Puterea pocăinţei

Un lucru  minunat se vede în Sfânta Scriptură, la a patra carte a Împăraţilor, în 15 capete zicând cum să se fie întâmplat după moartea prorocului Elisei, de au fost murit un jidov în cetatea Samariei şi, după obiceiul ce avea acolo, au ridicat unii trupul mortului  şi-l ducea afară din cetate, să-l îngroape. Şi mergând pre cale, la locul cel rânduit, făr’ de veste au eşit dintr-un crâng, ce era acolea aproape,  nişte tâlhari moaviteni, ca să-i omoară. Şi văzând îngropătorii o nevoe ca aceia, neaşteptată, de frică să făcură mai morţi decât mortul ce ţinea. Şi pentru ca să-ş mântuiască viaţa lor, au aruncat pre mortul într-o groapă ce s-au aflat acolo şi îndată au fugit, întru care groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-au atins trupul mortului de oasele prorocului, au înviiat şi au venit iară la viaţă.

Frumoasă închipuire a pocăinţii înţelegem a fi acest lucru preaslăvit ce s-a întâmplat. Că după ce omul face păcatul rămâne ca mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeiesc ; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu,  carele iaste viiaţa cea adevărată şi ca pre un mort patimile lui , pohtele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl  duc să-l îngroape. Unde ? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa vecinicii munci. Dară ce să întâmplă ? Îndurătoriul Dumnezeu, carele prin rostul prorocului zice : « Nu voiesc moartea păcătosului, precum a să întoarce şi a fi viu », trimite împotriva lui, făr’ de veste, o năvală de tâlhari înfricoşaţ. Dară cine sunt tâlharii aceştea ? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, zioa cea înfricoşată a judecăţii, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

« Durerile iadului m-au încungiurat ; întâmpinatu-m-au lanţurile morţii ». Să uită păcătosul la nevoe, vede aiavea pierzarea lui, ttremură, să îngrozeşte şi de frică fug îngropătorii : pohtele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă ? În groapa lui Eliseu.

Groapa iaste pocăinţa, pentru căci precum groapa strică, răsipeşte şi piiarde trupurile cele împuţite ce să pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte împuţiciunea păcatelor ce înfăşură sufletul.

Aici, dară, în această groapă a pocăinţii căzând păcătosul, află pre Elisei cel de taină, carele iaste Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu mântuitoriu ; şi cu puterea acestuia şi cu darul acestuia i să iartă păcatele, să îndreptează şi să întoarce iară la viaţă. « Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi să sculă pre picioarele lui.

De pe aceasta dară să priceapă fieştecarele câtă iaste puteria pocăinţii, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au perdut, îi deschide uşile cerului carele i le-au închis păcatul, îl face soţiie fericiţilor îngeri,  îl face moştean, locaş lui Dumnezeu şi părtaş slavei lui cei dumnezeeşti. »

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, pp. 166-167

"...şi, de nu-i putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre noi cu faptele cele rele"

“Zece porunci sunt scrise în lege şi nici una nu ţinem.

Porunca cea dintâiu zice să nu avem alt dumnezeu înaintea lui, iară noi avem pe mamonul nedreptăţii.

A dooa poruncă zice să nu luom numele Domnului în deşert, iară noi îl purtăm prin gurile noastre ca nimica.

A treia poruncă zice să sfinţim sâmbăta, adecă să cinstim şi să ţinem praznicile, iară noi tocmai atuncea facem lucrurile cele mai multe şi lucrurile cele mai necuvioase.

A patra poruncă  zice să-i cinstim pre părinţii noştri, iară noi îi ocărâm şi-i şi batem.

A cincia poruncă zice să nu ucidem, iară noi, de nu putem ucide cu băţul, sau cu sabia, ucidem cu limba şi, de nu-i putem ucide pre alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pre noi cu faptele cele rele.

A şasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, carele nu le poci grăi.

A şaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luom de faţă, cu sila.

A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pre Sf. Evanghelie, ca să  nu piiardem cinstea, şi piiardem pre Dumnezeu.

A nooa poruncă zice să nu pohtim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acest lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el.

