Cele mai subţiri mişcări ale patimilor(I)

Omul trebuie să alunge chiar şi cele mai subţiri mişcări ale patimilor. Mânia îngăduită

Vreau să te laud…sau nu, vreau să prezint avantajele situaţiei tale cu privire la patimi.

Eşti tânără şi patimile nu au reuşit să se întărească. Deşi, în tine se află acum toate patimile, ele sunt întocmai ca nişte copilaşi: fără putere şi cam obosite. Acesta este un mare avantaj pentru tine, pentru că de multe ori va fi suficient  să observi o patimă pentru a te îndepărta de ea sau pentru a o alunga. Nu aşa se întâmplă cu cei sunt mai în vârstă şi care au îngăduit patimilor să se întărească. Acolo patimile urlă ca leii şi atacă cu putere pe omul care se ridică împotriva lor. Dar ai şi un mare dezavantaj; din cauza gândurilor neînsemnate, a cugetelor şi faptelor pătimaşe, le poţi privi cu indiferenţă, gândind: „ Acesta nu este un lucru important; va trece de la sine, omul nu trebuie să se îngrijească de toate nimicurile”. Acest gând atât de normal pentru tine, este periculos. Dacă acţionezi în felul acesta înseamnă că laşi cugetele şi mişcările pătimaşe să sporească şi să se întărească. Ele se instalează  cu putere şi din lucrurile mici ies cele mari. Atunci ele nu vor mai putea fi îndepărtate doar printr-o singură privire aspră.

 De aici ar trebui să realizezi că, oricât de mică sau de fragilă îţi apare o patimă, este necesar să o priveşti ca pe cea mai mare şi mai puternică. Când bei apă, bei până la ultima picătură; când îţi intră o aşchie în deget, chiar dacă este foarte mică şi aproape invizibilă, te jenează tare şi faci  totul ca să scapi de ea; când cel mai mic firicel de praf îţi intră în ochi şi te supără, te străduieşti să-l scoţi din ochi cât mai repede posibil. Aşadar, lucrează în felul acesta cu patimile : indiferent cât de mici sunt ele în aparenţă, grăbeşte-te să le alungi şi fă aceasta fără nici o milă ca să nu mai rămână nici urmă din ele.

Cum le poţi alunga? Prin mânia care le stă împotrivă sau înfuriindu-te pe ele. De îndată ce observi o patimă, încearcă să te mânii pe ea cât mai repede cu putinţă. Această mânie reprezintă o respingere hotărâtă a patimii. O patimă nu poate fi primită dacă nu există atracţie faţă de ea; însă orice atracţie este distrusă de mânie, şi patima va pleca sau va dispărea la prima manifestare a mâniei. Acesta este singurul caz când mânia este îngăduită şi de folos. Am găsit la toţi Sfinţii Părinţi faptul că mânia este îngăduită tocmai pentru aceasta., aşa că ei se puteau înarma împotriva patimii şi a lucrărilor pline de păcat ale inimii alungându-le cu ajutorul mâniei. Ei dovedesc aceasta prin cuvintele proorocului  David: Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi(Psalmul 4, 5); acest sfat fiind repetat mai târziu de Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 4, 26. Mâniaţi-vă faţă de patimă şi nu veţi păcătui, pentru că patima este alungată de mânie; fiecare ocazie de a păcătui este curmată de aceasta.

