Binecuvântatul Părinte Serafim Rose - Despre desăvârşirea sufletului

Sufletul care vine la Ortodoxie în zilele noastre deseori este în dezavantaj sau chiar defavorizat. Deseori auzim de la convertiţi după câţiva ani de lupte aparent nerodnice că « Nu am ştiut în ce am intrat când am devenit ortodox ». Unii simt asta când vin pentru prima oară în contact cu Credinţa Ortodoxă şi acest sentiment poate determina amânarea întâlnirii lor cu Ortodoxia sau chiar abandonarea ei definitivă. Un lucru similar se întâmplă cu cei botezaţi în copilărie când ajung la maturitate şi trebuie să decidă dacă se consacră acestei credinţe din copilăria lor.

Dintr-un punct de vedere, acesta este rezultatul profundului angajament care li se cere celor serioşi în apropierea lor de credinţa ortodoxă – un angajament care este foarte diferit de cel cerut acelora care se alătură unei secte sau denominaţiuni. Sunt multe denominaţiuni cu diferite interpretări ale vieţii lui Hristos, dar o Singură Biserica a lui Hristos care trăieşte adevărata viaţă în Hristos, păstrând învăţăturile neschimbate şi tradiţia Apostolilor şi Părinţilor Bisericii.

Dar dintr-un punct de vedere mai practic, problema stă în sărăcia sufletului nostru modern, care n-a fost pregătit şi antrenat să primească adâncimile trăirii creştine autentice. Există un aspect cultural şi unul psihologic în această sărăcie a noastră : educaţia tinerilor astăzi, mai ales în America, este evident deficitară în dezvoltarea receptivităţii la cele mai valoroase expresii ale artei, literaturii şi muzicii, deficienţă în urma căreia tineretul este format la întâmplare sub influenţa televiziunii, a muzicii rock, a altor manifestări ale culturii actuale( mai degrabă, anti-cultură) ; şi, atât drept cauză, cât şi drept efect al acesteia – dar mai ales din cauza absenţei din partea părinţilor şi a educatorilor a oricărei idei conştiente despre ce este viaţa creştină şi cum trebuie crescută şi educată o persoană – sufletul unei persoane care a supravieţuit anilor tinereţii este deseori un pustiu emoţional/ afectiv şi îşi descoperă carenţe în atitudinile fundamentale faţă de viaţă, atitudini considerate altădată ca normale şi indispensabile.

Puţini sunt cei care pot să-şi exprime cu claritate emoţiile şi ideile şi să le facă faţă cu maturitate ; mulţi nici măcar nu ştiu ce se petrece înlăuntrul lor. Viaţa este în mod artificial divizată în muncă(şi foarte puţini pot pune cea mai bună parte a lor, inima, în ceea ce lucrează, pentru că o fac « doar pentru bani ») ; joc(în care mulţi văd adevăratul scop al vieţii lor), religie(de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână), fără vreo unitate care să dea sens întregului vieţii unei persoane. Mulţi, găsind viaţa cotidiană nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume imaginară, creată de ei înşişi(în care încearcă să încludă şi religia). Şi în substratul întregii culturi moderne, stă numitorul comun al adorării sinelui şi confortului propriu, care este mortală pentru orice fel de viaţă spirituală.

Aşa este fundalul, “bagajul cultural” pe care o persoană îl aduce cu ea astăzi, când devine ortodoxă. Mulţi, desigur, supravieţuiesc ca ortodocşi în ciuda fundalului; unii ajung la dezastrul spiritual din cauza acestuia; dar un număr considerabil de persoane rămân invalide sau cel puţin nedezvoltate spiritual deoarece sunt pur şi simplu nepregătite pentru şi înconştiente de cerinţele reale ale vieţii duhovniceşti.