A zecea poruncă zice să nu pohtim verice lucru străin, iară noi luom tot, ca să nu aibă cu ce să hrăni.

Şi iată, dară, că niniuna din cele zece porunci nu ţinem, nici facem, iară de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestea nu sunt adevărate, îl las în seama cugetului său şi de nu-l va bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt şi drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimţitoriu.

Ce, Tu, Doamne, cela ce pentru bunătatea Ta cea de margine şi multa milostivire ai voit de ai luat trupul firii noastre cei slabe şi ai împlinit toate legile, îndură-te şi de noi şi ne luminează şi noao inimile şi minţile,  ca să ne arătăm împlinitori legii şi poruncilor Tale şi ne miluiaşte ca un milostiv, după mulţimea îndurărilor Tale, ca de pururea să mărim numele Tău cel preaslăvit. Amin. »

Sf. Antim Ivireanul, Didahii, pp. 36-37.

Sursa icoanei : http://antimivireanul.webs.com/

Trecerea la Domnul a slăvitului Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (prăznuit la 26 septembrie)

Sfântul, Slăvitul şi întrutotlăudatul Apostol şi Evanghelist, iubitul prieten al lui Hristos, Ioan Teologul a fost fiul lui Zebedeu şi al Salomeei, fiica Sf. Iosif Logodnicul. El a fost chemat de Domnul nostru Iisus Hristos să Îi fie apostol în acelaşi timp cu fratele său mai mare, Iacob. Acestea s-au întâmplat lângă Lacul Ghenizaret(Marea Galileei). Lăsându-şi tatăl, amândoi fiii L-au urmat pe Domnul. Apostolul Ioan era în mod deosebit iubit de Mântuitorul pentru dragostea lui jertfelnică şi pentru fecioria sa. După ce a fost chemat, Ap. Ioan nu s-a mai despărţit de Domnul, fiind unul dintre cei trei apostoli foarte apropiaţi de El. Sf. Ioan Teologul a fost prezent când Domnul a înviat-o pe fiica lui Iair, a fost martor la Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor. În timpul Cinei celei de Taină, el şedea lângă Domnul şi şi-a pus capul pe pieptul Său. Tot el L-a întrebat cine Îl va vinde. Sf. Ap. Ioan L-a urmat pe Domnul când a fost luat legat din Grădina Ghetsemani şi dus în faţa Marilor Preoţi inchizitori, Anna şi Caiafa. Era acolo, în curtea Marelui Preot în timpul interogatoriului la care l-au supus pe Învăţătorul său şi cu hotărâre L-a urmat pe drumul Golgotei, suferind din adâncul inimii.

La piciorul Crucii, a stat împreună cu Maica Domnului şi a ascultat cuvintele Răstignitului adresate ei de pe Cruce: “Femeie, iată fiul tău!”. Apoi Domnul i-a spus şi lui: “Iata Mama ta!”(Ioan 19, 26-27). Din clipa aceea, Apostolul Ioan, ca un fiu iubitor, a luat-o în grija sa pe Preasfânta Fecioară Maria şi i-a slujit până la slăvita ei Adormire.

După Adormirea Maicii Domnului, Ap. Ioan a plecat spre Efes şi alte cetăţi din Asia Mică să propovăduiască Evanghelia, luându-l cu sine pe ucenicul său Prohor. S-au îmbarcat pe o corabie care a naufragiat în timpul unei cumplite furtuni. Toţi călătorii au ajuns la ţărm, doar Ap. Ioan a rămas în adâncul mării. Prohor plângea cu amar, lipsit de părintele său duhovnicesc. Dar a trebuit să plece spre Efes singur.

În a 14-a zi de călătorie s-a oprit la ţărmul mării şi a văzut ca valurile aduceau un om spre mal. Înaintând spre el, l-a recunoscut pe Ap. Ioan, pe care Domnul îl ţinuse în viaţă timp de 14 zile pe mare. Învăţător şi discipol au plecat împreună spre Efes, unde Ap. Ioan a propovăduit neobosit păgânilor pe Hristos. Propovăduirea sa a fost însoţită cu multe şi mari minuni., încât numărul credincioşilor sporea zi de zi.

