KOINONIA

vineri, 20 noiembrie 2009

Rugăciune la vreme de primejdie

Toată îndrăzneala ce o ai către Dumnezeu Cel ce te-a preamărit pe tine, pune-o pentru noi, Preafericite Părinte Grigorie, şi cu sudorile lacrimilor tale stinge văpaia care pierde cu înfricoşarea neamul omenesc. Frica ce ne-a cuprins ne-a făcut să îndrăznim a alerga la ajutorul tău ca să rogi pe Atotţiitorul făpturii să înceteze dreapta Sa mânie care este asupra noastră, ca să nu pierim cu totul întru fărădelegile noastre.

Vedem că rodul muncii noastre se distruge repede şi cu totul se risipeşte ; auzul se îngrozeşte şi vederea se înspăimântă, iar avându-te pe tine, Preasfinte Părinte Grigorie, luminător şi rugător şi sprijinitor, ne rugăm grăbeşte de îmblânzeşte cu fierbinţile tale rugăciuni pe Împăratul cerurilor, Cel ce ne-a iubit pe noi, să ne izbăvească din primejdii ca să nu pierim mai înainte de vreme pentru păcatele noastre.

Cine va suferi mulţimea păcatelor noastre, şi adâncul milostivirii Tale cine-l va pricepe , preabunule Stăpâne Doamne. Şi către cine altul să alergăm ca să ne scape de această pierzare ce s-a pornit din iuţimea mâniei Tale pentru păcatele noastre. Ci, o, Dumnezeule şi Ziditorule a toată făptura, frica ce s-a adunat în noi ne-a slăbit puterea noastră, deci împreună cu rugătorii care din veac ţi-au plăcut Ţie, şi noi păcătoşii, cu genunchii plecaţi şi cu duhul umilit, ridicăm ochii noştri, fiind cuprinşi de spaimă ; cu smerenie ne rugăm Ţie, adu-Şţi aminte de milele Tale cele dintru început şi nu trece cu vederea glasurile noastre, ale nemulţumitorilor, şi ocroteşte pe cei ce i-ai zidit după chipul Tău, ca să nu sufere moştenirea Ta atâta pierzare. Să nu fiu făptura Ta bucurie diavolilor şi necredincioşilor care nu Te cunosc pe Tine, ci pe noi ne primeşte între aleşii Tăi, ca în bună stare şi neclintită nădejde sa preamărim mulţimea nenumărată a milelor Tale.

Ocrotirea unui preot devotat misiunii sale

Un distins preot şi slujitor vrednic al Bisericii noastre strămoşeşti, anume Alexandru Niţu din parohia Stroeşti-Vâlcea, povesteşte că era în 1957[...] o puternică prigoană comunistă împotriva religiei şi a creştinilor ortodocşi ; mulţi preoţi şi călugări erau urmăriţi de securitate şi arestaţi pentru activitatea lor pe tărâm bisericesc.

Preotul Alexandru era sistematic urmărit pentru frumoasa activitate misionară şi pastorală pe care o desfăşura în parohie prin numeroase predici şi cateheze, repetate neîncetat ca să menţină credinţa ortodoxă în rândul poporului, precum şi pentru faptul că a renovat acoperişul bisericii cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva şi Sfântul Grigorie Decapolitul ; printre alte persecuţii, îi suspendase salarizarea şi încercau să-l aresteze.

Fiind în perioada postului Adormirii Maicii Domnului, preotul Alexandru a oficiat mai multe Sfinte Liturghii, în cursul cărora se ruga fierbinte, cu lacrimi izvorâte din suflet, Sfântului Grigorie, ocrotitorul sfântului locaş, să-l ferească de relele primejdii care îl pândesc din partea duşmanilor credinţei creştine.

În noaptea de 12 spre 13 august, preotul a avut următorul vis :

I se părea că sta îngenuncheat şi se ruga în faţa raclei cu sfintele moaşte din Mănăstirea Bistriţa, iar Sfântul Grigorie a ridicat mâna, a întins-o spre el şi i-a zis :

- Vino la mine, dacă vrei să nu fii arestat !

