„Încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea luptă cu patimile!”(II)

„Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său”

Având în vedere toate acestea, Sfântul Efrem începe rugăciunea lui cu o îndreptare a atenţiei noastre către micile păcate spre a ne feri de cele mari. Nimeni nu s-a născut criminal. Şi cei mai mari răufăcători şi-au început răutăţile lor de obicei cu mici greşeli. Oricare dintre noi cunoaşte din experienţă că în copilărie a săvârşit păcate mărunte, „nevinovate”, la care semenii cu bunătate au zâmbit, însă de la care mai pe urmă omul a trecut către nelegiuiri din ce în ce mai mari. Învăţămintele extrase  din diverse experienţe ne arată că drumul către  crimă este aşternut cu dalele mici ale deprinderilor păcatelor mărunte.

Dacă repeţi un păcat mărunt, tu lucrezi în sinea ta deprinderea de a păcătui, iar dacă păcătuieşti permanent, toceşti simţul tău moral şi te deprinzi cu răul. Şi, dacă te deprinzi cu răul, acesta îţi devine a doua ta natură. Atunci fie că doreşti, fie că nu, deja nu mai poţi să trăieşti fără păcat. Tu i te supui lui ca un rob, după cuvintele Mântuitorului: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului(Ioan 8, 34). Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său.

 Vrednică de plâns este starea robilor  păcatelor! Ei sunt nefericiţi şi aici, iar după moarte vor fi şi mai nefericiţi. Pentru că deşi trupul prin care şi-au satisfăcut patimile moare, sufletul cu care a fost strâns unit este nemuritor. El merge în veşnicie  cu acele patimi, dar şi cu însuşirile  lui integre.  Setea patimilor vieţii lui pământeşti rămâne setea lui şi în viaţa veşnică. Şi aceasta este cea mai mare nenorocire a sa. El este vrednic de plâns pentru că nu a lucrat în sine în această viaţă  nici simţământul bucuriilor  cereşti, nici năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu , nici dorinţa către curăţie, virtutea, smerenia şi facerea de bine, care bucură sufletul după această viaţă, ci s-a legat cu hotărâre  de înclinaţiile lui cele păcătoase,  care şi aici îl chinuieşte, azvârlindu-l în multe plăceri înşelătoare, şi după viaţa aceasta îl vor munci necontenit, istovitor. El va duce cu sine setea patimilor sale şi nu va mai avea cu ce să le satisfacă. Aceasta este pedeapsa iadului pentru toţi care nu se luptă cu patimile lor aici şi nu arată stăruinţă în a le dezrădăcina din ei cu ajutorul dumnezeiescului har.[...]

Trupul a murit, s-a despărţit de suflet, însă acesta simte patimile lui. Ele îl irită şi îl supără. El doreşte să le mulţumească, însă una ca aceasta nu  este cu putinţă – trupul îi lipseşte! Zace în pământ! Şi chiar când va învia, la a Două Venire, el va fi astfel croit, că nu va mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va chinui, chemând mângâierile acestor patimi. Ele cu atât mai mult îl vor chinui, cu cât nu vor putea fi satisfăcute.

Fericit este acela care, încă din această viaţă, şi-a retezat de la trupul său patimile păcătoase prin post, rugăciune, răbdare şi înfrânare! Atunci trupul devine una cu sufletul. Nu îl mai supără cu dorinţe neplăcute lui Dumnezeu. El se dezobişnuieşte de aceste necurate mângâieri, şi de aceea  nici după moarte nu simte coşmarurile nesatisfacerii patimilor. Dimpotrivă, supunând şi trupul înaltelor lui năzuinţe, după moarte el zboară fericit spre înălţimi, aşteptând cu bucurie învierea cea de obşte, când şi trupul reînnoit va deveni părtaş la veşnicele  şi nesecatele bucurii îngereşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, cugetând la modul cum patimile chinuie sufletul şi după moarte, scrie:

„Iubitorule de desfătări, către ce-ţi vei îndrepta  dragostea ta cea păcătoasă după moarte, când acolo nu mai sunt astfel de îndulciri, iar locul lor va fi luat de o sărăcie desăvârşit de amară? Cu ce  se va hrăni sufletul tău cel  nepieritor?

Iubitorule de arginţi, spre ce-ţi vei îndrepta dragostea inimii tale, când moartea te va lipsi de  cele ale tale, şi de îndulcirea de bani, şi de diferite alte comori? Sufletului îi vor fi inutile acestea; atunci îi vor fi chiar potrivnice... pentru că l-au îndepărtat şi l-au lipsit de comoara lui cea nepieritoare – Dumnezeu!

Mândrule iubitor de cinstire, care ai însetat după onoruri şi cinstiri şi ai iubit lumea mai mult decât orice! Spre ce-ţi vei îndrepta dragostea ta, când moartea îţi va smulge toate onorurile şi te va  arăta fără nicio slăvire şi plin de ruşine? Care vor fi atunci hrana şi viaţa duhului nepieritor, care s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru cinstirile deşarte ale acestei lumi şi s-a divinizat pe sine, asemenea închinătorilor la idoli?”

 De nedescris ca fi atunci scârba acelui creştin care, după moartea sa, se va afla  lipsit de plăcerile pământeşti, fără să fi lucrat întru sine simţirea celor cereşti. De aceea nu este lipsit de importanţă ca încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea  luptă cu patimile, care sunt îndreptate spre desfătările păcătoase pământeşti, cu scopul de a tămădui sufletul de acestea. Fericiţi vom fi dacă nu ne vom arăta împovăraţi de ele în veacul ce va să vie, pentru că acolo nu va mai fi lecuire, ci doar răsplătire! Cel ce încă de aici, când are vreme de îndreptare, nu se căieşte, acolo, în veşnicie, în zadar se va căi!. Iar acela care foloseşte  scurta vreme a acestei vieţi pentru pocăinţă fierbinte va fi fericit în veacul viitor.

Sfânta Biserică ne cheamă în timpul Postului Mare să intrăm în bolniţa duhovnicească a Sfintelor Păresimi, ca să ieşim din ea împrospătaţi haric, întăriţi duhovniceşte şi lecuiţi sufleteşte, ca să petrecem timpul vieţii care ne-a mai rămas în netulburată pace şi nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, păzindu-ne înaintea Lui atât de păcatele cele mari, cât şi de cele mici.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Praf în văzduhul inimii(I)

„Nu întâmplător Sfânta Biserică a ales perioada Postului Mare ca cea mai potrivită vreme de îndeletnicire cu rugăciunea Sfântului Efrem. Aceasta este vreme de luptă cu păcatele şi de deprindere a virtuţilor. Dacă dorim să ne folosim de perioada Postului Mare pentru curăţirea noastră duhovnicească şi pentru harica îmbogăţire, trebuie să învăţăm pe de rost rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi, închinându-ne până la pământ, să ne pătrundem, rugându-ne, de puterea cuvintelor.