Înarmează-te împotriva patimilor în felul acesta. Mânia aceasta trebuie să se înrădăcineze în tine chiar din momentul în car te-ai hotărât să te nevoieşti pentru Dumnezeu din toată inima şi să faci cele bineplăcute înaintea ochilor Lui.  Ai intrat într-o legătură veşnică cu Dumnezeu. Însuşirea acestei legături este: prietenii tăi sunt prietenii mei, vrăjmaşii tăi sunt vrăjmaşii mei. Ce sunt patimile? Vrăjmaşi. Ura lui Dumnezeu faţă de ele este exprimată prin întreg Cuvântul Său. Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, lăcomia este închinare la idoli, Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor  şi aşa mai departe. De aceea Apostolul a dat creştinilor acest cuvânt despre patimi: nici să se pomenească întru voi.(Efeseni 5, 3). Aşa că urmează să-ţi aprinzi mânia împotriva patimilor din tine de îndată ce se arată. Totuşi, datorită căderii noastre, nu se întâmplă întotdeauna aşa. De aceea, mânia faţă de patimi necesită o lucrare specială, fără reţinere şi plină de împotrivire, un efort şi o străduinţă îndreptată în mod deosebit spre ele.

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.

Sursa foto:

http://www.crestinortodox.ro/cauta/babi-minune-si-denisa-aproape-de-inima-ta

http://www.manastireapasarea.ro/seminar.html

Cuvioasa Parascheva

Sursa: http://sfparascheva.mmb.ro/index.php?pag=51

Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită(II)

Din experienţele adunate în Vieţile Sfinţilor este limpede că Dumnezeu, pe cei care cred în El şi îşi închină viaţa Lui, îi conduce cu iubire fierbinte spre desăvârşire, în diferite feluri. El chiar va îngădui vrăjmaşului să le facă rău,  dar nu va întârzia să sosească cu ajutorul Său. Totul este de la Dumnezeu. Dar căile sale sunt minunate şi, foarte important, ele sunt ascunse. Chiar omul care este condus, înţelege aceste căi numai atunci când priveşte înapoi, după ce faptul a fost împlinit. Iată atunci, cât de importantă este rugăciunea neîncetată: „Mântuieşte-mă prin calea pe care Tu o ştii!”. Încredinţându-se grijii lui Dumnezeu cu această rugăciune, drumul devine fără întoarcere.

Vrăjmaşul  nu va dormi. Sfinţii lui Dumnezeu au observat că el lucrează asupra începătorilor în două feluri.

(1). Pe unii nu-i tulbură deloc şi nu le opune nicio rezistenţă. Cei care nu au piedici interioare sau exterioare şi văd că totul merge lin, încep să-şi închipuie că aşa stau lucrurile şi cred că au izgonit toţi potrivnicii, care nu mai pot să li se arate.  De îndată ce au intrat aceste gânduri, potrivnicul vine imediat şi începe să ţese visuri deşarte din care se nasc mândria de sine, căderea din ajutorul dat de Dumnezeu şi încetarea căutării acestui ajutor. Rezultatul este pierderea darului. De îndată ce s-a ajuns până aici, diavolul începe să lucreze cu tiranie ca să stârnească răul din interior şi multă împotrivire din afară, şi sărmanul om mândru cade.  Astfel de împrejurări nu sunt rare. Permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestui fapt acum, când te gândeşti cum să-ţi ordonezi viaţa, ca atunci când vei începe noua viaţă şi totul va merge liniştit, să nu-ţi faci nicio părere prea bună despre tine, ci să vezi în aceasta cursa diavolului, lucrul cel mai periculos, şi îţi vei spori grija faţă de această problemă. Desăvârşirea, pe care abia o putem pricepe, vine după multă strădanie, şi după ani îndelungaţi, nu de la început şi în timpul primelor zile.

(2). Pe de altă parte, vrăjmaşul atacă pe alţii cu toată puterea şi iuţimea chiar de la început, şi astfel, asemenea începători sunt pierduţi. Indiferent încotro se îndreaptă un asemenea om, totul se întoarce împotriva lui în gândurile şi simţirile sale. În afară se pare că totul merge împotriva bunelor sale intenţii şi că nimic nu-i este binevoitor. Vrăjmaşul  procedează astfel pentru a-l înspăimânta pe novice chiar de la început şi a-l determina să renunţe la bunele sale intenţii şi să se întoarcă la viaţa sa uşuratică. De îndată ce observă la el că novicele nu cedează, ci se menţine pe poziţie, îndată se retrage. Opunerea curajoasă în faţa vrăjmaşului aduce cununa nevoinţelor, şi el nu doreşte să le aducă asemenea cununi. Ţine minte, deci, ca în cazul împotrivirii grele să nu te înspăimânţi; trebuie să ştii că aceasta este o cursă a diavolului, la care el va renunţa de îndată ce observă hotărârea ta.