În vremurile acelea a început o persecuţie  cruntă a creştinilor, sub împăratul Nero(56-68). Aşa se face că l-au dus pe Ap. Ioan pentru judecată la Roma. Sf. Ioan a fost condamnat la moarte pentru mărturisirea credinţei în Domnul Iisus Hristos, dar Domnul l-a salvat pe alesul Său. Apostolul a băut o cupă plină cu otravă şi a rămas în viaţă. Apoi a ieşit viu dintr-un vas cu ulei încins în care fusese aruncat din porunca torţionarului său.

După aceasta, ei l-au trimis pe Ap. Ioan în exil pe Insula Patmos, unde a petrecut mulţi ani. În drum spre locul exilului său, Sf. Ioan a facut multe minuni. Pe Insula Patmos, învăţăturile şi minunile sale i-au atras pe mulţi locuitori, iar el i-a luminat cu lumina Sfintei Evanghelii. A alungat mulţi demoni din templele păgâne şi a vindecat mulţime de bolnavi.

Vrăjitori cu mari puteri demonice arătau multă ostilitate propovăduirii sfântului apostol. L-a speriat mai ales pe mai-marele vrăjitorilor, Kinops, care s-a lăudat că ei îl vor ucide pe apostol. Dar Sf. Ioan, cu puterea lui Dumnezeu care lucra în el, a distrus toată lucrarea demonică a lui Kinops, iar vrăjitorul a pierit în adâncul mării.

 Sf. Ap. Ioan s-a retras cu ucenicul său Prohor pe o înălţime pustie, unde a postit trei zile. Când se ruga Sf. Ioan, pământul se cutremura şi tuna. Prohor a căzut la pământ înfricoşat. Ap. Ioan l-a ridicat şi i-a poruncit să scrie ceea ce îi va spune. « Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, a spus Domnul, Cel Care este şi Care a fost şi Care va fi, Atotputernicul »(Apoc. 1, 8), a zis Duhul Sfânt prin gura Sf. Ap. Ioan. Astfel, pe la anul 67, a fost alcătuită Cartea Apocalipsei, cunoscută şi ca Apocalipsa Sf. Ioan Teologul. În această care sunt profeţii despre tribulaţiile Bisericii la sfârşitul lumii.

 După îndelungatul său exil, Apostolul Ioan a fost pus în libertate şi s-a întors la Efes, unde şi-a continuat activitatea, învăţându-i pe credincioşi să se păzească de falşii învăţători şi de învăţăturile lor eretice. În anul 95, Ap. Ioan a scris Evanghelia sa la Efes. El îi cheamă pe toţi creştinii să Îl iubească pe Domnul şi unii pe alţii, prin aceasta împlinind poruncile lui Hristos. Biserica l-a numit pe Sf. Ioan “Apostolul iubirii”, de vreme ce mereu învaţă că fără de iubire omul nu se poate apropia de Dumnezeu. În cele trei Epistole ale sale, Sf. Ioan vorbeşte despre semnificaţia iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Fiind de acum bătrân, el a aflat despre un tânăr care se îndepărtase de la calea adevărului şi îi urmase şefului unei bande de tâlhari, aşa că Şf. Ioan a pornit prin pustietate să-l caute. Văzându-l pe sfinţitul Bătrân, vinovatul a încercat să se ascundă, dar Ap. Ioan fugea după el şi-l implora să se oprească. I-a promis că va lua păcatele sale asupra lui, numai să se pocăiască şi să nu-şi distrugă sufletul. Cutremurat de adânca dragoste a sfântului Bătrân, tânărul s-a pocăit cu adevărat şi s-a schimbat cu totul.

Sf. Ioan, trecut de 100 de ani, a supravieţuit cu mult celorlalţi însoţitori ai Domnului, rămânând multă vreme singurul dintre cei care au fost martori ai vieţii pământeşti a Mântuitorului.

