Rusia – pământ însângerat, pământ sfinţit

Din cap. Drumul crucii, în vol. Sfântul Stareţ Serafim de Viriţa de Arh. Nectarie Antonopoulos

« O dată cu căderea ţarului, petrecută în februarie 1917, a urmat o perioadă plină de tulburări şi conflicte[...] Venise vremea înfricoşătoarelor prigoane asupra credincioşilor, pe care o prorociseră mulţi sfinţi din secolul al XIX-lea. Sf. Serafim de Sarov prevestise : « Trebuie să ne rugăm. Văd venind la orizontul Rusiei nori negri şi grei Corabia Rusiei ortodoxe va trece prin furtuni...Poporul rus va suferi mari nenorociri. Nenumăraţi ruşi vor fi împrăştiaţi în toată lumea. Vor curge râuri de sânge. Viaţa va fi scurtă şi îngerii nu vor apuca să adune sufletele. Toate acestea vor fi îngăduite de Dumnezeu pentru a curăţi şi a purifica poporul rus. Să vă pregătiţi cu rugăciune şi cu pocăinţă.”

[...]Răul urla pe uriaşele întinderi ale tărâmului rus. Ura stăpânea în sufletele oamenilor. Chiar şi pietrele musteau de ură. Noua etică a urii venea să înlocuiască etica evanghelică a iubirii. Celălalt om încetase să mai fie considerat “aproapele” şi devenise “vrăjmaş”. Toţi împotriva tuturor. Războiul civil ucigător de fraţi care a urmat revoluţiei din octombrie şi a durat patru ani, a lăsat în urmă nenumărate victime, distrugeri şi tragedii nebănuite.

Biserica Rusă a intrat în cea mai grea perioadă a istoriei sale. Bisericile au fost profanate, mănăstirile închise, clericii, monahii şi credincioşii au fost izgoniţi cu asprime. Lista victimelor începuse să fie lungă.

La 31 octombrie 1917, la Tarskoe Selo, părintele Ioan Koţurov a fost omorât lângă catedrală, fiindcă a făcut litanie şi rugăciune pentru pace... A fost primul nou mucenic.

La 2 februarie 1918, în timpul tentativei înarmate de cucerire a Lavrei Sf. Alexandru Nevski din Petersburg, protoiereul Piotr Skipetrov a primit cununa muceniciei.

Pe 7 februarie 1918, în lavra Pecerska din Kiev a fost împuşcat mitropolitul Kievului, Vladimir. A fost primul arhiereu nou-mucenic.

În marţea Paştilor anului 1918 au mucenicit egumenul şi monahii Mănăstirii Sfântului Alexandru, pe râul Svir. I-au obligat mai întâi să-şi sape groapa şi după aceea i-au omorât.

La 3 iunie 1918 a fost îngropat de viu în mormântul pe care l-a săpat cu mâinile lui arhiepiscopul Permului, Andronic.

În aceeaşi perioadă, la Petersburg, au fost arestaţi patruzeci de preoţi, în ceasul când liturghiseau. Au fost conduşi la cimitirul din Smolensk şi îngropaţi de vii, cu amfiile în care erau îmbrăcaţi.

La 29 iunie 1918 l-au aruncat în râul Tura pe episcopul Tobolskului, Ermoghen, după ce mai întâi i-au legat de gât un bolovan imens, de şaizeci şi două de kilograme.

Pe 5 septembrie 1918 a fost împuşcat preotul paroh al bisericii Maicii Domnului Kazanskaia, Filozof Ornaţki, împreună cu cei doi fii ai săi. Era un om cu credinţă adâncă şi cu activitate filantropică intensă, care întemeiase multe fundaţii pentru copii.

În aceeaşi zi a mucenicit episcopul Selenkinskului, Ambrozie Gudko. L-au legat pe bătrânul cărunt de încheieturile mâinilor, iar după aceea i-au străpuns trupul cu ţepuşi de lemn.

