marți, 27 aprilie 2010
Mitropolitul Antonie de Suroj – Despre spovedanie
Aş vrea să spun ceva ce nu este un comentariu al Sfintei Evanghelii, dar despre care nu numai eu, ci orice preot căruia i se cere să devină părinte spiritual – duhovnic, este întrebat. Şi mulţi sunt tulburaţi de faptul că vom spune « nu », « aceasta îmi depăşeşte puterile ». Acesta nu este un refuz de a simţi compasiune, un refuz de a lua pe umerii noştri oaia pierdută/ rătăcită. Nu ! Este afirmaţia că îţi putem fi un tovarăş bun pe calea spre Împărăţia lui Dumnezeu, că noi înşine nu suntem destul de maturi să îţi arătăm întregul drum. Fiecare – dintre cei care aţi venit la mine - poate vedea că eu am străbătut deja o parte de drum, îţi voi fi tovarăşul de drum şi apoi vom ajunge la un punct în care eu însumi nu am fost. Să mergem împreună, să-L urmăm pe Singurul care ne poate călăuzi, într-adevăr Singurul Care nu este doar călăuza noastră, ci şi Mântuitorul nostru, Care este Calea însăşi. Şi Adevărul şi Viaţa. Şi atunci, când vii la un preot să te spovedeşti, deschide-i inima ta lui – de fapt Domnului Iisus Hristos în prezenţa lui, care aşa cum se spune în rugăciuneacitită de preot înaintea spovedaniei, va fi martorul deschiderii, sincerităţii, adevărului şi pocăinţei tale. El va asculta ceea ce tu îi spui lui Hristos, se va ruga ca Hristos să te primească aşa cum a primit pe fiecare păcătos, cu preţul vieţii şi morţii Sale. Se va ruga şi nu va uita niciodată, nici pe tine, nici spovedania ta. El acceptă să fie nu numai martorul tău, ci şi unul care va purta durerea, amărăciunea, oroarea păcatelor pe care le aude de la tine. Fiecare persoană care vine la spovedanie la un preot îi pune pe umeri povara propriilor păcate, şi numai din compasiune preotul le va purta până înaintea lui Dumnezeu. Deci, mulţumeşte-te cu dragostea, cu mila, cu sinceritatea preotului la care vii, nu-i cere să facă imposibilul. Dacă mergem în munţi, îi cerem[ajutorul] unui ghid care a străbătut întregul drum şi s-a întors cu bine ; dar niciun duhovnic nu poate spune că a parcurs tot drumul până în Împărăţia lui Dumnezeu şi a intrat în ea ; nu putem spune decât că suntem pe drum, că vom merge împreună cu voi, vă vom împărtăşi toată ştiinţa noastră duhovnicească, vă vom sprijini în momentele de slăbiciune, vom face tot ce putem ca voi să ajungeţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Care dinte noi poate susţine că a ajuns deja ? Sf. Serafim de Sarov refuza să fie duhovnicul celor care veneau la el ; le promitea să se roage pentru ei, să îi aducă înaintea Domnului, şi într-adevăr, rugăciuneile sale erau mântuitoare. Şi în viaţa Sf. Macarie al Egiptului auzim că, la moartea acestuia, un ucenic al lui a avut o vedenie ; a văzut sufletul Sfântului Macarie îndreptându-se spre cer, iar diavolii îi puneau bariere ; şi la fiecare barieră îl întrebau/ cercetau despre un păcat sau altul, iar sufletul Sf. Macarie a trecut liber ; şi când a ajuns la porţile Împărăţiei, diavolii şi-au dat seama că mai pot încerca un singur lucru cu care să-l distrugă chiar acolo, la porţile Împărăţiei. L-au aplaudat şi i-au strigat » « Macarie, ne-ai învins ! ». Şi Macarie s-a întors zâmbind... şi a zis: « Nu încă ». Şi numai atunci a intrat în Împărăţie. Aceasta este cu mult mai mult decât oricare dintre noi, preoţii, putem face, dar ceea ce putem cu adevărat face este să mergem pas cu pas alături de voi, zi şi noapte, să vă ţinem în faţa Domnului, şi să-I cerem Lui, Care este Calea, Adevărul, Care este Viaţa, Care este Mântuirea noastră, să fie Călăuzitorul vostru, Calea şi Mântuirea voastră.