Trezindu-se din somn, preotul Alexandru a simţit în suflet o mare bucurie duhovnicească, puternică şi limpede, dar şi o anumită teamă că va muri curând.

Întrucât nu ştia ce să facă, preotul s-a dus la episcopul eparhiot, Iosif Gafton, şi i-a relatat visul, rugându-l totodată să-l povăţuiască ce să facă.

- Aceasta este chemarea Sfântului Grigorie, părinte Alexandru ! Vei merge la Mănăstirea Bistriţa, ca preot şi duhovnic, întrucât acolo nu mai este cine să slujească. Iată, chiar în urmă cu o oră a fost în audienţă stareţa mănăstirii şi m-a rugat să-i repartizez un preot. Deci, te sfătuiesc să mergi frăţia ta şi Sfântul Grigorie te va ocroti de toate primejdiile.

Înţelegând că este o lucrare minunată a Sfântului Grigorie, după ce şi-a rânduit problemele parohiale, preotul Alexandru Niţu şi-a luat soţia şi copiii, apoi a plecat. La Mănăstire, sub ocrotirea Sfântului Grigorie, a desfăşurat o bogată activitate duhovnicească, fără teama de a fi arestat de forţele întunecate ale comunismului ateu, până în anul 1960, când Mănăstirea Bistriţa, împreună cu alte sute de mănăstiru din ţară, a fost desfiinţată de autorităţile superioare.

Arhim. Veniamin Micle, Minunile Sfântului Grigorie Decapolitul

Sursele imaginilor :

http://www.gds.ro/Cuplu%20si%20familie/2007-11-20/Sfantul+Grigorie+Decapolitul,+Protectorul+Olteniei+

www.univ-ovidius.ro/btcassian/SINAXAR_ORTODOX.

miercuri, 18 noiembrie 2009

Roadele postului - „Fără post nu se poate face nicio lucrare duhovnicească”

"Să conştientizăm aşadar necesitatea postului celui ucigător de patimi şi folositor pentru suflet, care va înviora duhul, va uşura trupul, va înăbuşi păcatele

şi ne va îndemna voinţa spre culmi duhovniceşti, spre nevoinţe aducătoare de roade,

spre foame şi sete şi dor de Iisus Hristos"

Omul cu frică de Dumnezeu nu nesocoteşte legea postului. Vă voi vorbi despre această problemă, căci diavolul cel viclean, care urăşte tot binele, merge la fiecare creştin şi, legându-l nevăzut cu nesârguinţa şi lenea, îl sileşte să nesocotească sfântul post, care dă naştere atâtor bunătăţi duhovniceşti şi care contribuie la mântuirea noastră.

De aceea , vă rog să nu-l ascultaţi deloc pe vrăjmaşul mântuirii noastre, nici să va supuneţi patimii îmbuibării pântecelui şi nici să vă întoarceţi la obiceiul rău din trecut.

Fiecare din noi să nu uite folosul pe care îl aduce postul. El este doctorul sufletelor noastre. Unuia îi umileşte trupul. Altuia îi potoleşte mânia. Altuia îi alungă somnul. Altuia îi sădeşte dorinţa de a face fapte bune. Altuia îi curăţeşte mintea şi-l eliberează de cugetele viclene. Altuia îi leagă limba cea slobodă şi nestrunită, ca să nu rostească vorbe prisositoare şi necuvioase. Altuia îi împiedică ochii să vadă încolo şi-ncoace şi să cerceteze lucruri zadarnice şi vătămătoare.

Postul, încet-încet, subţiază stratul gros al păcatului care acoperă sufletul şi alungă din el întunericul aşa cum soarele alungă ceaţa, curăţeşte ochii noştri sufleteşti şi ne descoperă soarele dreptăţii, pe Iisus Hristos. Postul, împreună cu privegherea, înmoaie întărirea inimii şi ne dăruieşte cucernicia, încât putem trece uşor, cu harul lui Dumnezeu, peste furtuna patimilor şi a ispitelor, ajungând la limanul eliberării de patimi.