Şi ce ne îndeamnă aceste cuvinte?”

Rugăciunea de izbăvire din unele păcate

(Capitolul 2)

Când nu este întru totul pervertit, omul urăşte păcatul. Dar el simte că nu este în stare singur să o ducă la bun  sfârşit cu acesta.  Fără dumnezeiescul ajutor nimeni nu a devenit din păcătos drept. De aceea şi în rugăciunea Sfântului Efrem, pe care o examinăm acum, suntem povăţuiţi să cerem lui Dumnezeu izbăvirea de păcate:

„Doamne..., duhul(adică starea sufletească) trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!”

Dintr-o mulţime de păcate, Sfântul Efrem a ales doar câteva, şi la prima vedere, nu pe cele mai importante. De ce una ca aceasta? Înseamnă oare că nu suntem datori să luptăm şi cu celelalte păcate? – Cu siguranţă nu! Tot păcatul rupe de Dumnezeu, de aceea noi suntem datori să dezrădăcinăm orice nelegiuire din sufletele noastre. Trebuie să începem însă cu cele mai mici, căci acestea nasc pe cele mari. Pe cât de este de greu să dezrădăcinezi un copac care a crescut uriaş, tot la fel de greu este să izbândeşti  faţă de o patimă adânc înrădăcinată în sufletul tău. Dacă doreşti să nu mai fie în tine păcate pierzătoare cu rădăcini adânci, dezrădăcinează din inima ta şi cele mai mărunte vinişoare ale viitorilor copaci uriaşi ai răutăţii. Căci la început, după ce au încolţit din sămânţă, vinişoarele lesne sunt smulse, însă, dacă prind rădăcini mai adânci, nu poţi să le mai smulgi.

Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de mulţi ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul  cu asemenea păcate la vreun duhovnic şi să audă[...]: „Aceasta nu este păcat. Spune ceva mai substanţial!”. Fireşte, creştinul va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte că păcatele lui mărunte, fără de număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creştin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari.  Astfel, de pildă, din trândăvie se naşte rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracţiilor, iar de aici – beţia; iar din beţie – desfrâul şi violenţa, iar violenţa conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase şi chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârşire a păcatelor de moarte.

Grija de multe naşte iritarea, iar iritarea – deprimare, iar deprimarea – indiferenţă faţă de credinţă. Indiferenţa faţă de credinţă conduce apoi către ateism. Ateismul(necredinţa) este pricină a slăbirii duhovniceşti. Din ultima se nasc diferite alte înclinări pătimaşe şi mai cu seamă setea de plăceri. Această sete de plăceri păcătoase conduce la deplina cădere, şi  de la ea până la deznădejde nu mai există decât un singur pas.

Iubirea de stăpânire este legată de slava deşartă şi de mândrie. Iubitorul de  stăpânire cel mândru, chiar de ar fi cel mai însemnat om din lume, prin întreaga nesupunere a dorinţelor lui se dedă la mânie. Din mânie se naşte ura. Iar ura naşte relaţii pline de vrajbă. De aici se ajunge la certuri neîncetate, însoţite de osândiri şi  răzbunări.  Şi toate acestea îngroapă dragostea şi conduc către moartea cea duhovnicească.

Grăirea deşartă goleşte sufletul şi omoară orice vieţuire după duh. Starea duhovnicească odată sfârşită pune pe fugă rugăciunea. Fără rugăciune, omul pierde legătura cu Dumnezeu. Lipsa legăturii cu Dumnezeu conduce la apropierea de diavol. Iar părtăşia cu diavolul învaţă pe om la toate păcatele posibile. Şi cele inspirate de diavolul sunt căi ale iadului.

Iată deci că nu sunt lipsite  de importanţă păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci şi veşnica lui stare de dincolo, de după moarte. [...] Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate însă în traistă, prin mulţimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om(vezi Matei 18, 6).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Tatăl tău te aşteaptă de mult, nu zăbovi ! (II)

Întoarce-te şi tu, suflete al meu, spre Tatăl tău cel Ceresc şi vei primi de la El pacea şi fericirea !

« Tu L-ai mâniat, dar mila Lui El nu a luat-o de la Tine.

Te-ai îndepărtat de El,

dar El te aşteaptă şi vrea să te primească la Sine »

***

« El  cu mare dor te aşteaptă şi te va primi cu bucurie. »

O, bunătate a Tatălui, care nu-l dispreţuieşte, nu-l uită şi nu-l respinge pe fiul care s-a îndepărtat de bunăvoie şi L-a mâniat, ci aşteaptă cu mare dor ca fiul Său cel rătăcit să se întoarcă la El !

O, orbire, o, nesimţire a fiului, care preferă să se afle în cea mai rea suferinţă într-o ţară străină, decât să se întoarcă la Tatăl său şi să afle toată bunăstarea în casa Lui !

O, sărmane fiu, vino-ţi în fire, lasă această ţară nelegiuită şi pierzătoare ! Adu-ţi aminte de marea milostivire a Tatălui tău, adu-ţi aminte de mulţimea îndurărilor Lui ! Tu L-ai mâniat, dar mila Lui El nu a luat-o de la Tine. Te-ai îndepărtat de El, dar El te aşteaptă şi vrea să te primească la Sine. Adu-ţi aminte ce prisos de bunătăţi era în casa tatălui tău, « câţi argaţi se îndestulează cu pâinea Tatălui  tău, iar tu mori de foame ! » Tu ai risipit bogăţia Lui, dar nu te teme ! El este bun, îndelung răbdător şi multmilostiv. Nu îşi va aduce aminte de neascultarea ta, nu te va învinovăţi pentru faptele tale care sunt urâciune înaintea Lui. El, îndurător şi bogat, iarăşi te va îmbogăţi. Scoală-te, mergi cu îndrăzneală la Tatăl tău şi cazi înaintea ochilor Lui milostivi, recunoaşte-ţi vinovăţia şi spune-i cu inima înfrântă şi cu tânguire :

« Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău ; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi ». El  cu mare dor te aşteaptă şi te va primi cu bucurie.

Numai ce te vede întorcându-te, că, încă de departe,  priveşte cu milostivire şi cu dragoste la tine, se cutremură în sine şi, făcându-i-se milă, te va milui. « Ah ! Fiul Meu iubit, fiul Meu rătăcit, care s-a întors la Mine. Fiul  Meu, care s-a îndepărtat de Mine, iarăşi vine la Mine : « Fiul Meu mort a fost şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi voi avea mila de el. »(Ier. 31 : 20). Iese în întâmpinarea ta, te îmbrăţişează şi te sărută.