Video în engleză :
Vezi şi :
Sărmane omule, vino-ţi în fire !
Nimic nu-mi pare mai greu de acceptat, primind credinţa şi pornind pe calea vieţii duhovniceşti, decât adevărul că se poate să nu ai – tu, creştinul – vreo chemare specială sau spectaculoasă, în sensul consacrat al termenilor. Vine vremea să recunoşti, distrus, faţă de tine însuţi/ însăţi că anonimatul este mult mai propriu creştinului decât afirmarea sau distingerea între semeni. Dacă sfinţii, mustind de virtuţi, rămân de multe ori necunoscuţi în timpul vieţii, la ce să te aştepţi, omule, în vremelnicia ta ? Chemarea ta poate fi, ca a curelarului din Alexandria, a cărui poveste mă marchează ori de câte ori o citesc, să munceşti umil şi împăcat în atelierul tău, alături de familia ta, dând lui Dumnezeu rodul cel mai curat al mâinilor şi cugetului tău, dându-i în rugăciune statornică întreaga ta inimă.
Se cutremură orgoliul meu mărunt în faţa acestui om al lui Dumnezeu., care n-a căutat niciodată să iasă în evidenţă prin ceva anume, plăcut oamenilor, ci L-a căutat cu insistenţă şi mare smerenie doar pe Domnul şi Dumnezeul său.
Dar nu despre acest minunat anonim al vieţuirii creştine vreau să scriu, ci despre tristeţea amară a celui ce-şi descoperă insignifianţa în lume, despre sentimentul fals al eşecului pe care orgoliosul îl dramatizează şi îl mestecă luni şi ani, poate o viaţă întreagă, neputând să se smerească nici în faţa evidenţei că acela care doreşte să fie mare inevitabil trebuie să fie cel mai mic, umilul slujitor al tuturor, după cuvintele şi după exemplul Mântuitorului Hristos.
Nu cred că mai este nevoie să scriu anume că mă refer la mine însămi, nu fac aluzie la nimeni altcineva. Dacă iubesc adevărul şi îl caut, atunci începutul cel bun este îmbrăţişarea adevărului interior şi primirea celor bune şi rele ale mele, cu sinceritate şi deschidere.
Am experimentat această tristeţe necuvenită, nedorită şi jignitoare ca un reproş la adresa Domnului, Care apare ca un vinovat în ochii celui ce se lamentează că nu descoperă în sine nimic extraordinar şi nici nu are pe ce să-şi sprijine ambiţia de a împlini în lume vreo chemare specială. Urmând învăţăturilor dascălilor ortodoxiei, orice credincios ar trebui să ştie că tristeţea este un păcat, izvorând dintr-o insatisfacţie a inimii nerecunoscătoare şi nemulţumite cu ceea ce i-a dat Dumnezeu. Omul trist uită că pentru păcatele sale îi sunt necesare leacuri amare şi pentru vindecarea patimilor sale este nevoie de multe umilinţe şi loviri. El s-ar vrea pus în fruntea mesei sau dăruit cu bucurii duhovniceşti continue, ignorând că nu şi-a curăţat cămara sufletului într-atât încât să le poată primi pe cele bune. El se crede îndreptăţit, în urma iertării milostive a păcatelor sale de către Domnul, pe deplin restaurat în condiţia de fiu al lui Dumnezeu, ceea ce presupune a fi ca Hristos. Dar este el ca Mântuitorul Iisus Hristos ? Impresia lui că i se cuvin unele sau altele, că merită una sau alta, pretenţiile lui de a fi special înzestrat şi anume chemat la vreo lucrare, acestea sunt semnele bolii duhovniceşti care îl descalifică din treapa de fiu în aceea de slujitor, slugă netrebnică. Pentru că, la o mai atentă privire în sine, credinciosul se vede a nu fi în stare nici pe cele simple a le face bine. Dar