La 5 ianuarie 1919 a mucenicit episcopul Permului şi Solikamskului, Teofan. L-au transportat pe râul îngheţat Kama, au deschis o copcă în gheaţă şi, după ce l-au torturat, l-au scufundat în râu.

La 25 ianuarie 1919 l-au executat, la Iurievsk, pe episcopul de Revelsl, Platon. Moaştele mucenicului aveau şapte răni făcute de ţepuşi de lemn şi patru găuri de gloanţe. Împreună cu el au mucenicit alţi douăzeci de credincioşi.

În acelaşi an l-au tras în ţeapă pe episcopul vicar de Novgorod, Isidor, la Samara.

În luna decembrie a anului 1919 la mănăstirea Sfântului Mitrofan l-au spânzurat de uşile împărăteşti pe episcopul Voronejului, Tihon.

În anul 1920 numărul noilor mucenici ajunsese la 10.000.

Ateii voiau cu orice chip să-i imite pe vechii prigonitori ai creştinilor, pentru a corecta “greşelile lui Nero, lui Dechie şi Diocleţian”, cum se lăudau. De aceea şi în cazul torturilor se inspirau din invenţiile vechilor prigonitori, precum arată întâmplările care urmează.

Pe profesorul Şcolii Teologice din Voronej torţionarii l-au “împărtăşit” cu cositor topit, iar în cap i-au bătut cuie de lemn...

Ieromonahilor Aristarh din Borski şi Rution le-au jupuit pielea capului...

Pe preotul Ignatie din Perm l-au arestat în ceasul Sfintei Liturghii, l-au scos afară din biserică, l-au legat de coada unui cal şi l-au târât pe drumurile oraşului...

Protopopului Nicolae Koniuhov din Ţerdinsk i-au vărsat apă pe el în gerul de afară, până ce mucenicul a devenit un sloi de gheaţă.

Pe protopopul Eugraf Plediov din Semireţie şi pe fiul său i-au ars de vii în cazanul cu aburi al unui vapor...”

Chemare la referendum

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.

Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea.

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor, dându-ne pe mâna vrăjmaşului, arma diavolului prin care se urmăreşte o înrobire atât a trupului cât şi a sufletului unei puteri străine, potrivnică Dumnezeului nostru.

Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip? Să vedem ce argumente ne vor mai oferi acum! Dacă paşaportul era un drept şi nu o obligaţie, oare buletinul tot un drept va fi? Vedeţi cât de mult ţin conducătorii noştri la părerea unui popor? Ce drepturi ne apără ei? Şi ce drepturi mai avem, de fapt?

Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta? Port în trupul şi în sufletul meu urmele unei dictaturi comuniste, care s-a arătat ca o fiară spurcată ce nu suferea nici cuvântul Dumnezeu să îl audă. Dacă eram închişi pentru nesupunere faţă de partid, ce aveau cu credinţa noastră? Căci, să ştiţi: În închisori nimic nu-i deranja mai mult decât Dumnezeul nostru şi principalul motiv de tortură de fapt acesta era: „Mai crezi, măi, banditule, în Dumnezeu?”. Dar dacă lupta împotriva Dumnezeului nostru şi a libertăţii noastre era pe faţă, acum vin cu vicleşug, cu crucea şi icoana în mână şi cu diavolul în suflet, pentru că ei sunt vânduţi puterilor străine, banilor şi puterii de stăpânire. După ce că ne-au vândut ţara, acum să ne vândă şi identitatea noastră? Şi de ce să ne-o dăm de bună voie? Ce drepturi îşi arogă ei? Oare ce suflet au avut parlamentarii care au vândut identitatea acestui neam, pentru care şi-au vărsat sângele strămoşii noştri? De ce să o vindem de bună voie pe preţ de nimic, precum odinioară Iuda L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginţi? Nu se ruşinează în faţa mormintelor sfinte, ale lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi toţi vajnicii noştri voievozi şi conducători?