Ca un început de înfruntare a acestei probleme(sperând să-i ajutăm pe cei ce se confruntă cu ea), să cercetăm succint învăţăturile ortodoxe despre firea omenească, aşa cum sunt exprimate de un profund scriitor ortodox al secolului al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al vremurilor din urmă – Episcopul Teofan Zăvorâtul(+1892). În cartea sa, Ce este viaţa spirituală şi cum s-o dobândim(retipărită în Jordanville, 1962), el scrie :

« Viaţa omenească este complexă şi multilaterală. În ea este o latură trupească, una sufletească şi una spirituală. Fiecare dintre acestea are propriile facultăţi şi necesităţi, propriile metode şi propriile funcţii şi satisfacţii. Numai când toate facultăţile noastre sunt în mişcare şi toate necesităţile noastre sunt satisfăcute noi trăim ca oameni. Dar când doar o mică parte din aceste facultăţi este în mişcare şi doar o mică parte din necesităţile noastre este satisfăcută – o asemenea viaţă nu este viaţă...Un om nu trăieşte într-un mod omenesc dacă nu se află în mişcare toate laturile lui...Omul trebuie să trăiască aşa cum l-a creat Dumnezeu, iar când cineva nu trăieşte astfel, poate spune că nu trăieşte deloc”(p. 7)

Distincţia făcută aici între suflet şi spirit/ duh nu înseamnă că ele sunt entităţi separate ale naturii umane; mai curând, “spiritul” este partea mai înaltă, iar sufletul partea mai joasă a singurei indivizibile părţi a omului(care ca întreg este, în mod curent, numită “suflet”). Sufletului, în această accepţiune, îi aparţin acele idei şi sentimente care nu se ocupă direct cu viaţa spirituală – ci în special cu arta, ştiinţa şi cultura; în timp ce “spiritului” îi aparţin eforturile omului de apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, arta sacră şi supunerea la poruncile Lui.

Din aceste cuvinte ale Episcopului Teofan se poate detecta un defect comun al căutătorilor de viaţă spirituală de astăzi : nu toate laturile firii lor sunt în mişcare, ei încearcă să-şi satisfacă trebuinţele religioase(necesităţile spiritului) fără să ajungă la un acord cu celelalte trebuinţe ale lor(mai clar, cele psihologice şi emoţionale), sau mai rău: ei folosesc religia nelegitim pentru a-şi satisface aceste nevoi psihologice.

În asemenea oameni, religia este ceva artificial, care n-a atins încă adâncimile fiinţei lor şi deseori unele neplăceri survenite în viaţa lor sau simpla atracţie naturală faţă de lume sunt suficiente ca să distrugă universul lor artificial şi să-i întoarcă de la credinţă.. Uneori astfel de oameni, după experienţe amare în viaţă, se întorc la religie; dar prea ades sunt pierduţi sau invalizi sau neroditori.

Episcopul Teofan continuă învăţăturile sale :

“Un om are trei nivele/ straturi de viaţă: cel spiritual, cel sufletesc şi cel trupesc. Fiecare din acestea are propriile nevoi, fireşti şi potrivite unui om. Aceste nevoi nu sunt toate de aceeaşi valoare, ci unele sunt înalte iar altele inferioare şi satisfacerea lor echilibrată îi dă unui om pace. Nevoile spirituale sunt cele mai înlte dintre ele şi când ele sunt satisfăcute, atunci este pace, chiar dacă celelalte nu sunt; dar când nevoile spirituale nu sunt satisfăcute, chiar dacă celelalte sunt satisfăcute din abundenţă, nu este pace. În consecinţă, satisfacerea lor este singura necesară.”