rareori se priveşte el cu sinceritate pe sine, mai ales de spaimă, din neputinţa laşa de a primi adevărul. Şi atunci se învăluie în tristeţea lui îmbufnată, aruncând vina pe viaţă – adică pe Domnul – că nu i-a dat ceea ce aşteaptă de la ea. Sărmane omule, vino-ţi în fire ! Mulţumeşte-I Domnului că-ţi lasă încă vreme de pocăinţă şi vindecare ! Nu-L mâhni pe Domnul cu orbirea ta şi cu nesimţirea ! Trezeşte-te ! Cel ce cugetă smerit nu dă loc niciunei tristeţi în inima lui, pentru că toate cele ce-i vin le primeşte cu mulţumire din mâinile Stăpânului său. Şi se umple de bucurie când îl cercetează Domnul cu vreo încercare şi se frânge inima lui de atâta bunătate a Domnului. La care să ne ajute şi nouă Multmilostivul !
luni, 26 aprilie 2010
"...nici noi nu trebuie să căutăm la faptele trecute, ci totdeauna să tindem înainte, către fapte şi osteneli noi"
« Acestuia urmându-i, nici noi nu trebuie să căutăm la faptele trecute, ci totdeauna să tindem înainte, către fapte şi osteneli noi; aşa şi e, îndeobşte, viaţa omenească: nu se mulţumeşte cu cele la care a ajuns, ci caută întotdeauna lucruri noi. Ce folos de la saturarea de ieri a pântecelui, dacă foamea de acum nu află astâmpărarea cea firească? Aşijderea şi sufletului nu-i foloseşte că ieri era drept, dacă astăzi nu are fapte bune îndeajuns: că despre Dumnezeu Judecătorul se spune că în ce va găsi pe cineva, în aceea îl va şi judeca. Deşartă este osteneala dreptului care a încetat a umbla în calea dreptăţii, şi fericit este începutul pus de păcătosul ce a schimbat năravul său, că cel dintâi a căzut din cele mai bune în cele mai rele, iar acesta din urmă urcă de la cele mai rele la cele mai bune. Astfel dogmatisind, Proorocul Iezechiel grăieşte din partea Domnului: Dacă se va abate dreptul de la dreptatea sa şi va face nedreptate după toate fărădelegile pe care le-a făcut cel fărădelege, toate dreptăţile lui care le-a fost făcut nu se vor pomeni: întru greşeala sa, cu care a greşit, şi întru păcatele sale, cu care a păcătuit, întru acelea va muri... Şi oricând se va întoarce cel fărădelege de la fărădelegea sa... şi va face judecată şi dreptate... cu viaţă va fi viu şi nu va muri (Iez. 18, 24- 28).
Ce i-a slujit că a stat atâta vreme pe lângă Elisei lui Ghiezi, ce şi-a atras pedeapsa
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editat de Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000
duminică, 25 aprilie 2010
Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu
« Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? »
V-aş ruga să vă îndreptaţi atenţia spre trei fraze din Sfânta Evanghelie de azi.
Prima este tragică, vorbind despre un om care era bolnav de 38 de ani, fără să primească vreun ajutor de la cei din partea cărora spera vindecarea. 38 de ani nu a găsit o singura persoană care să-l ajute să dobândească vindecare şi sănătate. Este o imagine şi o realitate. A fost realitate, deoarece i s-a întâmplat acelui om, dar oare nu este şi o imagine care ar trebui să ne mişte pe toţi? Câţi oameni în zilele noastre nu au o nevoie disperată de sănătate fizică, de sprijin, de vindecare spirituală – şi nu se află nicio persoană gata să i le ofere: nu incapabili, ci nepregătiţi să ofere, deoarece nimeni nu caută să vadă nevoile reale ale altuia.