Prin urmare, dintre posibilele alternative legale, îndemn poporul: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu şi nu omul. Aici, la mănăstirea noastră, s-au adunat în jur de patru sute de mii de semnături împotriva actelor biometrice. Oamenii vin disperaţi şi îmi cer sfatul. Să cerem de data aceasta referendum! Aşadar vom face tabele cu noi semnături, în care să cerem să ne împotrivim actelor electronice prin referendum! Să semnăm cu convingere sinceră, încercând să mai salvăm ceva din căderea în care ne aflăm. Anul acesta sunt alegeri şi campania electorală deja a început. Toate pregătirile pentru alegeri, toată maşinaţia aceasta în care se folosesc sume enorme de pe spinarea unui popor sărăcit şi minţit, nu este decât un alt scenariu pregătit după ani de cârdăşie murdară cu interese străine poporului nostru.

Cu toate că ne aflăm într-o situaţie anevoioasă, nimeni nu explică poporului - nici presa, nici televiziunea, nici predicile din faţa sfântului altar - adevărul care stă în spatele acestor lucruri. Toţi au ajuns la o tăcere asemenea unei trădări evidente, încât nu în zadar spune Psalmistul: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (Psalmi 13:3) Împingerea acestui popor spre păgânism, spre necredinţă, şi în acelaşi timp spre pierderea identităţii lui şi înstrăinare de obiceiurile şi tradiţiile lui, cât şi înrobirea faţă de nişte concepţii străine care nu ne-au aparţinut niciodată nouă, românilor, şi nici ortodocşilor, va aduce numaidecât judecata aspră a lui Dumnezeu asupra noastră. Şi cu cât vom fi noi mai laşi, cu atât şi mustrarea va fi mai aspră.

Aşadar, fiecare creştin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să îşi apere credinţa cu preţul vieţii, fără să aştepte dispoziţii oficiale. Ci, temându-ne mai cu seamă de judecata lui Dumnezeu decât de a oamenilor, să facă fiecare după puterea sa tot ce îi stă în putinţă, să lupte împotriva instaurării acestui nou sistem de dictatură!

Am spus-o şi o repet: Atunci când nu va mai fi cine să apere credinţa predată de însuşi Sf. Apostol Andrei, acea credinţă e moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor. Noi am încercat, aşa nevrednici cum suntem, să păstrăm neştirbită predania Sf. Apostol Andrei, care a sfinţit cu picioarele sale pământul acestei ţări, propovăduind Evanghelia păcii. Noi altă predanie nu vom primi decât aceasta. Şi înger din cer de ar veni să ne spună că Sf. Andrei s-a înşelat când ne-a învăţat creştinismul, noi nu îl vom primi, ci ca un lepădat şi spurcat îl vom socoti. Nu osândim pe nimeni care trăieşte paşnic în credinţa lui, chiar dacă este potrivnică Evangheliei lui Hristos, ci numai pe aceia care încearcă cu neruşinare să ne schimbe nouă credinţa pecetluită cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă alţii s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui şi să ne îmbrăcăm în cămaşa Lui, în care ne-am şi botezat.

Fraţi români, nu sfâşiaţi cămaşa lui Hristos! Nu vă spălaţi de Sângele cu care El ne-a pecetluit şi ne-a făcut moşteni Împărăţiei Lui.

Ci mai degrabă să ne rugăm ca prin rănile Lui să se tămăduiască rănile noastre; prin sângele Lui să se curăţească sângele nostru; ca prin capul Lui cel aplecat pe Cruce, să se înalţe capetele noastre pălmuite de cei potrivnici; ca prin sfintele Sale mâine pironite de cei fărădelege să ne tragă şi pe noi din prăpastia pierzării, precum Însuşi a făgăduit. Aşadar nu prin forţele noastre stinse vom nădăjdui, ci în puterea Dumnezeului nostru, a Căruia este cinstea şi slava, în veci. Amin!