“Când nevoile spirituale sunt satisfăcute, ele îl învaţă pe om să-şi armonizeze şi celelalte nevoi, aşa încât nimic din ceea ce satisface sufletul sau din ceea ce satisface trupul să nu intre în contradicţie cu viaţa spirituală, ci s-o ajute; şi atunci se face armonie deplină în om, între toate mişcările şi revelaţiile vieţii sale, o armonie de gânduri, sentimente, dorinţe, întreprinderi, relaţii, plăceri. Şi acesta este Raiul.”(p. 65)

În zilele noastre, ingredientul principal care lipseşte din această armonie ideală a vieţii omeneşti este ceva ce ar putea fi numit dezvoltare emoţională a sufletului. Este ceva care nu are o natură direct spirituală, dar care foarte frecvent o întârzie . Este condiţia cuiva care, în timp ce poate crede că însetează după luptele spirituale şi o viaţă elevată de rugăciune, abia este în stare să reacţioneze la dragoste şi prietenie, sentimente umane fireşti, pentru că, dacă un om spune: “ iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4, 20)

La câţiva oameni, acest defect există într-o formă extremă; dar ca tendinţă, este prezent într-o oarecare măsură în noi toţi, cei care am fost crescuţi în pustiul emoţional şi spiritual al timpurilor moderne.

Aşa stând lucrurile, este deseori necesar să ne moderăm impulsurile noastre aparent spirituale şi luptele şi să fim testaţi/ încercaţi în privinţa pregătirii noastre emoţionale şi umane pentru ele. Uneori, un părinte duhovnicesc îi refuza copilului său citirea unor cărţi duhovniceşti şi îi dă în schimb un roman de Dostoievski sau Dickens, ori îl încurajează să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, nu cu vreun scop estetic în minte – pentru că poţi să fii “expert” în astfel de domenii şi chiar să fii “emoţional bine-dezvoltat” fără nici cel mai mic interes pentru lupta spirituală şi aceasta este tot o stare dezechilibrată -, ci doar pentru a-i rafina sufletul şi a-l face mai dispus să înţeleagă textele spirituale autentice.

Episcopul Teofan, în sfatul dat unei tinere care se pregătea în lume pentru viaţa monahală, îi permite să citească(pe lângă alte cărţi non-spirituale) anumite romane recomandate de oameni bine-intenţionaţi care le-au citit”(Ce este viaţa spirituală..., p. 252)

Părintele Serafim (Rose) de la Platina, Formarea sufletului – Spirit, suflet şi trup.

Surse: http://deathtotheworld.com/seraphimrose/index.html

http://bastrix.wordpress.com/tag/acatiste-si-slujbe/page/3/

Cele patruzeci de Fecioare Martire şi Diaconul Ammun, pomeniţi la 1 septembrie

Icoana celor Patruzeci de Sfinte Fecioare Martire împreună cu Sfântul Ammun Diaconul (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_the_forty_virginmaryrs.htm)

"Biserica mai ales în prigoană triumfă."

"Ziua martiriului era zi de bucurie. Ei se bucurau pentru că au fost găsiţi demni să-l mărturisească pe Hristos, izvorul întregii bucurii. Ei au udat copacul Bisericii cu sângele lor. Nu este slujbă de lauda mai măreaţă, nu este cale mai bună de a le arăta necredincioşilor şi idolatrilor că Hristos este Dumnezeul adevărat. Sângele martirilor aduce la credinţă zeci de oameni , dând deseori Bisericii mii de noi credincioşi."

Relatarea de mai jos este luată dintr-un articol mai lung postat pe site-ul publicaţiei

Sf. Nicodemus (http://www.saintnicodemos.org/articles/christianmartyrdom.php).

+

Cele patruzeci de Fecioare Martire şi Diaconul Ammun, pomeniţi la 1 septembrie

Una din profeţiile despre viaţa în feciorie, predominante în Noul Testament, poate fi găsită în Psalmul 44 al Regelui David. Aici, Profetul David îşi vede în duh fiica scumpă îndepărtată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, şi profetizează : « Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce Ţie/ Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie,/ Aduce-se-vor în palatul Împăratului ». Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca model şi întărire a fecioarelor, a îndemnat multe suflete să-şi închine viaţa lui Hristos.