Într-adevăr, de departe te va vedea Tatăl tău şi se va milostivi ; va alerga şi va cădea pe grumazul tău , te va săruta şi te va duce în casa Sa, îţi va da cea mai bună îmbrăcăminte şi te va îmbrăca în aceasta, va pune inel în degetul tău şi încălţăminte în picioarele tale, va porunci sfintei Sale familii să se bucure şi să se veselească pentru tine, spunând : « Fiul Meu mort a fost şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat »(vezi Luca 15 :13-24) . Şi se va veseli pentru tine. « Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte »(Luca15 : 10).

Cu cât mai osârduitor te vei căi, te vei îndrepta şi  te vei schimba în bine, cu atât mai repede  te vei îndrepta şi te vei apropia de Tatăl Ceresc. Căci la El nu mergem cu picioarele, ci cu inimile, nu schimbând locul, ci schimbându-ne voia şi moravurile. Aşa cum prin păcate  ne-am despărţit de El şi ne-am îndepărtat, tot aşa, printr-o pocăinţă sinceră, îndreptându-ne voia cea schimbătoare şi moravurile, ne apropiem mai mult de El. Întoarce-te şi tu, suflete al meu, spre Tatăl tău cel Ceresc şi vei primi de la El pacea şi fericirea.

Sfântul Ierarh Tihon din ZadonsK – Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, paginile 191-193.

Icoana : http://www.antiochian.org/node/18789
 ***
De folos:
"Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat."
Haina lui cea dintâi semnifică toată îndestularea şi frumuseţea darurilor duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinţeniei şi curăţiei în care era înveşmântat Adam, înainte de căderea în păcat şi de izgonirea într-o ţară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuşi Hristos: de aceea este numită "cea dintâi". Nu există nici o haină mai minunată decât aceasta din cer. Apostolul spune: "Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toată lucrarea cea bună, este în întregime îmbrăcat din nou: haina cea veche, murdară şi zdrenţăroasă este aruncată şi sufletul său este îmbrăcat în haină nouă. Această haină nouă pentru suflet semnifică omul cel nou - pocăit, iertat şi primit de către Dumnezeu. Fără această haină nouă, nimeni nu se poate sălăşlui în Împărăţia lui Dumnezeu, după cum vedem lămurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului împăratului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, această haină este alcătuită din: "milostivirile îndurării, din bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare,. iar peste toate acestea. dragoste, care este legătura desăvârşirii" (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).
Inelul de pe degetul său semnifică logodna sufletului său cu Hristos. Cel ce se pocăieşte se leapădă de toate legăturile sale întru desfrânare cu lumea aceasta, îşi lipeşte sufletul de Hristos şi rămâne unit cu El într-o unime de nezdruncinat. Această logodnă se împlineşte prin puterea şi harul Duhului Sfânt, a Cărui pecete se află pe toate darurile cereşti.
Daţi-i "încălţăminte în picioarele lui", spune tatăl slugilor lui. Încălţămintea semnifică puterea voinţei prin care omului îi stă în putinţă să calce cu hotărâre spre căile Domnului, fără să hoinărească aiurea şi fără să se uite înapoi.
Prin viţelul cel îngrăşat care a fost junghiat, trebuie să înţelegem că Îl semnifică pe Iisus Hristos Însuşi, Care S-a dat spre junghiere pentru curăţirea păcătoşilor de păcatele lor.
Prin slugi trebuie să înţelegem fie îngerii, fie preoţii. Dacă înţelegem prin casa tatălui că ar fi chiar cerul, atunci trebuie să vedem slugile ca pe îngeri; dacă - ca o altă interpretare corectă - înţelegem prin casa tatălui ca şi cum ar fi Biserica de pe pământ (cea văzută), atunci trebuie să vedem slugile ca pe preoţi, care sunt chemaţi să slujească taina jertfei lui Hristos şi, prin aceasta, să asigure oamenilor hrana pentru viaţa cea veşnică. Este limpede că aici se vorbeşte mai întâi despre Biserică, din faptul că Fiul Risipitor nu era totuşi mort din punct de vedere trupeşte şi, până când omul se desparte de trupul său, el este al Împărăţiei lui Dumnezeu, în chipul Bisericii lui Dumnezeu care se află pe pământ. Faptul că slugile semnifică la fel de bine şi îngerii, este limpede mai întâi din faptul că îngerii sunt de faţă în biserică la Sfintele Taine şi, în al doilea rând, din faptul că Dumnezeu foloseşte îngerii păzitori ai oamenilor ca să-i îndrume pe calea mântuirii.
"Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat." Trupul lui mai era încă viu, dar sufletul său era ca şi mort. Singura scânteie a darului dumnezeiesc, care mai licărea, s-a aprins în el şi a înviat sufletul întreg. El era deja pierdut în clipa când şi-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatăl lui. Şi şi-a venit în sine. Aceasta înseamnă: el şi-a venit în sine la lumina scânteii lui Dumnezeu, fiindcă se pierduse. Dumnezeu îl ştia pe el şi l-a păstrat în privelişte chiar până în ultima clipă - clipa pocăinţei.
Cuvant al SF. NICOLAE VELIMIROVICI

Sursa:http://www.credo.ro/intoarcerea-fiului-risipitor.php

Tatăl tău te aşteaptă de mult, nu zăbovi ! (I)

« Sărmane păcătos, de ce zăboveşti în această ţară

nelegiuită şi în pierzătoarea depărtare ? »

Se întâmplă uneori ca un om să-i zică celui ce s-a îndepărtat de tatăl său şi zăboveşte : « Tatăl tău te aşteaptă de mult, de ce zaboveşti ? » Tot aşa şi proorocii, apostolii, păstorii şi învăţătorii Bisericii – fiecărui păcătos care, după ce a vieţuit alături de Tatăl Ceresc şi s-a numarat cu casnicii Lui, s-a îndepărtat apoi de El prin viaţa nelegiuită şi desfrânată, ca şi cum s-ar fi dus într-o ţară îndepărtată, îi grăiesc şi îi făgăduiesc : « Tatăl Ceresc te aşteaptă de mult. »

Sărmane păcătos, de ce zăboveşti în această ţară nelegiuită şi în pierzătoarea depărtare ? Averea dăruită ţie ai pierdut-o. Te lipseşti de hrana zilnică. Foamea păgubitoare te-a pătruns. Părăsindu-L pe Tatăl tău cel Milosârd şi mult Milostiv, ai căzut în robia tiranului celui rău şi nemilostiv şi paşti dobitoacele lui cele necuvântătoare şi necurate – porcii. Iar din această slujbă grea şi nesuferită nu ai cu ce să-ţi saturi pântecele. Până acolo ai ajuns încât doreşti şi cauţi roşcove cu care se hrănesc porcii, dar nici această hrană rea şi proastă nu are cine să ţi-o dea.