Este bine să nu consideri calea din faţa ta ca fiind plăcută. Aceasta este o viziune realistă a problemei. Pregăteşte-te să fii hotărâtă. Totuşi, trebuie să te mântuieşti. Mai sunt şi alte lucruri pe care ar trebui să ţi le spun, dar o voi face altădată.

***

Fragment lămuritor despre destinatara scrisorilor Sf. Teofan, din Prefaţa cărţii „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”:

„Odată, pe când se afla la un bal anual, în mijlocul sălii de dans, tânăra doamnă a avut o viziune neaşteptată asupra nemuririi sufletului şi întrucât această viziune i-a luminat cugetul, i-a venit ideea că tot acest vârtej din jurul ringului de dans era total inutil. Fiind uimită şi tulburată, ea a scris pustnicului: „Este normal acest lucru sau este o piedică  nefirească în calea  dorinţei de a trăi o viaţă fericită în această lume?”. Răspunsul la întrebarea ei a declanşat o corespondenţă care a avut ca rezultat acest volum şi retragerea ei într-o chilie de mănăstire, devenind monahie.  Ea obişnuia să stea în faţa ferestrei care dădea înspre grădina împrejmuită a mănăstirii, unde un tril de pasăre pătrundea în interior şi ieşea, ca un semn al unui vizitator din cer şi un simbol al libertăţii duhovniceşti.”

Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită(I)

Din Studiul introductiv la volumul „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, alcătuit de Protos. Teodosie Paraschiv la 14 octombrie 2006 :

„Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi” este rezultatul unei corespondenţe între o tânără creştină din partea superioară a clasei de mijloc şi Sf. Teofan Zăvorâtul. În această colecţie de scrisori îl vedem pe Sf. Teofan străduindu-se să se asigure că tânăra creştină, căreia i se adresează, nu numai că este familiarizată cu principiile vieţii duhovniceşti, ci pricepe cu acurateţe „tonul” acestei vieţi.

Această acordare a sufletului este necesară pentru ca sufletul să fie în armonie cu vocea Providenţei divine ce răsună în inima omului[…]Sf. Teofan ne prezintă viaţa duhovnicească ca pe o lucrare ce are ca obiectiv acordarea sufletului uman cu harul dumnezeiesc. Din această perspectivă, lucrarea faptelor bune, a poruncilor în general, nu mai este privită… cantitativ, ci ca pe un mijloc de dobândire a ceva mult mai înalt, şi anume harul dumnezeiesc.

Pentru omul modern, raţionalist, pare greu de înţeles cuvântul Mântuitorului, Care spune că cine calcă o poruncă oricât de mică se face vinovat de călcarea tuturor celorlalte. Dar dacă comparăm poruncile cu tonurile muzicale dintr-o partitură muzicală , ne este mai uşor să înţelegem  că şi schimbarea unui singur ton strică armonia întregii partituri.”

***

Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită

Îndreptarea vieţii nu constă în reorânduirea exterioară, ci în duh, cu hotărârea de a porni război împotriva piedicilor. Diferite mijloace prin care vrăjmaşul încearcă să abată pe calea greşită pe cei care se află pe calea adevărată a vieţii

[...]Ca să nu-ţi scadă râvna, îţi dau acest sfat :