Icoana Sf. Urania, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_urania.htm)

Duhul Sfânt în epistolele Sf. Ap. Pavel, mai ales în epistola I Corinteni exaltă fecioria: “ Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie (I Cor. 7, 1). În versetul 8, Sf. Pavel continuă : « Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. »(I Cor. 7, 8), adică celibi. Câteva versete mai jos(v.32), Sf. Pavel spune : « Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. »(I Cor. 7, 32-34). Deci, potrivit versetelor Sf. Pavel, e clar că fecioria şi celibatul sunt mai degrabă conducătoare către o viaţă duhovnicească mai înaltă. . Asta nu înseamnă că sfinţenia nu poate fi atinsă prin căsătorie, care o face posibilă. Totuşi, viaţa sfântă a Maicii Domnului, Pururea-Fecioara Maria, şi harul dat nouă în Legea Nouă şi aceste cuvinte ale Sf. Pavel, au aprins o dragoste mare în Creştinătate pentru feciorie şi închinarea întregii vieţi lui Hristos.

Multe tinere trăiau în casa părinţilor lor. Ca şi fiicele diaconului Filip, ele duceau o viaţă de feciorie, rugăciune şi dăruire către Biserica primară. Deşi n-a existat o viaţă monahală organizată înainte de secolul al IV-lea, toate elementele vieţii ascetice sau monastice au înflorit în Biserică şi au adus Maicii Biserici milioane de martiri.

Icoana Sf. Penelopa, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_penelope.htm)

Pe 1 septembrie, la începutul anului bisericesc, Biserica îşi deschide paginile aurite ale martiriului prăznuind trecerea la Domnul a celor patruzeci de fecioare martire care au ruşinat uneltele de tortură şi pe torţionarii lui Liciniu. Cele patruzeci de fecioare trăiau în cetatea Adrianopole din Tracia, în nord-estul Greciei, fiind ucenicele Diaconului Ammun. Pe vremea aceea, în anul 305 d. H., împăratul Imperiului Roman de Răsărit era Liciniu, un cumplit persecutor al creştinilor. Liciniu a dat un decret prin care instituia anihilarea creştinilor care refuzau să jertfească idolilor. Decretul acestui tiran sângeros a ajuns curând în toate oraşele, cetăţile şi satele din imperiu. Creştinii erau ucişi ca mieii, refuzând să se supună, ascultand promisiunilor lui Liciniu, ucigătoare de suflet, şi preferând moartea pentru dragostea Mirelui lor ceresc.

Icoana Sfintei Margareta, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_margaret.htm)

În timpul acestui an îngrozitor, cele patruzeci de fecioare martire au fost puse la încercare împreună cu diaconul lor Ammun. Numele acestor slăvite fecioare creştine erau : Adamantine, Athena, Akrive, Antigone, Arivea, Aspasia, Aphrodite, Dione, Dodone, Elpinike, Erasmia, Erato, Ermeneia, Evterpe, Thaleia, Theanoe, Theano, Theonymphe, Theophane, Kalliroe, Kalliste, Kleio, Kleonike, Kleopatra, Koralia, Lambro, Margarita, Marianthe, Melpomene, Moscho, Ourania, Pandora, Penelope, Polymnia, Polynike, Sapfo, Terpsichore, Troada, Haido şi Harikleia. Prin luptele lor zilnice, prin rugăciunile lor, prin postiri şi privegheri, seminţele credinţei au încolţit şi au înflorit în pământul roditor al sufletelor lor feciorelnice. Credinţa neclintită, respectarea strictă a poruncilor lui Hristos şi ascultarea de părintele lor duhovnicesc, Ammun, le-au făcut curate ca un crin. Această curăţie a atras alte două virtuţi, smerenia şi dragostea, prin care se sălăşluieşte Sfânta Treime în inima creştinului.

Icoana Sfintei Athena, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_athena.htm)

Intimidările, ameninţările şi torturile nu au frânt aceste suflete fecioare. Idolatrul preot al cetăţii Adrianopole, Varos, n-a clintit credinţă tare a acestui grup sfânt de fecioare martire. Ele şi-au unit sfintele rugăciuni şi imediat preotul idolesc a fost aruncat în aer în chip minunat. A rămas suspendat în aer, astfel fiind pedepsit pentru multe, multe ore, şi în cele din urmă a fost readus pe pământ şi apoi şi-a dat duhul.