Când a sosit vremea plecării Sf. Ap. Ioan, el a ieşit din cetatea Efesului cu familiile discipolilor săi. I-a rugat să-i pregătească o groapă în formă de cruce, în care s-a întins, spunându-le ucenicilor să-l acopere cu pământ. Ucenicii cu lacrimi şi-au sărutat învăţătorul, dar nevrând să fie neascultători, i-au împlinit dorinţa. Au acoperit faţa sfântului cu o pânză şi au umplut groapa. Aflând acestea, şi alţi discipoli ai săi au venit la mormânt. Când l-au deschis, l-au aflat gol

În fiecare an, pe 8 mai, din mormântul Sf. Ap. Ioan iese un praf fin pe care credincioşii îl adună şi sunt prin el vindecaţi de bolile lor. De aceea, Biserica îl prăznuieşte pe Sf. Ioan Teologul şi pe 8 mai.

Sursa : http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/translation-of-st-john-theologian.html

Cel care se leapădă de lume trebuie să vieţuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoinţă

3. A Sfântului Diadoh [al Foticeei]

Sufletul nu poate dori să se despartă de trup atâta timp cât nu ajunge să fie întru totul nepăsător la toate câte-l înconjoară în lumea aceasta. Toate simţurile trupului sunt potrivnice credinţei; căci ele sunt legate de cele [vremelnice] de aici, în vreme ce credinţa făgăduiește numai bogăţia bunătăţilor ce vor să fie. Se cuvine așadar ca cel care se înstrăinează și se nevoiește să nu cugete vreodată la pomi umbroși cu ramuri bogate, la izvoare frumos curgătoare, ori la grădini îmbelșugate, nici la case arătoase, ori la petrecerea împreună cu rudeniile sale. și nici să-și aducă aminte dacă i s-au întâmplat de cinstiri din vreme de praznic, ci să se folosească cu mulţumire de ceea ce îi este de neapărată trebuinţă și să socotească viaţa asemenea unui drum străin, pustiu de orice pornire trupească. Numai dacă ne strâmtorăm astfel cugetul, putem să-l întoarcem în întregime pe urma vieţii veșnice. Pentru că văzul, gustul și celelalte simţuri, atunci când ne folosim de ele peste măsură, risipesc aducerea aminte a inimii. și cea dintâi care ne mărturisește aceasta este Eva. Fiindcă până când nu a privit la pomul oprit, își amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea, încă se acoperea precum cu niște aripi cu dragostea dumnezeiască, necunoscându-și astfel goliciunea. Când, însă, a privit lemnul cu plăcere și s-a atins de el cu multă poftă, iar apoi a gustat din rodul său cu desfătare nestăpânită, îndată a fost ademenită spre împreunarea trupească, din pricină că era dezgolită; și alipindu-și de patimă toată dorinţa, a lăsat-o în voia desfătării de cele ale lumii acesteia, făcându-l și pe Adam părtaș greșelii ei, prin păruta dulceaţă a rodului. De atunci mintea omului cu anevoie își mai poate aduce aminte de Dumnezeu sau de poruncile Lui.

Noi, însă, privind pururea în adâncul inimii noastre, cu pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, să petrecem viaţa aceasta înșelătoare asemenea unor oameni lipsiţi de vedere; căci e propriu cu adevărat înţelepciunii duhovnicești să păzim pururi pofta privirilor neînaripată. Aceasta ne învaţă și Iov cel preaîncercat, spunând: ..dacă oare și inima mea a urmat ochiul meu. Iar lucrul aceasta este temelie și semn al unei înfrânări preaînalte.

4. A Sfântului Isaac Sirul

1. Lumea se aseamănă unei desfrânate care, cu pofta frumuseţii ei, îi atrage pe cei ce o văd să o dorească. Cel care-i prins și încâlcit cu dorul de lume, fie și în parte, nu poate să scape din mâinile ei, până ce nu-l despoaie de viaţă. Iar când îl golește de toate, îl dă afară din casă în ziua morţii; și atunci o cunoaște omul că a fost înșelătoare și amăgitoare.
De vrea cineva să iasă din lumea aceasta și să îi vadă cursele, să se depărteze de ea și atunci va avea puterea să îi vadă urâţenia.