Şi mai este un lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenţia – nicio persoană, nici una dintre cele care au nevoie ele însele de vindecare nu este gata să renunţe la speranţa, la şansa de a fi prima care să se scufunde în apele acelea tămăduitoare din Scăldătoarea Vitezda. Nici una nu alege să rămână bolnavă, în nevoi, privată de sănătate din sentimentul milei, gândindu-se : « Iată unul care are mai multă nevoie decât mine: cum el a aşteptat 38 de ani şi a sperat – pot şi eu să aştept.”
Nu ni se întâmplă asta nouă înşine mai mereu? Ne grăbim să înaintăm, vrem să primim şi-i înlăturăm cu cotul din drum pe alţii care pot fi în mai mare nevoie decât noi – sau care, deşi nu sunt în mai mare nevoie ca noi, ne-ar putea smulge puţină compasiune din inimile noastre. Dar inimile noastre rămân de piatră ; vrem ceea ce credem că ne trebuie, ceilalţi mai pot să aştepte, pot să renunţe.
Şi apoi, mai este şi o treia caracteristică. Hristos l-a întâlnit pe acest om care nu ştia cine este El, şi i-a spus : « Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. »( Ioan 5, 16). Sunt cuvinte care nu se mai spun azi celor aflaţi în suferinţă, care n-au nimic sănătos în ei, nici celor care s-ar fi putut sacrifica de dragul altora. Ele ne sunt adresate fiecăruia dintre noi de asemenea. Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu. În Dumnezeu nu putem fi înfrânţi, în Dumnezeu este sănătate ; şi « nu mai păcătui » înseamnă : dacă Domnul a fost aşa milostiv încât să-i dea din nou sănătatea trupului, a sufletului, a minţii, a voinţei pe care a pierdut-o – agaţă-te şi tu de cel Care te-a făcut sănătos, întreg – de Dumnezeul cel Viu !
Acestea ni se aplică tuturor, pentru că tuturor ne lipseşte sănătatea. Toţi suntem bolnavi fizic, dar fiecare este distrus în mai multe moduri ; cine poate pretinde că află în sine acea senină sănătate pe care o află în Iisus Hristos, omul întreg, perfect, în Maica Domnului, în mulţi dintre sfinţi sau în toţi sfinţii ?
Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Sursa:
sâmbătă, 24 aprilie 2010
“Suntem responsabili unul pentru altul”!
"Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă." În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ce tragică este povestea de azi din viaţa lui Hristos ! Un om era paralizat de mulţi ani. Zăcea la o distanţă foarte mică de locul vindecării, dar nu avea puterea să se arunce în apa tămăduitoare. Şi nimeni, nimeni în decursul tuturor acestor ani nu avusese milă de el ! Fiecare se grăbea să fie primul, spre a se vindeca. Alţii, care erau legaţi de ei prin dragoste, prin prietenie, îi ajutau să se tămăduiască. Dar nimeni nu-şi arunca măcar privirea spre acest om, care de ani întregi tânjea după vindecare şi nu era în stare singur să afle puterea de a deveni om întreg. Dacă o singură persoană ar fi fost acolo, dacă o singură inimă ar fi răspuns cu milă, omul acesta ar fi putut fi sănătos de ani şi ani. Dar cum nimeni, nicio persoană nu avusese milă de el, tot ceea ce-i rămăsese – şi o spun cu groază “tot ce-i mai rămăsese” – era intervenţia directă a lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de oameni care sunt în nevoi. Nu doar oamenii care sunt paralizaţi fizic au nevoie de ajutor. Sunt atâţia oameni paralizaţi în interiorul lor, şi au