Icoana Sfintei Aspasia, Fecioara Martiră

(sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_aspasia.htm)

Diaconul Ammun a fost spânzurat şi sfâşiat cu cuţite. După aceea, o cască de fier înroşită în foc i-a fost pusă pe cap. Aceste torturi n-au vătămat cu nimic pe atletul lui Hristos, aşa că a fost dus la Herakleea Traciei, la tiranul Liciniu, dimpreună cu sfintele fecioare. Liciniu a poruncit ca zece dintre fecioare să fie arse în cuptor, altele pot decapitate împreună cu diaconul Ammun. Altele zece au fost omorâte cu sabia, fiind străpunse în guri sau în inimi, şi aşa dându-şi duhul. Din cele rămase, şase au fost martirizate prin înghiţirea cu forţa a unor bile de fier încins, iar ultimele şase au fost tăiate în bucăţi cu cuţite.

Icoana Sfintei Aphrodita, Fecioara Martiră(sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_aphrodite.htm)

Cele patruzeci de fecioare martirizate şi martirul Ammun şi-au trăit credinţa, nădejdea şi dragostea pentru Hristos în mod uimitor. Ei au demonstrat lumii că Evanghelia lui Hristos nu este o ideologie oarecare, ci izvor de viaţă şi putere. Au dovedit că Biserica Creştină e creaţie sfântă. Cei nebuni pentru Hristos i-au înfrânt pe cei înţelepţi. Cei slabi i-au înfrânt pe cei puternici. Cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur şi-au aflat deplina justificare prin veacuri: “Biserica mai ales în prigoană triumfă. Insultată, devine mai strălucitoare. Este rănită, dar nu se prăbuşeşte sub povara rănilor. Navighează pe mări învolburate, dar nu se scufundă. Este mereu în luptă, dar niciodată întrântă. O, omule, nu este nimic altceva mai tare decât Biserica.”

Icoana of Sfintei Antigona, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_antigona.htm)

Cu neclintită credinţă în Mântuitorul înviat, cele patruzeci de fecioare martire nu au arătat doar răbdare şi perseverenţă în aceste torturi. N-au arătat doar curaj şi eroism, ci altceva, specific doar martirilor creştini, bucuria, o bucurie inexplicabilă pentru idolatri, care a fost cauza multor convertiri. Privitorii curioşi au fost deseori martori oculari ai unor mari minuni şi tainice mistere. Oameni răniţi grav, cu mădularele smulse, bătuţi cumplit, răstigniţi pe cruce, înghiţiţi de flăcări erau plini de bucurie. În loc să plângă, să jelească şi să-şi bată pieptul cu pumnii, ei îl slăveau pe Dumnezeu. Ziua martiriului era zi de bucurie. Ei se bucurau pentru că au fost găsiţi demni să-l mărturisească pe Hristos, izvorul întregii bucurii. Ei au udat copacul Bisericii cu sângele lor. Nu este slujbă de lauda mai măreaţă, nu este cale mai bună de a le arăta necredincioşilor şi idolatrilor că Hristos este Dumnezeul adevărat. Sângele martirilor aduce la credinţă zeci de oameni , dând deseori Bisericii mii de noi credincioşi.