Vezi tu însuţi în ce nenorocire, sărăcie, pierzanie te găseşti ! Din ce bogăţie, în ce sărăcie ai căzut ! Din înalta cinste, în ce josnicie te-ai aruncat ! De ce mare fericire te lipseşti şi în ce nenorocire ai căzut ! Toate acestea ţi s-au întâmplat pentru că de voia ta te-ai îndepărtat de Părintele tău cel Bun şi  de casa Lui, de sfânta familie.

Acolo toţi se îndestulează cu  mâncare din belşug şi se răcoresc cu bautură, iar tu mori de foame !

Acolo Tatăl cel Multmilostiv are din destul mâncare gustoasă şi băutură aleasă pentru toţi casnicii Lui, iar tu ai ajuns într-o asemenea sărăcie că doreşti să-ţi saturi pântecele cu roşcoavele pe care le mănâcă porcii, dar nici pe acelea nu ţi le dă nimeni !

Acolo toţi îşi află odihna sub ocrotirea Tatălui lor cel Milosârd, iar tu te afli printre dobitoacele cele necurate, printre porci !

Acolo toţi se îmbraca în haine bune, iar tu eşti acoperit ca un oarecare nemernic, numai cu zdrenţe rupte şi împuţite !

Acolo toţi se mângâie, iar tu te tânguieşti.

Acolo toţi se bucură, iar tu plângi.

Acolo toţi se veselesc, iar tu te întristezi şi eşti cuprins de mâhnire.

O, în ce mare nenorocire ai ajuns tu, cel ce ai avut cinste, bogăţie, belşug, pace, linişte şi toată fericirea, câtă vreme ai trăit lângă Părintele tău cel mult Milostiv şi Milosârd !

Asemenea cuvinte şi sfaturi aude  deseori fiul rătăcitor, dar totuşi zăboveşte în înstrăinare şi nefericire. Tatăl îl aşteaptă şi deseori se uită în zare dacă nu cumva se întoarce fiul  Său cel risipitor. Dar fiul nu are astfel de gânduri şi de inimă ca să se întoarca iarăşi la Tatăl său. Tatăl vrea să-l facă părtaş fericirii Sale, dar fiul nu înţelege aceasta. Tatăl îl aşteaptă împreună cu întreaga familie în casa Sa, dar fiul zăboveşte în nelegiuiri  şi într-o ţară păcătoasă. Doreşte mai bine să fie pe lângă un rău tiran, decât pe lânga Tatăl său cel Bun şi mult  Milostiv.  Doreşte să se acopere cu zdrenţe împuţite şi de necinste , decât să poarte îmbrăcăminte bună de la Tatăl  său. Doreşte mai bine să-şi sature pântecele cu  mâncarea porcilor, cu roşcove, decât să se bucure de bunătăţile din casa Tatălui său. Doreşte să de găsească într-o stare nenorocită, decât să fie fericit.

Sfântul Ierarh Tihon din ZadonsK

http://lent.goarch.org/prodigalson/learn/

Sfinţii Trei Ierarhi

http://www.theotokos-lifegiving-spring.org/media.htm

Azi Biserica  prăznuieşte trei oameni care au trait aproape în acelaşi timp(au fost contemporani), care au fost excepţional înzestraţi, poate cei mai inteligenţi oameni ai tuturor timpurilor, dar care au rămas totuşi smeriţi. Ei au demonstrat că, deşi este dificil, nu este imposibil să fii plin de daruri şi să rămâi smerit în acelaşi timp. Aceştia sunt Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul şi Sf. Ioan Hrisostom, numiţi împreună “Sfinţii Trei Ierarhi”. Sunt amintiţi în această ordine pentru că toţi trei au fost deja prăznuiţi în ianuarie: Sf. Vasile pe 1 ianuarie, Sf. Grigorie pe 25 ianuarie şi Sf. Ioan pe 27 ianuarie. Atunci de ce au o prăznuire separată şi una comună, cea de azi, de la sfârşitul lui ianuarie?

Istoria acestei sărbători începe în anul 1084, la sfârşitul secolului al XI-lea.  În vremea aceea, în Constantinopol era o mare dispută despre întâietate între aceşti trei sfinţi din ianuarie. Sf. Vasile avea o mare curăţie, Sf. Grigorie, mare profunzime de gândire, Sf. Ioan avea mare elocinţă. Care, atunci, era cel mai mare?

 Disputa s-a rezolvat când un episcop sfinţit numit Ioan, prăznuit şi el ca sfânt pe 24 iunie, a avut o viziune. În această arătare el i-a văzut pe cei trei sfinţi. Ei i-au spus că, deşi sunt diferiţi, sunt egali în cinstire. Toţi trei fuseseră excepţional de înzestraţi şi studiaseră filosofia şi toate celelalte arte şi ştiinţe în marile universităţi ale vremii lor, toţi trei vorbiseră şi scriseseră în greaca veche, pe atunci[considerată] limbă de cultură şi rafinament al gândirii, în cel mai înalt grad. Fuseseră şi sunt egali în cinstire.

Exemplul lor răspunde întrebării noastre: Cum putem dobândi  smerita cugetare? Obţinem smerita cugetare rămânând smeriţi în sinea noastră, negândind nimic grozav despre noi înşine,  ştiind că orice fel de daruri am avea nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu. Aceasta nu trebuie să ne mire, pentru că acesta este sensul cuvintelor: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor”. “Săraci cu duhul” înseamnă smeriţi cu gândul.

Înţelegem, prin urmare, că mintea, ca şi proprietăţile, ca şi darurile şi talentele, materiale, fizice sau mintale, ca şi poziţiile în viaţă, nu sunt ale noastre, date nouă ca să putem să ne reflectăm în ele sinele nostru păcătos. Toate aceste daruri sunt împrumuturi în care să se reflecte, prin noi, slava lui Dumnezeu. Ca oglinzile, mintea noastră sau orice altă proprietate sau talent al nostru, nu ne sunt date să ne răsfrângă pe noi, făptura căzută, ci lumina Creatorului, a Căruia să fie slava în vecii vecilor. Amin

Părintele Andrew

Sursa : http://www.orthodoxengland.org.uk/humility.htm

Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi – audio:

http://www.trilulilu.ro/Dumitrul/d51ecf9c43e43e

Spovedania unui păcătos – Episcopul Porfirie Uspenski

1. Mântuirea noastră începe prin renunţarea la lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată sau prin dispreţuirea a tot ceea ce iubesc şi laudă oamenii lumeşti; prin indiferenţa faţă de bunurile pământeşti, care nu au niciun preţ, spre deosebire de cele veşnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, căci iubesc banii, confortul, lauda, slava, îmbrăcămintea frumoasă, distracţiile şi dansurile, deşi ştiu că după acestea, ca după focul de paie, nu mai rămâne nimic, În afară de scrum şi cenuşă. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; slăbeşte şi răceşte în mine dragostea pentru lumea aceasta şi, fie dacă vreau sau nu, du-mă pe calea mântuirii.