nevoie să întâlnească pe cineva care să-i ajute. Paralizaţi înlăuntru sunt aceia care sunt înfricoşaţi de viaţă, pentru că viaţa a fost o sursă de teroare încă de când s-au născut: părinţi insensibili, fără inimă, mediu brutal. Câţi sunt aceia care au sperat, în copilărie, că va fi şi ceva bun pentru ei în viaţă. Dar nu. Nu a fost. N-au aflat milă. N-au găsit prietenie. N-au găsit nimic. Şi când au încercat să primească mângâiere şi ajutor, n-au primit. Ori de câte ori au crezut că pot face aşa ca să se salveze li s-a spus: “Nu încerca. Nu-ţi dai seama că nu eşti în stare ? ». Şi ei au căzut mai mult şi mai mult.  Câţi n-au fost în stare să-şi împlinească viaţa pentru că erau bolnavi sufleteşte şi nu aveau suficientă putere... Dar au găsit pe cineva să le întindă o mână de ajutor? Au găsit pe cineva căruia să-i pese atât de mult de ei încât să se oprească din calea lor şi să-i ajute ? Şi câţi dintre cei terorizaţi de viaţă nu au trăit în circumstanţe pline de frică, violenţă şi brutalitate... Dar toate acestea nu li s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cineva care să-i susţină şi să nu-i abandoneze.  Suntem, aşadar, înconjuraţi toţi de oameni care sunt în situaţia paraliticului. Dacă ne gândim la noi înşine descoperim că mulţi dintre noi suntem paralizaţi, incapabili de a ne împlini toate aspiraţiile; incapabili să devenim ceea ce am năzuit, incapabili să-i slujim pe ceilalţi aşa cum ne îndeamnă inima, incapabili să facem ceea ce ei îşi doresc din cauza fricii, din cauza sfârşelii care ne-au cuprins. Şi toţi, toţi sunt răspunzători pentru fiecare dintre ei. Suntem responsabili unul pentru altul, pentru că privind în dreapta şi în stânga la oamenii care stau lângă noi, ce ştim despre ei? Ştim cât sunt de distruşi? Câtă durere este în inimile lor? Câtă agonie a cuprins viaţa lor? Câte speranţe spulberate, câtă frică şi respingere şi dispreţ, care i-au făcut dispreţuitori faţă de sine însuşi şi incapabili să se respecte măcar pe sine – ca să nu mai vorbim de curajul de a se îndrepta spre însănătoşire, acea întregime de care Sfânta Evanghelie vorbeşte în aceast pasaj şi în atâtea altele. Să reflectăm la toate acestea. Să ne uităm unii la alţii şi să ne întrebam pe noi înşine : « Câtă fragilitate este în el sau în ea ? Câtă durere a strâns în inima lui sau a ei ? Câtă frică de viaţă – dar viaţa exprimată prin aproapele meu, omul pe care ar trebui să pot să mă bizui – a năvălit în existenţa mea ? Să ne uităm unii la alţii cu înţelegere, cu atenţie. Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă. Să privim această parabolă a paraliticului cu alţi ochi ; nu gândindu-ne la acest sărman om de acum mii de ani, care a avut şansa ca Hristos să treacă întâmplător pe lângă el şi să facă, în sfârşit, ceea ce orice semen al lui ar fi trebuit să facă. Să privim unii la alţii şi să avem milă, milă activă/ lucrătoare; vedere interioară; să avem dragoste, dacă putem. Si abia atunci această parabolă nu ne va fi fost spusă sau această întâmplare nu se va fi petrecut în zadar . Amin. Hristos a înviat ! Adevărat a înviat ! Mitropolitul Antonie de Suroj Sursa textului: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_38.htmFoto: Scăldătoarea Vitezda azi. |
vineri, 23 aprilie 2010
Căutarea celor de sus
prilejul de a o dobândi.