Veghează atunci când faci din nou lucrurile, ca să dai mai multă atenţie lucrurilor profunde decât celor exterioare. Lucrurile exterioare pot fi lăsate  la o parte pentru moment, aşa cum sunt, cu excepţia acelora care, prin natura lor, au o acţiune vătămătoare asupra inimii, determinând omul să aibă gânduri deşarte, tulburătoare, iscând dorinţe care nu sunt necesare, şi altele asemenea. Desigur, rezidirea omului trebuie să atingă şi problemele exterioare, dar nu atât de mult în formă, cât în duhul în care trebuie făptuite. Dacă procedezi aşa, atunci în exterior totul va rămâne neschimbat, cu puţine excepţii, dar duhul va fi complet diferit. Dacă nu renunţi prea brusc la aspectele exterioare, ai avantajul ca schimbarea ta să nu fie prevăzută clar de cei din jurul tău.

[...]Cel mai bine faci dacă te pregăteşti să nu o porneşti pe calea uşoară, ci să te avânţi în luptă. Aşa ! Pregăteşte-te de luptă şi  ia-L pe Domnul în ajutor, să-ţi dea putere să înduri toate ispitele ce-ţi vor ieşi în cale. Nu-ţi pune nădejdea în tine. Pune-ţi toată nădejdea în Domnul, te vei bucura întotdeauna de ajutorul Lui !

Totuşi, când te pregăteşti pentru luptă, nu te gândi că întotdeauna vei câştiga. Adesea va fi numai trudă şi nu va aduce nimic[altceva] decât mâhnire. Vei vedea adesea că trebuie să ai mare grijă cu fiecare dorinţă, că poţi aluneca, că poţi  face greşeli şi poţi cădea. Trebuie să ştii dinainte că aşa stau lucrurile. Vei da peste acestea, dar nu te teme.[…] nu te aştepta ca viaţa care îţi stă înainte să fie altfel decât plină de tot felul de duşmănii, griji şi necazuri.

Ai nevoie de un singur lucru, mult curaj: indiferent ce se întâmplă, mergi mai departe pe drumul pe care ai pornit. Trebuie să hotărăşti numai ce ai de făcut şi să porneşti în această viaţă cu încredere, hotărâre şi îndelungă răbdare. Indiferent cum merge viaţa, cu împlinirile şi neîmplinirile ei, trebuie să ştii că toate acestea vin din voinţa lui Dumnezeu.”

Foto: http://editura-fotini.ro/produse.htm

http://www.freewebs.com/anastasia1901/anastasiaformal.htm

http://cristianstavriu.wordpress.com/2009/09/21/dragostea-este-nimicita-de-faradelegi-sf-teofan-zavoratul/

...şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet....(II)

De la acelaşi domnitor moldovean învăţăm, dacă ne aplecăm cu atenţie asupra relatării, cât preţuieşte milostenia, cum răsplăteşte Dumnezeu celui ce dăruieşte fără a aştepta ceva în schimb, numai pentru dragostea lui Hristos şi spre slava numelui Său. Precum bunul samaritean, văzându-şi aproapele căzut între tâlhari, zăcând abia viu, îi sare în ajutor. În vremuri de restrişte, dispreţuind cele trecătoare ale acestei lumi, ridicându-se deasupra viclenei iubiri de arginţi, , domnitorul Vasile Lupu plăteşte datoriile Patriarhiei ecumenice, uşurându-i povara sub care se prăbuşise. Câştigă astfel recunoştinţa patriarhului Partenie, cum scrie în Pateric, şi vede înflorind această rară virtute în inima ierarhului din Constantinopol. Câţi dintre cei ajutaţi în ceasul greu al prăbuşirii îşi mai amintesc măcar de binele făcut şi câţi mulţumesc binefăcătorului lor când Domnul le înseninează din nou calea mântuirii ? Generozitatea patriarhului Partenie nu este la îndemâna oricui, însă Dumnezeu nu caută doar la valoarea darului, ci se bucură şi de gândul cel bun. Recunoştinţa noastră se poate la fel de bine exprima prin rugăciunile înălţate pentru binefăcătorii noştri, cărora Domnul le întoarce însutit şi înmiit.