Arhim. Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă

1 aprilie, la prăznuirea Sf. Cuv. Maria Egipteanca

De pe site-ul Război întru cuvânt

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Joi(a cincia săptămână din Post)

“Înaintea căderii merge cugetarea la rele”(Pilde 15, 18). Asta înseamnă că dacă nu vei îngădui gânduri rele, nu ai a te teme de cădere. Şi cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile. Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale. Şi în învălmăşeală lăuntrică se furişeaza vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte şi o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul. Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi.”

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Miercuri(a cincia săptămână a Postului)

“Înţelepul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului, care duce în jos”(Pilde 15, 24). Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta şi nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad. Trăiesc aşa, în voia sorţii: “Poate avem noroc să nu nimerim în iad”. Dar unde ne este raţiunea? Şi în treburile lumeşti “norocul” poate să ne scape din mână, însă într-un lucru atât de însemnat, care o dată săvârşit, rămâne neschimbat în vecii vecilor, folosirea cuvântului “noroc” vădeşte cea mai mare lipsă de raţiune. Deci, nu te făli, raţiune, cu puterea ta de înţelegere, dacă nu-ţi aduci aminte de aceste lucruri şi nu ne îmbii cu cugetări ale vieţii, despre cum am putea, izbăvindu-ne de iad, să ne mântuim.”

Bucuria zilei

Am participat la Canonul cel Mare. Slavă lui Dumnezeu! Toţi norii s-au risipit. Simt nădejdea curgând prin venele mele. Slavă lui Dumnezeu ! S-a slujit apoi Sfântul Maslu, prilej cu care Domnul ne-a trimis un Părinte drag nouă : Protos. Antonie, stareţul Mănăstirii Sf. Pantelimon din Teleorman. Ce bucurie ! Darul dumnezeiesc s-a revărsat din plin. În final, Părintele ne-a ţinut cuvânt de folos. Pentru cei ce îl cunosc, nu e lucru necunoscut că Protos. Antonie are darul povestirii şi harisma mişcării sufletului în adânc. Nu poţi să te întorci de la vreo întâlnire cu el fără să fi simţit lacrimile calde ale căinţei sau ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Cuviosul vorbeşte simplu, te-ar putea face să crezi că nu spune nimic deosebit, dar e o părere falsă.

Nu încerc să conving prin idei, goale, ci prin exemple. Prima poveste :

In copilărie, o soră a mea, care voise viaţă călugărească, dar sănătatea nu i-o permisese, văzând o femeie de la noi din sat, care era tare bolnavă, a exclamat: Dacă îşi duce boala cu mulţumire, se va mântui. Eu, copil fiind, mi-am zis în sine-mi: Dă-mi, Doamne şi mie o boală, ca să mă mântuiesc şi eu! Şi domnul mi-a ascultat rugăciunea: mi-a dat chiar mai multe! Dar pentru rugăciunile dvs., ale credincioşilor, încă mă mai ţine Domnul pe lume.

Dumnezeu a pus dragostea de Dumnezeu în dragostea de aproapele. Un călugăr se întreba odată : Oare pentru ce mă iubeşte Acela ? Şi singur şi-a dat răspuns, arătând spre fratele : Pentru că şi eu îl iubesc pe acela. Iubeşte-l pe aproapele şi Domnul te va iubi!

Cuviosului îi place mult o altă poveste, pe care ne-a spus-o şi altă dată, dar care nu şi-a pierdut tâlcul ei, ci l-a sporit parcă :

“Un pusnic vieţuise pe un munte vreme îndelungată treizeci, patruzeci de ani, şi nu mai văzuse faţă de om. Un corăbier a urcat la ţărm şi cutreierând prin locurile pustii, a dat de bătrân care, cum l-a văzut, l-a întrebat :

_ Frate, mai este credinţă în lume?