2. În ce chip taie omul obișnuinţa de mai înainte și se deprinde să trăiască în lipsă și nevoinţă?
Trupul nu poate să trăiască fără cele care-i sunt de neapărată trebuinţă. Însă mintea îl împiedică de la răsfăţ și moleșeală, atât cât este cu putinţă, când e departe de cele care pricinuiesc moleșeala. Fiindcă atunci când vede pricinile răsfăţului și ale moleșelii, se trezește în el poftă înfocată și fie se întoarce iarăși la ele, fie are de luptat în războaie crâncene. Pentru aceasta și Mântuitorul nostru i-a poruncit celui care vrea să-i urmeze să se dezgolească mai întâi, să arunce de la el pricinile moleșelii și astfel să-l urmeze. De altminteri El Însuși, atunci când a început să se lupte cu diavolul, l-a războit în pustiu preauscat.
Și Pavel ne îndeamnă să ieșim din cetate, ridicând Crucea lui Hristos, atunci când spune: Să ieșim împreună cu Hristos, și să luăm ocara Lui. Căci El a pătimit în afara cetăţii. Fiindcă atunci când omul se desprinde de lume și de cele ale ei, uită grabnic de obiceiul lui de mai înainte și nu se ostenește multă vreme întru amintirea lor. În lupta aceasta ajută foarte mult ca în chilia monahului să domnească nevoia și lipsa, pentru ca ea să fie golită și deșertată de orice ar mișca într-însul pofta odihnei.
Atunci când pricinile moleșelii sunt departe de om, acesta e lipsit de primejdia războiului îndoit: lăuntric (prin gânduri) și din afară (prin simţuri). Ast­fel, omul care-i departe de cele ce duc la desfătare biruiește fără osteneală, spre deosebire de cel care are aproape ceea ce-i stârnește pofta. Omul e luptat în toate mădularele trupului. De aceea e dator să se păzească și să împuţineze răz­boiul împotriva lui.

Din Everghetinos. Sursa:

http://vatopaidi.wordpress.com/2009/09/25/everghetinos-%E2%80%93-tema-13-3-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

Sfânta Eufrosina, prinţesă de Suzdal(25 septembrie)

Sfânta Eufrosina, prinţesă de Suzdal, s-a născut în anul 1212. La Sf. Botez i s-a dat numele de Theodulia şi era fiica mai mare a Sf. Martir Mihail, Marele-Prinţ al Cernigovului(20 septembrie). Prinţul Mihail şi soţia lui Theofania nu aveau copii şi  deseori vizitau Lavra Peşterilor de la Kiev, unde se rugau Domnului să le dea copii. Prinţesa Eufrosina a fost primul lor copil, trimis de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile lor. De trei ori li s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi le-a spus că rugăciunile  le-au fost auzite şi Domnul le va dărui o fiică.

Theodulia a fost crescută într-o credinţă şi o evlavie adâncă. Educatul boier Theodor(20 septembrie) a avut o puternică influenţă în creşterea ei.
Neasemuita frumuseţe şi educaţia prinţesei i-a atras pe mulţi.

Prinţesa a fost logodită cu Prinţul Teodor(5 iunie), un frate al Sf. Alexandru Nevski, dar el a murit chiar în ziua nunţii. Prinţesa Theodulia s-a retras la mănăstirea de maici din Suzdal, cu hramul Brâul Maicii Domnului( !), unde a fost tunsă în monahism cu numele de Eufrosina, în cinstea Sfintei Eufrosina din Alexandria. Încă tânără, monahia Eufrosina îşi împlinea nevoinţele monahale cu un zel uimitor şi le-a întrecut cu mult pe celelalte vieţuitoare ale mănăstirii în tăria voinţei, vederea duhovnicească şi asceză. Domnul însuşi i se arăta nevoitoarei monahii, poruncindu-i să aibă trezvie  şi râvnă. Sf. Eufrosina, până la sfârşitul vieţii ei, a ţinut poruncile Mântuitorului şi a biruit în nenumărate ispite.

Extraordinara viaţă ascetică a Sf. Eufrosina a devenit cunoscută în Suzdal şi în împrejurimi. Mulţime de oameni vizita mănăstirea ca să asculte învăţăturile ei despre dragoste, rugăciune, ascultare şi smerenie.