Icoana Sfintei Adamantina, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_adamantina.htm)

Eusebiu, un istoric al bisericii timpurii, ne informează că : « Ei nu păreau să se îngrijoreze când se confruntau cu persecuţii şi tot felul de torturi, ci arătau o îndrăzneală neînfricată prin credinţa în Dumnezeul tuturor, şi primeau hotărârea de moarte cu bucurie, râsete şi săltări. Aşa că ei cântau imnuri şi înălţau rugăciuni de mulţumire Dumnezeului tuturor, până la ultima suflare » (Istoria bisericească, vol. 8, 9 :5)

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa materialului tradus din engleză : http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/forty-virgin-martyrs-and-their-deacon.html

Cuvântul Sfântului Dimitrie al Rostovului : « Despre adevărata pocăinţă »

Iubirea noastră pentru păcat

[...] Ah, cât de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cât de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti ! Însă cât de puţini sunt cei care îi ascultă, cât de puţini sunt cei care se mântuiesc ! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători : un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl asculte ! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce nu-i învaţă ? Şi adeseori se întâmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce îl învaţă la tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se înrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu îi este frică să săvârşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cât se poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor în păcat şi a doua oară şi a treia oară, repetându-l, va îndrăzni să facă şi alte păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată : cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul...Iar pricina acestei îndrăzneli la păcate este faptul că la prima lui cădere, omul nu s-a grăbit să se ridice prin pocăinţă[...]

Dar pentru că păcătosul nu se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se întâmplă după cuvântul înţeleptului Solomon : Când vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, odată cu ruşinea, şi batjocura(Pilde 18, 3), ceea ce înseamnă : atunci când păcatul îi intră în obicei, lui nu îi pasă de mântuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din înălţime în prăpastie, dar nu mai are de ce să se ţină, cade în adânc şi se sfărâmă. Iată, aşa şi păcătosul care cade din viaţa bineplăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăinţă, începe să cadă din păcat în păcat şi îi va fi foarte greu, deşi este cu putinţă, să se ferească de păcat, pentru că îl atrage spre păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat în ceva natural şi face parte din firea lui ; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău, omule căzut ! Nu te lenevi, căci altfel vei cădea în prăpastia răului şi vei pieri ! »

Din volumul « Cum să ne mântuim ? »(partea I), ierom. Ioan Iaroslav, publicat la Editura « Credinţa strămoşească », paginile 284-285.

Sursă : http://www.miriamturism.ro/jurnal-de-pelerinaj-rostov-sf-dimitrie-de-rostov-si-sf-avramie.php

"...deocamdată treaba ta este să te osteneşti cu tine însuţi, pentru asta ai fost deja ales, restul e în mâna lui Dumnezeu."

La începutul anului bisericesc, să ne îndreptăm atenţia către cuvântul unui sfânt care ne aduce aminte un adevăr mântuitor: fiecare creştin are o chemare apostolească de la Domnul, să propovăduiască prin viaţa sa, rânduită după dreptarul poruncilor lui Dumnezeu, şi prin vindecarea patimilor proprii.

Marţi[II Cor. 8, 16 ; 9, 5 ; Mc. 3, 13-19]. Domnul i-a ales pe Apostoli « ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii ». Şi orice creştin este ales spre a săvârşi fapte asemănătoare : să fie neîncetat cu Domnul prin neîncetata aducere aminte de El, prin propovăduirea şi împlinirea poruncilor Lui, fiind gata a-şi mărturisi credinţa în El. Acolo unde se săvârşeşte acest fel de mărturisire, el va fi o propovăduire răsunătoare pentru cei ce ascultă. Orice creştin are puterea de a vindeca bolile, nu pe cele străine, ci pe cele ale sale ; nu pe cele trupeşti, ci pe cele sufleteşti : poate să izgonească demonii, să alunge gândurile rele, semănate de către aceştia şi să înăbuşe întărâtările patimilor pe care ei le aţâţă. Fă astfel şi vei fi un apostol, plinitor al lucrării pentru care te-a ales Domnul, săvârşitor al apostoliei tale. Atunci când împlineşti cu bine toate acestea, poate că Domnul îţi va da şi o chemare deosebită : să mântuieşti pe alţii – după ce te vei fi mântuit pe tine însuţi şi să ajuţi pe cei ispitiţi – după ce vei fi trecut tu însuţi prin toate ispitirile, toate experienţele binelui şi ale răului, dar deocamdată treaba ta este să te osteneşti cu tine însuţi, pentru asta ai fost deja ales, restul e în mâna lui Dumnezeu. Cel ce se smereşte va fi înălţat.