2. Indiferenţa faţă de lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată înseamnă întoarcerea sufletului către desăvârşirea spirituală, iar primul pas către aceasta este pocăinţa sinceră şi cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui în faţa lui Dumnezeu, părerea de rău cu lacrimi pentru păcatele săvârşite şi atenţia încordată totdeauna asupra faptelor mântuirii. Cel care se pocăieşte sincer îşi mărturiseşte fărădelegile, îşi plânge rătăcirile şi, necăutând la păcatele sale din fiecare zi, nu deznădăjduieşte şi nu părăseşte faptele bune, ci le exersează şi mai mult pentru ca, de acum înainte, să schimbe păcatele cu faptele mântuirii.

Dar eu câteodată mă judec aspru, însă de cele mai multe ori îmi scuz păcatele; câteodată îmi pare rău pentru acestea, dar din ochii mei nu picură acea apă sfântă care spală necurăţia sufletească; câteodată tind să mă împac cu Dumnezeu şi cu conştiinţa, fără a face vreun bine pentru aceasta. Dacă m-am lenevit peste măsură, nu muncesc de două ori mai mult. Dacă m-am îmbuibat, nu postesc. Dacă am supărat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Dacă dau dovadă de zgârcenie, nu fac milă îndată. Dacă m-am mândrit, nu mă smeresc. Într-un cuvânt, nu aprind lumina în întunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi dă-mi darul pocăinţei adevărate.

3. Cine începe să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte printre toate ocupaţiile sale zilnice că Dumnezeu cel Atotprezent şi Atoatevăzator îl vede ca pe un vas de sticlă şi conştiinta, aceasta îl reţine de la a minţi, a supăra, a fi parşiv şi de la alte păcate, împingându-l spre faptele bune.

Dar eu când fac ceva nu mă gândesc că mă vede Dumnezeu, ci la ceea ce văd oamenii şi la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni uitarea mea de cele sfinte şi de Numele Tău cel sfânt, spus lui Avraam: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea mea şi fii fără prihană" (Facerea 17,1)

4. Cine vrea să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte zilnic de moarte şi de Judecata Înfricoşătoare, fără a se teme de moarte, care este schimbată cu învierea. Această ţinere de minte îl opreşte pe om de la a cădea în patimi şi îl apără de păcatele de moarte*, după cuvântul Domnului: "ţine minte sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veci" (Ecclesiastul 8)

Dar eu, chiar dacă mă gândesc la moarte, o fac fiindcă mi-e frică să mor; şi această frică demonstrează că sufletul meu nu este curăţit de lacrimile pocăinţei şi nu are acea dragoste faţă de Dumnezeu care i-a înaripat pe mucenici spre Împărăţia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, căci eu ştiu că Tu eşti Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi. Ajută-mă, Doamne, să înving aceasta cu harul Tău şi dă-mi o picătură din această dragoste cu care Te iubeau sfinţii mucenici.

5. Cel care îşi mântuieşte sufletul trăieşte cumpătat şi îşi struneşte trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu trăiesc fără a mă abţine de la ceva, mă îmbăt şi nu postesc, ca unul rupt de fraţii şi surorile mele întru Domnul, iar dacă postesc, fac acest lucru doar în ceea ce priveşte mâncarea, neînfânându-mi patimile, înjurând, fără a mă împăca cu aproapele şi fără a gândi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului şi neascultatorului de Biserica Ta cea sfântă! Fă-mă să postesc postul cel plăcut Ţie.

6. Este de ajutor omului pentru mântuirea sufletului său să se depărteze de societatea celor care gândesc cele necurate şi de cei imorali.

Dar eu mă întâlnesc cu unii ca aceştia şi câteodată chiar mă îndeletniscesc cu învăţăturile şi exemplele lor. O, Doamne, judec în faţa Ta această îndeletnicire a mea şi Te rog să mă izbăveşti de orice om rău.

7. Este de ajutor pentru mântuirea sufletului să citeşti Evanghelia şi Epistolele apostolice cu inima curată.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci nişte cărţi care îmi adapă închipuirea necurată si îmi stârnesc patimile pierzătoare de suflet. O, Doamne, îndreaptă paşii mei după cuvântul Tău, ca să nu fiu stăpânit de vreo fărădelege.

8. Este de ajutor pentru mântuire să te rogi în Biserica lui Dumnezeu, în părtăşie cu ceilalţi creştini, ca să dai slavă lui Dumnezeu.

Dar eu mă lenevesc şi nu merg la Biserica, iar când merg acolo, uit pentru ce m-am dus şi unde mă aflu, vorbind urât, gândindu-mă la altceva sau uitându-mă aiurea, iar dacă mă închin cu semnul Sfintei Cruci şi mă rog, o fac din obişnuinţă, rece, fără a mă gândi prea mult sau pentru a mă înalţa sufleteşte. Nu sunt obişnuit să mă rog în părtăşie cu ceilalţi, în acelaşi cuget şi simţire. Atunci când se face vohodul cu Evanghelia, şi eu ar trebui să zic: « Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu ! », eu nu zic nimic. Se cântă Heruvicul, şi eu ar trebui sa mă rog : « Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta...curăţeşte fărădelegea mea... Ţie unuia am greşit », dar eu nu zic nimic, fiindcă nici nu ştiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, şi eu ar trebui să zic în mintea mea: « Pomeneşte-ne, Doamne, întru Împărăţia Ta », dar eu în aceste momente nu mă gândesc nici la Domnul şi nici la Împărăţia Lui. Aud ecfonisul: « Să mulţumim Domnului », şi nu-I mulţumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a învrednicit. Aud cântarea de biruinţă: « Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot », şi nu mă rog Lui ca să mă sfinţesc prin faptele bune. În clipele cele mai de taină ale slujbei, când se cânta: « Pre Tine Te lăudăm », când se invocă Duhul Sfânt peste noi şi peste Darurile ce sunt puse înainte, nu cânt Domnului din adâncul sufletului meu: « inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul tău cel Sfânt nu-l lua de la mine ». Iar în clipele când se cânta: « Vrednică eşti, cu adevărat » şi când se face rugăciunea pentru cei adormiţi şi pentru mântuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe părinţii mei care au adormit în credinţă şi nici nu mă rog pentru cineva. Când se zice către mine şi către toţi cei de faţă: « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă... să vă apropiaţi! », eu nu răspund prin: « Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu ».