Desigur, toate acestea, fraţilor, nu e posibil să se întâmple într-o zi sau într-o săptămână, ci sunt izbutite, cu harul lui Dumnezeu, în decursul unei lungi perioade de timp, cu multă trudă, după măsura bunăvoinţei, intenţiei şi credinţei fiecăruia, după dispoziţia lui de a se împotrivi păcatului, după adâncimea neîntreruptei pocăinţe, după căldura şi intensitatea rugăciunii. Însă temelia, condiţia şi începutul tuturor acestora este postul. Fără post nu se poate face nicio lucrare duhovnicească. Virtuţile pe care le zidim pe temelia postului sunt tari şi nezdruncinate, ca şi cum le-am zidi pe stâncă. Când scoatem temelia postului şi în locul ei punem îmbuibarea pântecelui, atunci suntem târâţi de cugetele viclene, poftele trupeşti şi patimile cele vătămătoare de suflet, aşa cum nisipul este târât de ape şi întregul edificiu al virtuţilor se prăbuşeşte.

Aşadar, pentru ca să nu ni se întâmple răul acesta, să ridicăm edificiul vieţii noastre duhovniceşti pe temelia postului. Însă acest lucru să se facă cu voia noastră, fără ca cineva să ne silească. Trebuie să preţuim şi să îmbrăţişăm postul în mod liber şi voit. Necesitatea postului este subliniată nu numai de Tradiţia Bisericii noastre, de canoanele Sfintelor Sinoade şi de testamentele Părinţilor, dar şi de Sfânta Evanghelie.

Mai întâi, însuşi Domnul, înainte de a se măsura cu diavolul în pustie, a postit patruzeci de zile şi nopţi. Şi aceasta a făcut-o nu pentru că avea nevoie de post pentru a-l pricepe pe cel viclean, de vreme ce este Dumnezeu atotputernic, ci pentru că a vrut să ne dea, la fel ca şi înalte împrejurări, o pildă directă şi personală pe care noi să o urmăm . Acela, Dumnezeu fiind, nu avea nevoie de post, dar noi, ca oameni, avem nevoie de acesta pentru a-l alunga departe de noi pe satana. Căci Hristos, iarăşi, ne-a încredinţat că neamul diavolesc „cu nimic nu poate fi scos decât cu rugăciune şi cu post”. Aşadar, după cum lupta Domnului cu diavolul a fost întemeiată pe post, la fel să fie şi lupta noastră.

Dar şi în Faptele Apostolilor citim că în biserica Antiohiei se aflau nişte „profeţi şi învăţători”, cărora Duhul Sfânt le-a poruncit să-i lase pe Pavel şi pe Barnaba să meargă la lucrarea apostolică. Însă când şi cum le-a vorbit Duhul Sfânt? „Pe când slujeau Domnului şi posteau”. Şi într-adevăr şi-au pus mâinile peste ei(peste Barnaba şi Pavel) şi i-au lăsat să plece”. Cum au făcut acest lucru? „Postind şi rugându-se”. Şi atunci când aceşti doi apostoli au vizitat mai târziu bisericile locale din Asia Mică „le-a hirotonit preoţi în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri”.

Într-o epistolă de-a sa, cel dintâi dintre Apostoli îi sfătuieşte pe soţi să se înfrâneze „la vremea cuvenită, îndeletnicindu-vă cu post şi rugăciune”.

Vedem acum limpede din Scripturi însemnătatea postului. Acesta îl alungă pe diavol. Acesta îl atrage pe Sfântul Duh. Acesta ne ridică cu mintea de pe pământ, „unde ne hrănim cu hrana stricăcioasă” şi ne insuflă dorul celor cereşti, pentru „a ne desfăta în viaţa veşnică”. Acesta ne face asemănători cu îngerii netrupeşti, care niciodată nu mănâncă, ci pururi Îl laudă pe Dumnezeu. Acesta dă aripi dorului dumnezeiesc, rugăciunii şi slăvirii Domnului, studierii cuvântului Său. Căci este scris: „Nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Să ne săturăm, aşadar, nu pântecele nostru cu mâncăruri pământeşti, ci sufletul cu dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, insuflate de Dumnezeu. Hrana cerească a cuvântului dumnezeiesc ne intră în inimă, hrăneşte sufletul, luminează mintea, sfinţeşte omul în întregime. Să izgonim lenea şi trândăvia. Cel ce stă la masa şi nu are poftă de mâncare, este bolnav trupeşte. La fel şi cel ce nu ascultă şi nu studiază cuvântul lui Dumnezeu cu mare dorire şi mulţumire, acela este bolnav sufleteşte, lipsit de harisme duhovniceşti, muribund din cauza foamei şi a setei duhovniceşti.