[...]Veniţi, preacuvioaselor surori, să urcăm pe Muntele Măslinilor. Haideţi să ne întoarcem ochii sufletului către Domnul, Care se înalţă la Tatăl. Veniţi să urcăm cu toţii, şi mai ales voi, căci în evenimentul Înălţării se exprimă viaţa voastră monahală.
Domnul se înalţă la ceruri! Ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl. Ca Dumnezeu-om, urcă la Acela şi şade de-a dreapta Lui cu slavă strălucitoare şi cu măreţie împărătească.
Dar şi cei ce cred în Domnul împărtăşesc cu El slava şi măreţia, pentru că prin Botez devin una cu Acesta. Cei care se botează se îmbracă în Hristos. Cât de mult a fost cinstită natura omenească! Cât de înaltă este hărăzirea ce ni s-a dat! A fost sădită în noi sămânţa frumuseţii lui Hristos, sămânţa slavei veşnice.
Aprofundaţi lucrul acesta şi nu pângăriţi înalta voastră chemare cu lucruri nevrednice de ea. Voi, preacuvioase surori, aţi primit schima îngerească pentru a vă afla mereu în faţa lui Dumnezeu, întocmai ca îngerii în ceruri.
Apostolul ne porunceşte: „Pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ”(Coloseni 3, 1-2). Cei din lume de obicei se ocupă cu procurarea de hrană, haine, case, relaţii sociale, cinstiri, avuţii, putere. Lăsaţi-le pe acestea, spune Apostolul. Cereţi-le doar pe cele aflate sus, unde şade Hristos.
Poate că vă întrebaţi: Ce trebuie să facem? Vă răspund: luptaţi-vă să dobândiţi smerita cugetare, „sărăcia duhului”, la care se referă Domnul în prima fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împarăţia cerurilor”(Matei 5, 3).
Căutându-le aşadar pe „cele de sus”, începeţi de la smerita cugetare. Înaintaţi cu pocăinţa, zdrobirea inimii, vărsarea de lacrimi, blândeţea, iubirea, pacea, curăţia, răbdarea.
Toate aceste virtuţi împodobesc calea care duce acolo unde şade Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu! Luptaţi-vă să le dobândiţi, una după alta. Imitaţi-l în asta pe cel care se pregăteşte să se înfăţişeze împăratului şi îmbracă cu grijă veşmânt după veşmânt.
Veşmintele voastre simbolizează virtuţile. Fiecare monahie, de la cap până la picioare este acoperită cu veşminte deosebite, simboluri ale virtuţilor care trebuie s-o împodobească.
Lupta voastră este complexă. Înstrăinare şi îndepărtare de toate lucrurile lumeşti. Nevoinţe duhovniceşti şi trupeşti. Războire cu patimile şi cu slăbiciunile. Înfruntarea curselor întinse de vrăjmaş, a necazurilor venite de la oameni... Cine poate număra toate etapele luptei duhovniceşti a monahului? Ascultaţi însă cuvintele Domnului[...]: „Unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu”(Ioan 12, 26). Ascultaţi şi cuvintele Apostolului: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nicio însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi”(Romani 8, 18).
Nu cumva durata luptei vi se pare îndelungată? O picătură într-un ocean este viaţa aceasta trecătoare în comparaţie cu infinita veşnicie. Acolo ne aşteaptă tot felul de bunatăţi, „Pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”(I Corinteni 2, 9).
Fiţi viteze, aşadar, şi luptaţi-vă cu bărbăţie. Ridicaţi cu bucurie jugul vieţii monahale. Şi când vă veţi împuţina la suflet, aruncaţi o privire către Domnul, Care vă aşteaptă. Aduceţi-vă aminte de făgăduinţele Lui. Domnul este nemincinos şi credincios făgăduielilor Sale. Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut prilejul de a o dobândi.” (1 iunie 1861)
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