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Sursa icoanei : http://www.crestinortodox.ro/biserica-in-lume/96144-biserica-sfintii-apostoli-din-constantinopol

Minunea de la Schitul Ortodox Huta

În 29 august Biserica Ortodoxă sărbătăreşte tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea este marcată în zona Beiuşului prin hramul Schitului Huta. După terminarea slujbei religioase dintr-o icoană a Sfintei Fecioare a izvorât mir frumos mirositor. Credinciosii aflaţi la faţa locului au rămas până târziu cântând cântece inchinate Sfintei Fecioare.

---

Sâmbătă 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile invecinate. Schitul Huta are două hramuri, primul este al Sfintei Teodora de la Sihla iar cel de al doilea hram este închinat Sfântului Ioan Botezătorul.

Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte după rânduiala Sfântului munte Athos continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte rânduieli urmate de Sfânta Liturghie. După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoţii prezenţi împărţea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ukraina). Iniţial preoţii au crezut că din greşală cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. După ce au sters icoana mirul a început să izvorască din nou. După ce au sters-o de mai multe ori au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o parte dintre credincioşii prezenţi, s-au adunat în jurul icoanei cântând imne dedicate Maicii Domnului moment în care din retină curgea tot mai mult mir.

Citiţi mai multe la adresa: http://www.lacasuriortodoxe.com/article-35491879.html

Rugăciune cu inima plină

Doamne, aminteşte-mi, când voi simţi povara crucii Tale mântuitoare, cât m-ai copleşit cu darurile şi cu milostivirea Ta nespusă!

Doamne, nu mă lăsa, când va veni greul ce trebuie să vină, să uit binele ce am primit de la Tine, cu neputinţă de răsplătit şi aproape neînţeles de slaba mea minte omenească!

Doamne, întru nevrednicie deplină mă bucur de darurile Tale!

Doamne, fără să fi meritat vreodată, gust mierea milei Tale!

Doamne, învaţă-mă să văd chipul Tău în fiecare făptură pe care Pronia Ta mi-a rânduit-o în calea vieţii mele!

Doamne, dă-mi să simt în taina inimii pe Hristos care trăieşte în cei ce Îl iubesc pe El!

Doamne, fă inima mea să-ţi cânte Ţie chiar şi printre lacrimi!

Doamne, dacă e dragoste, eşti Tu! Dacă e bucurie, eşti Tu! Dacă e pace, numai prin Tine a venit!

Doamne, cuvintele mele sunt aşa de sărmane, dar inima mea e atât de plină, Tu ştii!

Ţi-aş spune mai multe, Doamne, dar Tu nu ai nevoie de cuvinte ca să ştii totul chiar mai bine decât mine! De aceea, Te rog, iubite Doamne, învaţă-mă să tac, măcar atunci când nu mai e nevoie de cuvinte!

Sursa icoanei: http://prgabriel.wordpress.com/2008/page/4

"Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea."

Sfânta Scriptură

« Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. »(Mt. 19, 16-26)

***

Tâlcuirea Sfântului Teofan Zăvorâtul :

Duminică[I Cor. 15, 1-11 ; Mt. 19, 16-26]. « Bogatul cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor ». Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea ; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează de a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel cu cel care nu are nimic ; unuia ca acestuia îi este deschis drumul către Împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloace de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gând poate fi generalizat după cum urmează : cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el.Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu ; cel ce nădăjduieşte în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtându-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că el nu e bogat în Dumnezeu, nu are intrare în Împărăţia Cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, deşertăciune, ranguri şi aşa mai departe.

***

« Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut. »(I Cor. 15, 1-11)

Sursa icoanei :http://tpb.traderom.ro/expozitii/companii/Mirea_icoane/Ro/icoane_lemn/icoane_lemn1.htm