Să conştientizăm aşadar necesitatea postului celui ucigător de patimi şi folositor pentru suflet, care va înviora duhul, va uşura trupul, va înăbuşi păcatele şi ne va îndemna voinţa spre culmi duhovniceşti, spre nevoinţe aducătoare de roade, spre foame şi sete şi dor de Iisus Hristos, Care a spus: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta”.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înţelepciunii Părinţilor, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, paginile 97-101

Sfinţenia nu-şi face publicitate!

Un prunc de 95 de ani care „s-a întâmplat” să devină şi patriarh: Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt

Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.

Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.

Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.

Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.

În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor. Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică – chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră ucişi în război – îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe. Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine. Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care – fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.

Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire. Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat: „Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

Traducere din elină de monahul Leontie cf. ΠΟΛΙΤΗΣ – 20/09/2009

Αναρτήθηκε στις Românesc. Leave a Comment »

Sursa:

http://vatopaidi.wordpress.com

În chip minunat, oamenii sunt atraşi de sfinţenie.

În chip minunat, oamenii sunt atraşi de sfinţenie. Nimic nu-i poate ţine departe de omul sfânt care li se descoperă lor mai întâi, din mila Celui Preasfânt. Ca valurile mării către un ţărm de linişte, alergă neobosit în întâmpinarea celui din ochii şi din glasul căruia izbucneşte harul.

Omul simplu, atât de dispreţuit de unii sau de alţii dintre înţelepţii lumii noastre, nu se înşală când vine vorba să recunoască lumina adevărată.

Poporul nu este prost. Poporul e în aşteptare. El caută să întrezărească la mai marii acestei lumi puţină sfinţenie, blândeţe şi smerenie, ca să le urmeze.

Aţi văzut poporul sârb, de la vlădica Amfilohie şi până la opincă, izbucnind în lacrimi la vestea trecerii la Domnul a Patriarhului lor Pavle? Apoi rugându-se pentru odihna sufletului său şi sărutând cu dragoste mâinile sale?

Pe mine m-a impresionat peste măsură şi încă nu am puterea să trec mai departe de acest eveniment al revelării sfinţeniei unui om. Unde să călătoresc, în timp ce Domnul ne-a făcut semn să privim spre alesul Său, spre bineplăcutul său Pavle? Mărturisesc o nespusă linişte la vederea feţei sale. Mă uit la chipul său transfigurat de atâţia ani de trăire duhovnicească şi văd chipul lui Hristos, mai presus de înţelegerea omenească senin şi chemător. Harismatic. Îmi aminteşte de chipul Părintelui nostru Justin Pârvu, luminos peste fire.

Binecuvântaţi sunt oamenii simpli care gustă sfinţenia simplu şi plâng lacrima curată, şi zâmbesc zâmbet duhovnicesc în faţa omului îndumnezeit prin har. Doamne ajută! Iar mâine, la Slujba înmormântării Preafericitului Patriarh Pavle, duh de pace şi de evlavie tuturor!

Foto: http://theologhia.wordpress.com/2009/11/18/cerul-lui-pavle/

Apărătoare Doamnă

Τη υπερμάχω στρατηγώ τα νικητήρια

Ως λυτρωθείσα των δεινών ευχαριστήρια

Αναγράφω σοι η πόλις σου Θεοτόκε.

Αλλ' ως έχουσα το κράτος απροσμάχητον

Εκ παντοίων με κινδύνων ελευθέρωσον

'Ινα κράζω σοι. Χαίρε, Νύμφη ανύμφευτε.

http://www.youtube.com/watch?v=RxlWZEUeZm8