Dacă până aici m-am oprit asupra gesturilor exemplare ale unor oameni aleşi, luminaţi şi bogat dăruiţi de Dumnezeu, vă îndemn să zăbovim o clipă privind şi spre popor, spre cei ce au primit doar un talant sau doi, dar l-au sporit, urmând pilda vrednicilor  conducători, dascăli şi ierarhi , care îi păstoreau. Clerici, monahi şi credincioşi se grăbesc să întâmpine la Galaţi corabia care aduce odorul de mult preţ, însoţindu-l în procesiune cu rugăciuni, cântări duhovniceşti şi făclii aprinse,  pentru că lumină este orice sfânt pe care Domnul nu îngăduie să-l ascundem sub obroc, ci îl pune să lumineze toată casa Lui duhovnicească, Sfânta Biserică. Nădejdea în ocrotirea Cuvioasei Parasheva trebuie să fi umplut toate sufletele creştineşti aflate în procesiune, de lumină duhovnicească şi de har. Sfânta Parascheva, cea mult-folositoare, iată că pune în mişcare întreaga suflare românească a locurilor, ajutând creştinilor să uite de grijile vieţii trecătoare şi să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Adevărată făclie nestinsă este Cuvioasa Maica noastră Parascheva, iar poporul, în simplitatea şi curăţia inimii lui, o urmează cu smerenie şi credinţă.

Domnitor, mitropolit, cler şi popor, deopotrivă se închină moaştelor Sfintei care avea să lumineze Moldova secole de-a rândul, din racla ei de la « Sfinţii Trei Ierarhi », dând mărturie tuturor cum cinsteşte Domnul pe cei ce Îi slujesc Lui.

Prin purtarea Sa de grijă, calea către Împărăţie este arătată până la sfârşit de făcliile pururi aprinse ale Sfinţilor, care răspund la puţină dragoste cu dragoste jertfelnică, la rugăciune sărmană, cu rugăciune mijlocitoare, la prăznuire trecătoare, cu ocrotire necontenită. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi pe noi !

Surse foto : http://www.crestinortodox.ro/mitropolia-moldovei-si-bucovinei/68079-sfintii-trei-ierarhi-biserica-din-aur

http://www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori/pages/23%20Vasile%20Lupu%20G%20II%20594.html

http://www.biserica.org/phpBB2/viewtopic.php?t=2455

http://calindragan.wordpress.com/2009/08/07/parintele-arsenie-boca-maica-domnului-cu-pruncul-iisus-in-zeghe/

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit...(I)

Citind în « Patericul românesc » despre viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, gândul   s-a oprit cu mirare şi cu bucurie asupra rândurilor de mai jos :

« În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a  Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni . Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Sfintei Parascheva. Şi cum milostivul domn plătise turcilor o mare parte din datoriile Partiarhiei, în vara anului 1641, partiarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea – moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul  şi le-au aşezat  cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti. »

(Arh. Ioanichie Bălan, Parericul românesc, pagina 61)

Această însemnare a vrednicului de pomenire arhimandrit Iaonichie de la Sihăstria mi-a deşteptat o reflecţie nu tocmai senină asupra curgerii veacurilor, care aduce cu sine schimbări atât de dramatice în sânul unui popor dreptcredincios şi plin de evlavie sfântă faţă de Biserica vie, biruitoare asupra păcatului şi a morţii, a celor ce au purtat lupta cea bună şi, încheind alergarea, s-au dus la Domnul, de unde cu dragoste necuprinsă mijlocesc pentru noi.

V-aţi putea întreba, iubiţi cititori, ce au să-mi mai spună mie, cetăţean al anului 2009, vieţile şi petrecerea unor oameni de acum mai bine de trei veacuri şi jumătate ? Ce-ar putea să mă înveţe pe mine, cetăţean al Uniunii Europene şi ortodox prins în valul ecumenist, secularizant şi globalist al vremii mele, un domnitor , un partiarh şi un popor mărunt ca al Moldovei de la 1641 ?