O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; iartă-mi păcatul indiferenţei şi învaţă-mă să mă închin Ţie în duh şi adevăr, împreună cu fraţii mei credincioşi.

9. Creştinul adevărat nu ia în deşert numele Domnului, ţinând minte porunca Mântuitorului: "Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu" (Matei 5,37)

Dar eu înjur de Dumnezeu, mă jur, câteodată fără a ţine cuvântul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi scrie pounca aceasta direct în inima mea.

10. Creştinul adevărat nu minte

Dar eu mint foarte des şi prin minciunile mele îmi acopăr faptele rele sau mă feresc de reproşurile pe care le merit sau, minţind, bârfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de râs. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beată, fie răutăcioasă, ci umple inima mea de frica Ta şi de dragostea pentru adevăr.

Sfântul Ambrozie de la Optina – Mângâiere pentru moartea fiicei

« Aud, principesă, că continuaţi să va întristaţi pentru pierderea  iubitei dumneavoastră fiice. Precum v-am mai spus adeseori, vă repet şi acum, că datorită slăbiciunii omeneşti este cu neputinţă să nu se întristeze mama pentru pierderea  copiilor. Însă ca o creştină trebuie să vă potoliţi această tristeţe cu nadejde creştină, că fiica dumneavoastra va primi mare milă de la Împăratul Cerului, în Împărăţia Lui cea de sus şi fără de sfârşit ; pentru că ea a fost luată din viaţă la o vârstă tânără, fără să sufere niciun fel de ispite ale lumii.

În viaţa Sfinţilor Andronic şi Atanasie se spune că nimeni nu cere răsplată cu atâta îndrăzneală de la Dumnezeu precum copiii, care grăiesc : « Doamne, ne-ai lipsit de bunătăţile pământeşti, nu ne lipsi de cele cereşti ». Preocupaţi-vă, principesă, mai des mintea  cu astfel de gânduri şi atunci acest duh al tristeţii se va preschimba în bucurie sufletească. »

 Nicolae Tonitza

Unor părinţi întristaţi pentru moartea fiului lor

«  Există un sfat sfânt de a veni în casa celor ce plâng. Însă pentru că sunt cuprins de neputinţe şi sunt slab şi din această cauză nu vă pot asculta, m-am hotărât ca măcar să discut cu dumneavoastră prin intermediul scrisorii, pentru a vă alina, pe cât cu putinţă, marea voastră întristare.

Din cauza slăbiciunii omeneşti este imposibil ca să nu fie cuprinşi de  tristeţe părinţii lipsiţi prematur de singurul lor fiu, la o vârstă atât de fragedă, la o asemenea vârstă înfloritoare[...].

Însă noi nu suntem ca păgânii, care nu au nicio nădejde în viaţa viitoare, ci suntem creştini, care avem o mângâiere plină de bucurie şi după moarte nădăjduim să primim fericirea viitoare veşnică.

Acest gând îmbucurător ar trebui să vă împuţineze mâhnirea, să vă aline marea dumneavoastră tristeţe, pentru că deşi aţi fost lipsiţi pentru un timp de fiul dumneavoastră, iarăşi îl veţi putea vedea în viaţa viitoare. Veţi putea să vă uniţi cu el acolo, unde niciodată nu vă veţi mai despărţi. Doar că trebuie să luaţi măsurile cuvenite  în acest sens : în primul rând, să pomeniţi sufletul lui M. La Jertfa cea fără de sânge, la citirea Psaltirii şi la rugăciunile voastre particulare ; în al doilea rând, să faceţi pentru sufletul lui milostenie după puteri. Toate acestea îi vor fi folositoare nu doar răposatului Dvs. Fiu M., ci şi vouă înşivă. Cu toate că moartea lui v-a cauzat o mare suferinţă şi întristare, însă această durere poate să vă întărească şi mai mult în viaţa creştină, în binefacerea creştină, în aşezarea creştină a  duhului. Tot ceea ce Dumnezeu îngăduie să ni se întâmple este doar spre binele nostru..."

Sfântul Efrem Sirul - Cuvinte şi învăţături - Despre pocăinţă(III)

Socoteşte singur, fratele meu adevărat,  şi alege-ţi lucrul cel mai bun şi mai de folos sufletului tău. Ce greutate îţi este ţie ca sa plângi aici pentru păcatele tale şi să te rogi, mulţumitor făcându-te prin pocăinţă, decât acolo, în foc să plângi, cu nimic folosindu-te ?Că aici, lăcrimând, dobândeşti uşurare,  împreună cu toată mângâierea, iar acolo, şi lăcrimând, te duci în muncă şi în certarea a milioane de talanţi.  Plăteşte partea cea mai puţină, rugând pe Stăpânul ca să-ţi ierte  datoriile sufletului tău, căci dacă nu vei voi aici a plăti datoria cea multă, acolo vei plăti cu multe munci toată datoria ta.

Şi  acestea le zic dragostei voastre, iubiţi fraţi şi de Dumnezeu iubitorilor, nu ca unul vrednic şi curat şi care în viaţă a trăit în curăţie,  ci din multă durere şi mâhnire a inimii, gândindu-mă la ce ne este pregătit nouă şi cum ne lenevim[...]

Toţi suntem de-a pururi defăimători şi  socotim că vom trăi în această viaţă deşartă în veacul veacului. Veacul acesta trece şi toate cele din el, şi nouă, iubiţilor ni se va cere seama pentru toate acestea, ca cei ce am ştiut cele bune, dar am făcut cele rele. Aici, defăimând dragostea lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui, am preferat pământul şi toate cele de pe el.  Argintul şi aurul nu ne vor scoate pe noi din focul cel veşnic. Hainele şi desfătarea spre osânda noastră se vor afla acolo. Acolo, frate nu izbăveşte pe fratele său, nici tatăl pe fiu, ci fiecare va sta în a sa rânduială, în viaţă sau în foc. Sunt mulţi sfinţi, drepţi şi cuvioşi, care s-au golit pe sine de viaţă şi de lucrurile ei cu voia cea bună a libertăţii lor, şi prin nădejdea cea bună a poruncilor lui Dumnezeu, încredinţându-se că vor dobândi bunătăţile lui Dumnezeu în raiul desfătării. Că pe Hristos iubindu-L, L-au cinstit pe El mai mult decât pe toate cele stricăcioase. Pentru aceea, întotdeauna întru Dumnezeu se bucură, , în Hristos se luminează, în Duhul Sfânt se veselesc neîncetat. Se bucură de dânşii Sfânta Treime, se bucură de dânşii îngerii şi arhanghelii, se bucură de dânşii raiul desfătării.[...] Îngerii şi oamenii îi fericesc pe dânşii, căci au preferat dragostea lui Dumnezeu mai mult decât toată lumea, iar Dumnezeul Cel Sfânt, Cel Drept, Cel Adevărat le-a dăruit lor împărăţia Sa şi încă mai mare slavă le-a dăruit lor, ca, împreună cu sfinţii îngeri, totdeauna cu bucurie să-L vadă pe El.