Ezitând puţin, cuprins de îndoială, corăbierul a răspuns:

_Mai este...

_Mai este sau nu mai este? a insistat pusnicul.

_Mai este, i-a repetat la fel de îndoielnic omul.

_Frate, a strigat bătrânul, ştii cuvântul Domnului: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia să se mişte şi el se va mişca.

În timp ce rostea aceste cuvinte, o zguduitură grozavă a însoţit muntele ce începea să se mute din loc, dar la certarea pusnicului, s-a întors. Cutremurat, corăbierul a strigat:

_Nu mai este credinţă în lume, Părinte, nu mai este.”

Minunate sunt cântările Canonului celui Mare, ne-a amintit Părintele Stareţ, dar, fraţilor, când strigaţi: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” să o faceţi cu lacrimi şi din toată simţirea inimii! Mulţi se plâng că nu au timp să citească atâtea rugăciuni şi acatiste câte au primit de la duhovnic, dar la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci calitatea. Câteva rugăciuni făcute cu simţire, Psalmul 50 rostit de mai multe ori în zi sau Cuvine-se cu adevărat... sau Tatăl nostru, valorează mai mult pentru Domnul decât să stai ore întregi în genunchi la rugăciune, dar apoi să te cerţi cu cei din casă, să nu-ţi faci treburile zilnice, de mamă şi soţie, sau să-i judeci pe alţii că nu se roagă.

Încă povesteşte Cuviosul despre sentimentul milei, care nelipsind din om, îl apropie de Dumnezeu: O familie din Tg. Mureş, soţ şi soţie, călătorind cu maşina, dă peste un câine ciobănesc mort în drum. Femeii i se face milă şi-l roagă pe bărbatul ei să oprească şi să-l dea de acolo, ca să nu-l strivească maşinile. În grabă fiind, el nu opreşte, promiţându-i să o facă la întoarcere. Într-adevăr se întorc şi, minune, nicio maşină nu atinsese animalul mort! Femeia coboară, trage de trupul greu al câinelui, dar aude un scâncet; îngrozită, îşi strigă soţul. Stupoare: în pântecele câinelui tăiat şi cusut, o tânără ascunsese un biet copil nou-născut, cu gândul că-l va ucide vreo maşină iar ea nu va fi descoperită. Dar Domnul a lucrat altfel: prin mila femeii care n-a îndurat gândul că trupul unui biet câine va fi strivit, a fost salvat un copilaş, iar familia salvatoare l-a adoptat.

Mărturisesc că s-au spus şi alte pilde şi alte întâmplări adevărate despre care aş putea să scriu, dar nu vreau să obosesc. De altfel, oricând puteţi veni în casa lui Dumnezeu şi vă veţi întâlni cu El şi prin cuvântul Părinţilor care, cu smerenie, fac lucrarea Lui. Dumnezeului nostru slavă!

Simplu

Azi dimineaţă, coborând din autobuz, m-a izbit imaginea unui zarzăr înflorit pe deplin. Ia te uită! E primăvară. Ce uimitor să constat asta atât de târziu!

Venind către casă, în iarbă, simţurile mele trezite au zărit…o păpădie! în floare, solară cu galbenul ei atât de nou.

Descoperirea mă obligă să reflectez mai adânc: a fost o zi aparte. Elevii noştri au dat un spectacol, încercând să strângă ceva bani pentru bătrâni şi pentru copiii cu disabilităţi. Au interpretat chitară clasică şi folk. Nu mă aşteptatam. Parcă erau din altă epocă, din altă generaţie! S-a interpretat o piesă şi la pian. Deci am idei preconcepute şi false despre tineri, nu-i cunosc mai deloc! A, n-a fost ideea vreunui profesor, nu! O iniţiativă a lor.

Bun! Adică rău. Pentru mine. E timpul să cobor pe pământ, să las realitatea să-şi trimită spre mine forma, culoarea, parfumurile, densitatea şi mai ales altitudinea, greu sesizabile când le aplici tipare sau când eşti legat la ochi de propria experienţă.