Dar istoria are întotdeauna ceva să ne înveţe.

Să reflectăm mai întâi la purtarea domnitorului Vasile Lupu, personalitate istorică destul de cunoscută românilor de altădată, (care erau educaţi în cultul valorilor naţionale, oricât de strâmbe şi rele ar fi fost intenţiile celor ce ne educau), un domnitor care vrea să fie păstrat în memoria  neamului său printr-o ctitorie religioasă, printr-un sfânt lăcaş închinat lui Dumnezeu. El ştie că important este să te afirmi în lume mai ales ca ortodox şi abia apoi ca reprezentant al puterii politice şi vârf al ierarhiei sociale.

Vasilie-Vodă se înfăţişează poporului său şi apoi lumii întregi ca drept credincios creştin, iubitor de Dumnezeu şi de aproapele, om care pune grija pentru mântuirea sufletească mai presus de orice bun pământesc. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu faptele !  El închină Sfinţilor Trei Ierarhi, printre care şi Sfântului Vasile cel Mare, ocrotitorul său, o biserică, mărturie a credinţei, nădejdii şi dragostei creştine, a preţuirii valorilor duhovniceşti nepieritoare. Vasile Lupu-Voievod are grijă, după porunca evanghelică a Mântuitorului, mai întâi de suflet, care este mult mai de preţ decât trupul. Moştenirea lăsată de acest luminat domnitor neamului său, ca rod al evlaviei sale faţă de Biserică, trup al lui Hristos, corabie a mântuirii, ajutor şi călăuzire spre limanul de pace al vieţii veşnice, a dăinuit spre a da mărturie la Judecată despre lucrarea pământească a robului lui Dumnezeu Vasile.

Pravoslavnicul voievod ne învaţă, iată, să ne îngrijim de suflet. Dar pilda lui cea bună nu se rezumă la atât. Priviţi cum faptele sale nu se săvârşesc decât cu rugăciune smerită şi stăruitoare către Dumnezeu, Care ascultă cererile spre mântuire ale credincioşilor, după modelul său binecuvântat. Aşadar, să nu uităm că nimic bun nu se face fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără rugăciune şi să ne întemeiem viaţa pe acest adevăr.

Să medităm o clipă şi asupra darului pe care Vasile Lupu găseşte de cuvinţă să-l aducă ctitoriei sale : sfintele moaşte ale unei bineplăcute a lui Dumnezeu. Pentru omul modern şi ateu sau batjocoritor de cele sfinte, sfinţenia nu este credibilă. El zâmbeşte ironic dacă aude pomenindu-se de sfinţi, de viaţa, nevoinţele şi minunile acestora. Dar pentru creştini, ocrotirea unui sfânt nu are preţ, este o binecuivântare dumnezeiască, iar tot ceea ce în numele său se cere cu credinţă, se va da de la Domnul.

Sfântul este cel mai statornic rugător pentru noi, pe pământ sau în ce, el nu conteneşte să ceară mila lui Dumnezeu pentru toţi.  Cuvioasa Parascheva, de 369 de ani  de când ne-a binecuvântat cu venirea sa printre noi, dă mărturie despre acest adevăr. Prin rugăciunile ei, poarta minunilor şi a harului revărsat din belşug s-a deschis tuturor celor ce i se roagă cu credinţă şi care mult o cinstesc şi o iubesc. 

Sursa icoanei : http://catedralamantuiriineamului.over-blog.com/archive-10-6-2008.html

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.

Sursa : http://quincydailyphoto.blogspot.com/2009/10/fall-plumes.html

Psalmul 103

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.

Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca ş i cu o haină;

Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;

Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;

Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc;

Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului.

Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape.

De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.

Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.

Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.

Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;

Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.

Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.

Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.

Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;

Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;

Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.

Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.

Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor.

Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.

Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;

Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca.

Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.

Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari.

Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea.

Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.

Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;

Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.

Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.

Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.

Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.

Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.

Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul.

Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.