erau, practic, etalaţi, pe scena din stânga, îmi dădeau impresia că făceau notă discordantă cu momentul ? De ce păreau două lumi diferite, cea de sus, de pe Sfântul Altar de afară, şi cea de jos ? Unde s-a risipit comuniunea care se năştea vie, cu puterea Duhului Sfânt, între credincioşii, ierarhii şi slujitorii adunaţi pe Dealul Patriarhiei altădată ?
Se vede că eu sunt de vină, relatarea suferind ori de nostalgie, ori de uscăciunea sufletească. Domnul să mă ierte pentru puţina mea trăire şi multa mea cârtire de azi ! Şi pentru că n-am ales tăcerea.
Sfinte Părinte Dimitrie, roagă-te Domnului să ne izbăvească de uscăciune şi să ude iar din belşug secătuitele noastre inimi !
« ...noi facem voia lui Dumnezeu la întâmplare, pentru că Dumnezeu
nu ne vorbeşte şi nu ne mustră imediat. »
Îmi scrii : « Rugăciunea mea merge cam anevoie ». Faptul că rugăciunea merge anevoie nu este deloc vina rugăciunii, ci a celui care se roagă. Încearcă să te rogi aşa cum ar trebui şi rugăciunea va merge bine. Dacă cineva scrie urât, oamenii îl mustră şi îl atenţionează, şi el începe să scrie îngrijit. Dacă vrei, smereşte-te şi mustră-te şi vei începe să te rogi cum trebuie. Noi îndreptăm problemele lumeşti cu o deosebită grijă, pentru că oamenii ne văd şi ne mustră. Totuşi, noi facem voia lui Dumnezeu la întâmplare, pentru că Dumnezeu nu ne vorbeşte şi nu ne mustră imediat, dând copiilor Săi, care sunt miluiţi de Dânsul, posibilitatea de a-I sjuji Lui. O, ce amărăciune va fi când ne vom afla vinovaţi de aceasta înaintea Lui.
Încotro s-a dus rugăciunea ta ?
[...] Te-ai rugat o dată sau de două ori cu râvnă şi cu căldură şi ai primit ajutor imediat de la Sfântul Serghie, ca urmare a rugăciunii tale, şi de aceea ai crezut că rugăciunea ţi-a devenit neîncetată, şi ca nu mai aveai de ce să te îngrijorezi cu privire la ea, că totul avea să meargă de la sine. Primind acest gând, ai început să spui rugăciunile fără luare aminte şi în grabă, încetând să-ţi păzeşti gândurile.Din această cauză, atenţia ţi s-a împrăştiat, gândurile ţi s-au risipit pretutindeni şi rugăciunea nu mai era rugăciune trăită. Asta s-a întâmplat de câteva ori şi apoi rugăciunea a dispărut cu totul. Reia rugăciunea de la început şi cere de la Domnul să dobândeşti din nou starea de rugăciune.
Din asta să înveţi că niciodată nu trebuie să socoteşti desăvârşită o lucrare duhovnicească, mai ales rugăciunea ; începe întotdeauna rugăciunea ca şi cum ai avea de gând să o faci pentru prima dată. Cea mai mare râvnă să o ai când faci ceva pentru întâia oară.Dacă, atunci când faci rugăciunea, începi ca şi cum niciodată nu te-ai fi rugat cum se cuvine, şi numai acum vrei să o faci pentru prima dată, îţi vei face rugăciunea cu râvna de la început.
Cred că ai început să-ţi faci pravila de rugăciune în grabă – şi la întâmplare – numai ca să o termini. Impune-ţi de acum înainte ca niciodată să nu te mai rogi la întâmplare. Nimic nu-L supără pe Dumnezeu mai mult decât aceasta. Este mai bine să spui mai puţine rugăciuni din întreaga pravilă, cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, decât să le spui pe toate la întâmplare. Este mai bine chiar să cazi în genunchi şi să spui o singură rugăciune sau să te rogi cu propriile tale cuvinte decât să te rogi fără luare aminte. Ai început să te rogi aşa şi nu ai roade. Mustră-te bine pentru o asemenea delăsare. Să ştii că nimeni din cei ce se roagă cu trezvie şi cu mare râvnă nu se desparte vreodată de rugăciune fără să fi primit lucrarea ei. O, de cât bine ne lipsim noi când ne îngăduim să ne rugăm cu neluare aminte !
Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
.jpg)
.jpg)
.jpg)