Dar mirările mele nu aveau să se termine aici. Frunzărind o revistă locală, am descoperit această poezie, scrisă de o elevă a colegiului nostru, şi m-a impresionat!

Iat-o!

Cândva ieri

Imi trimiteai note de chitară

Pe net

Şi eu îţi spuneam daimon

Mă sărutai virtual de sute de ori

Şi număram iconurile

Ce aveau să se transforme în realitate

Cândva.

Cândva a trecut.

Te-am avut cândva

Şi ne-am pierdut.

Secundele nu se opresc din drum

Timpul nu se face fum

Cândva nu vine înapoi

Eram unul, suntem iarăşi doi

A rămas acel cândva

Şi conversaţiile salvate în word.

Iconurile nu s-au salvat

Depărtarea nu s-a scurtat

Kilometrii devin din ce în ce mai lungi,

Mai grei,

Mai surzi

Parcă ieri alergam după tren

Să ajung la tine

Parcă ieri te aşteptam zâmbitoare-n

Gară

Parcă ieri ne-am sărutat prima oară…

Timpul e la fel de subiectiv

La fel de dur

La fel de nefum

Timpul e o ţigară ce nu se stinge

Nicicând

O ţigară pe care noi am împărţit-o

studenţeşte

În acel cândva.

Tempus nostrum nu mai e

Doar al meu şi al tău

Un ceas tăiat în două.

Eu vorbesc o limbă,

Tu alta.

Aştept să se facă fix

Să-ţi fiu puţin aproape.

Timpul e o ruletă

De casino.

Îmi arunc viaţa în faţa ei

Şi se opreşte la…mine

Nu la noi.

Cândva mi-ai cântat la chitară.

Adnana Dincă

(în revista Atitudini a Casei de Cultură din Ploieşti, nr.1, ianuarie-martie 2009)

Aş vrea să nu mă doară iluziile pierdute ale tuturor.

Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - IV -

"Iar când s-a apropiat întâia Duminică a sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune, ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iar Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într-un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într-o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară foarte târziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptând pe Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n-a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vadă pe cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie?[...] Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dar ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pe ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s-a suit sfânta pe apă, şi umblând pe deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pe apă, zicându-i: “Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeieştile Taine?”. Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pe apă, a zis către bătrânul: “Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte!” Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curăţesc pe sineşi după putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe de la măsura desăvârşirii!

Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simbolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s-a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi după obicei a sărutat pe bătrânul. După aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: “Acum slobozeşte pe roaba ta, Stăpâne, după graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta”. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâi cu tine am vorbit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pe mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: “Gustă puţin din hrana pe care o am adus aicea”. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: “Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată.” Şi iarăşi a zis către bătrânul: “Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie”. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pe ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pe deasupra apei, ca şi mai nainte; iar bătrânul s-a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le după obicei, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei [...]căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iar după ce de nicăiri n-a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pe sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea”. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pe care pârâul acela îl însemna, şi stând pe marginea aceluia, a văzut pe partea ce era spre răsărit pe Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre care alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voi trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: “Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iar greceşte Aprilie întâi, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea Dumnezeieştii Cinei celei de Taină”.

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâi gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. [...] Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: “Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini?” Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s-a cutremurat, temându-se de acea fiară, iar mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată fiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s-ar închina. Iar Zosima a zis către leu: “De vreme ce, o, fiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare de la Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pe ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei”. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.

După aceea s-au dus amândoi, leul în pustia cea mai dinlăuntru, ca o oaie cu linişte s-a despărţit, iar Zosima întru ale sale s-a întors, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit de la dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s-au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. [...]Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s-a dus spre cea veşnică către Domnul.

Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, care după auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pe acea nescrisă primind-o, o dau în scris. [...]Iar Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s-a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pe toţi părţii celei bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac.”