Iar din oameni, mulţi iubesc pământul şi cele din el stricăcioase. Că se pironeşte mintea lor  totdeauna de cele stricăcioase şi, mai rău ca nişte dobitoace necuvântătoare, îşi  hrănesc trupurile lor cu bucate, ca şi cum ar fi fără de moarte viaţa aceasta deşartă.

Ce faci, o, omule,  de petreci ca un necuvântător ? Înţelept, cugetător te-a zidit pe tine Dumnezeu, să nu te asemeni dobitoacelor celor neînţelegătoare cu cugetarea ta ! Trezeşte-te, o, omule, şi vino-ţi în fire, şi cunoaşte ca un înţelept că din cer a venit pentru tine  Dumnezeul Cel Preaînalt, ca pe tine de pe pământ să te înalţe la cer. La nunta cea cereasca a cămării de Mire te-a chemat, pentru ce defaimi ? Pentru ce te îngreuiezi ? Cum poţi să te duci la nuntă, spune-mi, dar haină de mult preţ şi vrednică de nuntă nu ai ? Candelă nu ai, cum poţi să intri ? Defăimând, intri.  Vei auzi îndată acel înfricoşător glas : « Prietene, cum ai intrat  aici la nuntă, neavând îmbrăcăminte de nunta împărăţiei Mele ? Ca un defaimător ai intrat şi faci ocară prin goliciunea ta, nuntaşilor Mei ». Şi va zice Împăratul slugilor Sale : « Legaţi pe ticălosul acela de mâini şi de picioare şi îl aruncaţi pe el în cuptorul focului, ca să se muncească în veacul veacului, fiindcă Eu Însumi de multă vreme am venit şi am chemat pe toţi la nuntă, dar acesta, ca un defaimător al împărăţiei Mele, nu şi-a pregătit îmbrăcăminte de nuntă. Pentru aceea, Eu vă poruncesc vouă să-l munciţi pe ticalosul acela, că a defăimat împărăţia Mea ».

Oare nu te înfricoşezi de acestea ? Nu te cutremuri, o, omule, ca aproape este Mirele ca să strălucească ? Şi ce vei face acolo, dacă nu te vei pregăti pentru ceasul acela al fericirii lui Dumnezeu ? Că fericirea lui Dumnezeu se face celor vrednici.

Sfântul Efrem Sirul - Cuvinte şi învăţături - Despre pocăinţă(II)

"Lacrimile şi suspinurile celui ce cade la Dânsul le primeşte Stăpânul, că este mai înainte cunoscător, ca un Dumnezeu al nostru şi Ziditor, şi îndată iartă toate păcatele, toate greşelile gândurilor şi ale faptelor, şi zice să i se aducă haina cea dintâi, încă şi inel în mâna cea dreaptă, şi tuturor îngerilor porunceşte a se bucura de aflarea acestui suflet al păcătosului."

***

Ascultă, iubite, fericitul glas care zice totdeauna :

“Veniţi către Mine, toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu  vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că liniştit sunt, blând şi domol, şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre ».(Matei 11, 28-29). Odihnă şi viaţă îţi făgăduieşte din zi în zi. Apropie-te, nu te teme; bun şi bogat este Stăpânul. Nu cere zapisele tuturor păcatelor tale, scăpare este în toate relele, vindecă rănile, dăruieşte viaţă cu îndestulare, ca un bun, primeşte cu lesnire pe cei ce cad către Dânsul, fiindcă Dumnezeu este mare si mai înainte cunoscător şi ştie toate cugetele noastre.

Când s-ar apropia cineva înspre Dânsul  să se vindece, îi nvede inima lui şi toată osârdia. Când cel ce se apropie are gândul  cel credincios nestrămutat, Însuşi Bunul Dumnezeu, pentru bunătatea Lui, , îndată Se arată celor ce Îl caută pe El şi, mai înainte de a căuta omul în sus către Dumnezeu, îi zice lui : « Iată, de faţă sunt ! » Şi mai înainte de a se apropia omul de Dânsul, îşi deschide comoara înaintea celui ce-L caută. Mai înainte de a vărsa lacrimi, îi revarsă comorile,  şi, mai înainte de a cere, se împacă cu dânsul. Mai înainte de a se ruga el, dobândeşte milă, că dragostea lui Dumnezeu aşa  doreşte şi voieşte. Pe cei ce în adevăr se apropie către Dânsul, nu întârzie a-i auzi, nici nu face reproşuri : « Pentru  ce atâta vreme ai slujit vrăjmaşului, şi pe Mine, Stăpânul, de bună voie M-ai defăimat ? ». Nu caută la timpul ce a trecut, ci numai smerenie. Lacrimile şi suspinurile celui ce cade la Dânsul le primeşte Stăpânul, că este mai înainte cunoscător, ca un Dumnezeu al nostru şi Ziditor, şi îndată iartă toate păcatele, toate greşelile gândurilor şi ale faptelor, şi zice să i se aducă haina cea dintâi, încă şi inel în mâna cea dreaptă, şi tuturor îngerilor porunceşte a se bucura de aflarea acestui suflet al păcătosului.

Fericiţi suntem noi, toţi oamenii, de ce fel de Stăpân avem : dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutăţile noastre, dacă noi vom voi. Că , iată, ne roagă ;iată, şi îndelung rabdă ; iată, ne dă nouă toate bunătăţile Sale în veacul acesta şi acolo, de vom voi.

***

« Aici mângâiere, iar acolo certare, aici îndelungă-rabdare, acolo asprime ; aici pogorământ, acolo dare de seamă cu de-amanuntul ; aici libertate, iar acolo judecăţi. »

***

Deci, veniţi să-L rugăm până când este vreme. Aici, cât suntem în viaţa aceasta, putem întotdeauna  a îmblânzi pe Dumnezeu. Cu uşurinţă ne este nouă a cere iertare. Potrivit ne este nouă a şi bate la uşa milostivirii Lui.  Să vărsăm lacrimi, cât este vreme de a fi primite lacrimile, ca nu cumva, ducându-ne în veacul cel de acolo, să plângem fără folos., fiincă acolo lacrimile  nimic nu folosesc. Pe cât noi voim, pe atât ne iartă Domnul cel Bun, că aici ne aude pe noi când ne rugăm şi aici ne iartă pe noi, cei ce ne smerim. Aici şterge făradelegile noastre, de vom fi mulţumitori. Aici mângâiere, iar acolo certare ;  aici îndelungă-rabdare, acolo asprime ; aici pogorământ, acolo dare de seamă cu de-amanuntul ; aici libertate, iar acolo judecăţi ; aici în răsuflare, iar acolo în strâmtoare ; aici  îndulcire, iar acolo munci ; aici lăcomie, iar acolo chinuire ; aici râsul, iar acolo plânsul ; aici nebăgare de seamă, iar acolo pedeapsa ; aici defăimare, acolo foc veşnic ; aici împodobire, iar acolo viermele cel neadormit ; aici îngâmfare, iar acolo smerenie ; aici răpirile, iar acoloscrâşnirea dinţilor ; aici camări aurite, acolo întuneric şi pâclă ; aici lenevire, acolo greşelile neiertate ale tuturor. 

***

Acestea ştiindu-le, fraţilor iubiţi, pentru ce ne lenevim de mântuirea noastră ? Să nu se pironească, fraţilor,  mintea noastră aici şi sa nu ni se îndulcească nouă dragostea celor pământeşti, ca să nu ni se amărască plânsul nostru acolo ! Pentru ce defăimăm, nevrând  a ne vindeca ? Până când este vreme, p rin puţine lacrimi ale acestei vremi scurte şi prin pocăinţă, ne iartă Dumnezeu toate greşelile. Plângi aici puţin, ca să nu plângi acolo veşnic, în întunericul cel mai dinafară.  Mulţumitor să te faci aici, ca să nu te arunci acolo în focul cel nestins.

 Cine nu ne va plânge pe noi ? Şi cine nu ne va tângui pe noi ? Că, urând viaţa, moartea o iubim.

Icoane :

http://web.ukonline.co.uk/ephrem/ephrem.htm

Sfântul Efrem Sirul - Cuvinte şi învăţături - Despre pocăinţă(I)

Lungimea vieţii ni se dă pentru pocăinţă, pentru mulţimea rănilor nevindecate şi a păcatelor neplânse nu curmă Dumnezeu încă zilele noastre, să avem timp să ne curăţăm de întinăciunea lor cu lacrimi, suspine şi zdrobirea inimii.

Să ne amintim în fiecare zi că vom muri şi vom merge în faţă Judecătorului să dăm socoteală de faptele noastre !  Iar acolo numai pocăinţa ne va fi apărător.

***

"Nu ştii, iubite, în care ceas va porunci  Cerescul Doctor să încuie uşa vindecării tale. Apropie-te, rogu-te, sârguieşte-te a te  vindeca ! Să vrei să se bucure oastea cerească pentru pocăinţa ta ! Soarele s-a plecat spre seară ; pe tine te aşteaptă 
ca să ajungi la lăcaş."

***

Domnul, Cel ce S-a pogorât din sânul Tatălui şi S-a făcut nouă cale de mântuire pentru pocăinţă, prin fericitul şi dumnezeiescul Său glas ne învaţă pe noi zicând : « N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă »(Matei 9, 13) şi : « Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi »(Luca 5, 31).  Dacă eu zic aceasta, să nu mă asculţi, dar dacă Însuşi Domnul  spune, apoi pentru ce nu iei în seamă, lenevindu-te de viaţa ta ? Dacă te ştii pe tine că ai înăuntru răni de gânduri şi de fapte, pentru ce te leneveşti ? Pentru ce te temi de doctor ? Nu este aspru, nici neîndurat, nici nemilostiv. Nu foloseşte ac, nici doctorie iute şi arzătoare, ci cu singur cuvântul vindecă.

De vei voi a te apropia, El este plin de bunatăţi şi plin de milostivire. Pentru tine a venit din sânul Tatălui ; pentru tine S-a întrupat, ca tu să te apropii de Dânsul fără de frică. Pentru tine S-a făcut om, ca pe tine de cumplitele tale răni să te vindece. Cu multă dragoste şi cu toată bunătatea te cheamă la El. Apropie-te, păcătosule ! Vindecă-te cu lesnire !Leapădă de la tine greutatea păcatelor, adu-I rugăciune şi pune lacrimi peste putrejune, căci acest Doctor Ceresc, fiind bun, cu lacrimi şi cu suspinuri vindecă rănile ! Apropie-te, păcatosule, către Bunul Doctor, aducându-I lacrimile, doctoria cea bună, că aşa voieşte Cerescul Doctor, a se vindeca fiecare cu lacrimile lui şi a se mântui. Că această doctorie nu este necesară multa vreme,nici ustură, ci îndată vindecă.

Doctorul aşteaptă să vadă lacrimile tale ; apropie-te, să nu te temi, arată-I Lui  rana, aducându-I şi doctoria : lacrimi şi suspine ; că, iată, s-a deschis uşa pocăinţei. Sârguieşte-te, păcătosule, mai înainte de a se încuia ! Nu aşteaptă vreme după lenevirea ta, nici chiar uşa, văzându-te pe tine trândav, nu rămâne lângă nebăgarea ta de seamă. Pentru ce ţi-ai urât viaţa ta, ticălosule ? Ce este mai înalt decât sufletul tău, omule ? Şi tu, păcătosule, pe acesta l-ai defăimat ! Nu ştii, iubite, în care ceas va porunci  Cerescul Doctor să încuie uşa vindecării tale. Apropie-te, rogu-te, sârguieşte-te a te  vindeca ! Să vrei să se bucure oastea cerească pentru pocăinţa ta ! Soarele s-a plecat spre seară ; pe tine te aşteaptă ca să ajungi la lăcaş.

Până când suferi pe pângăritul tău vrăjmaş, făra ruşine săvârşindu-i voia? Că acela voieşte şi în foc să te arunce pe tine. Aceasta este sârguinţa lui, aceasta este dăruirea lui celor ce îl iubesc pe el. Iar el, pângăritul, în deznădejde aduce pe  cei ce se pleacă lui ; învârtoşează inima, usucă lacrimile, ca să nu se umileasca păcătosul. Cu totul fugi de acestea, o, omule, urăşte şi îngreţoşează-te de cele plăcute lui ; urăşte pe cel rău şi fugi de vicleanul, că ucigaş de oameni este din început şi până în sfârşit ! Fugi de dânsul, o, omule, ca să nu te ucidă pe tine !

Viaţa Sfântului Efrem Sirul:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-28-cv_efrem_sirul.html