Deseori, după asemenea sfaturi, mulţi luau schima monahală şi începeau să-I slujească Domnului cu mai multă râvnă . Însăşi stareţa mănăstirii a recurs la sfaturile Sf. Eufrosina. La îndemnul ei, obştea mănăstirii s-a împărţit în două: fecioarele şi văduvele. Împărţirea a ajutat sporirea duhovnicească şi întărirea surorilor mănăstirii în curăţie. După moartea stareţei, Sf. Eufrosina a devenit egumena mănăstirii.

Domnul i-a descoperit sfintei stareţe martiriul tatălui ei şi, de asemenea, invazia tătarilor mongoli în Rusia. În anul 1238, mari hoarde de tătari mongoli au năvălit într-adevăr în pământurile ruseşti. Distrugând totul în cale, au ajuns la Suzdal, iar oraşul a fost complet devastat şi ars de ei. Doar mănăstirea Sf. Eufrosina a fost cruţată, prin rugăciunile ei.

Sf. Eufrosina a adormit întru Domnul la 25 septembrie 1250. La mormântul ei, credincioşii au fost vindecaţi de multe boli. Pe 18 septembrie 1698, cu binecuvântarea Partiarhului Adrian,  Mitropolitul Ilarion de Suzdal a canonizat-o pe monahia Eufrosina.

Sursa : http://molonlabe70.blogspot.com/2009/09/venerable-euphrosyne-of-suzdal.html

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Eufrosina (25 septembrie)

A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit şi temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului şi vieţuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amândoi mâhniţi, pentru că nu aveau cui să-şi lase averile, ca după moartea lor să le poată rândui bine.Mâhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoţirii lor şi făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici şi la mănăstiri, dar încă petreceau în post şi în rugăciuni, mergând pe la bisericile lui Dumnezeu şi cerând să-şi cîştige dorirea de la Ziditorul a toate.Odată, sculându-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfânt şi a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Şi vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dânsul şi cunoscându-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mâhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinându-se, îi cerea să se roage pentru dânsul lui Dumnezeu cu fraţii săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.

Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osârdie şi îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului şi a binecuvântat pe Pafnutie cu rodul însoţirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale şi le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurându-se, mare mulţumită au dat lui Dumnezeu şi, botezând-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergând Pafnutie, dădea milostenia la toţi călugării şi spre egumenul acela mare dragoste a câştigat, pentru vorbele sale cele folositoare şi pentru rugăciunile lui, prin care şi-a câştigat dorirea de la Dumnezeu.

Trecând doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas învăţându-şi pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copiliţa deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducându-se vestea de bună înţelegerea ei şi de frumuseţea ei prin toată cetatea Alexandriei.

Drept aceea, mulţi din cei de bun neam şi din bogaţii cetăţeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, şi unul pe altul întrecându-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răspundea: "Precum va vrea Domnul, aşa să fie!". Deci, oarecare, care întrecea pe toţi cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăţia şi cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căsnicie şi s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvântul, a hotărât vremea în care să se şi facă nunta fiilor lor. Intre acestea a luat Pafnutie pe fiica sa şi s-a dus cu dânsa la mănăstire, ducând daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, şi i-a zis: "Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dânsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat". Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea şi şezând, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăţa pilde morale şi mult a grăit către dânsa pentru curăţie şi smerenie, pentru frica şi dragostea de Dumnezeu şi pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită şi binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naştere.

Deci, le-a dat binecuvântare egumenul să se odihnească în casa de oaspeţi cea mănăstirească. Şi a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultând în toate zilele citirea şi cântarea bisericească, şi privind nevoinţele cele monahiceşti, se minuna de viaţa lor, zicând în sine: " Fericiţi sunt oamenii aceştia că şi aici ca îngerii vieţuiesc, şi după această viaţă se vor sălăşlui cu îngerii în cer!".

Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască râvnă, spre urmarea vieţii lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: "Porunceşte roabei tale să se închine ţie, pentru că vrem să mergem acasă". Iar Eufrosina, căzînd la picioare-le egumenului, a zis: "Rogu-mă ţie, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul meu!". Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea cu dreapta sa, zicând: "Dumnezeule, Cel ce ştii pe om mai înainte de naşterea lui, Tu însuţi să Te îngrijeşti de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părţii şi petrecerii împreună cu toţi cei ce bine Ţi-au plăcut Ţie". Şi închinându-se egumenului şi fraţilor, plecară din mănăstire. Trebuie ştiut că tatăl ei, oridecîteori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, şi îl ospăta, rugându-l să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi pentru fiica lui.

După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea şi a trimis egumenul pe unul din fraţi, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dânşii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergând fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dânsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, înştiinţându-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, şi a început a-l întreba: "Spune-mi mie, părinte, pentru dragostea Domnului, câţi fraţi aveţi în mănăstire?" Iar el a răspuns: "Trei sute cincizeci şi doi". Şi l-a întrebat pe el iar: "Dar, de ar mai veni încă cineva la voi şi ar vrea să vieţuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?" Răspuns-a fratele: "Incă şi cu bucurie îl primeşte după cuvântul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară". A zis Eufrosina: "Oare toţi împreună cântaţi şi postiţi?" A răspuns fratele: "La cântare împreună cântăm, iar pentru post, cine precum vrea şi pe cât poate, atâta face".

Întrebând fecioara pe călugăr pentru toată rânduiala mănăstirească, a zis către dânsul: "Aş fi vrut şi eu să duc astfel de viaţă, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăţia deşartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat". I-a zis călugărul: "Să nu vrei, fecioară, să te însoţeşti cu bărbat vremelnic şi stricăcios, ci să te logodeşti pe tine cu Hristos, Care, în locul deşertăciunilor trecătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dânsul, îţi va da cereasca împărăţie şi petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieşi şi să mergi la o mănăstire şi schimbă-ţi chipul mirenesc, să te îmbraci în haine călugăreşti ca să nu fii cunoscută".

Auzind acestea fecioara, s-a bucurat şi a zis călugărului: "Cine mă va tunde pe mine?" Iar el i-a zis: "Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră şi va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinţii călugări şi precum vei vrea, îţi va ajuta cu bucurie".

Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie şi văzîând pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicînd: "Pentru ce te-ai ostenit pîână la noi, părinte?" Iar el i-a răspuns: "A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea şi te pofteşte egumenul să vii la noi şi să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea". Deci, s-a bucurat Pafnutie şi, luând multe din casa sa spre trebuinţa bisericii şi pentru ospătarea fraţilor, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicându-i: "Să mergi în locaşul lui Teodosie şi, intrând în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!".

Deci ducându-se după porunca ei, iată, cu rânduiala lui Dumnezeu ieşea un călugăr din mănăstirea sa, ducându-şi lucrul mîinilor sale spre vânzare. Văzându-l sluga, l-a rugat să meargă cu dânsul în casa stăpânului său. Şi a mers în casa lui Pafnutie. Văzând Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat şi i s-a închinat lui, zicând: "Roagă-te pentru mine, părinte". Şi s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvântat-o pe ea şi a şezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: "Stăpânul meu, eu am tată creştin şi rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viaţă. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deşarte lumi, iar eu nu aş fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumeşti, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu ştiu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugându-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcându-se ziuă, am vrut să trimit la biserică şi să chem pe un părinte, ca să aud de la dânsul un cuvînt de folos şi să mă povăţuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ţie, părinte, învaţă-mă calea lui Dumnezeu, că ştiu că Dumnezeu te-a trimis aici".

Bătrânul, deschizându-şi gura, a zis: "Domnul grăieşte în Evanghelie: "De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, ba încă şi sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic" (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu ştiu ce să-ţi spun ţie. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate şi fugi de lumea aceasta, ca şi Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulţi moştenitori, adică bisericile şi mănăstirile, spitalele, casele de oaspeţi, sărmanii şi văduvele, străinii, temniţele şi robiţii, şi unde va vrea tatăl tău să împartă moştenirea ta, iar tu însăţi îngrijeşte-te de sufletul tău". Şi i-a răspuns fecioara: "Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutându-mi mie". Stareţul i-a răspuns: "O dorire şi hotărâre ca aceasta să nu se îndelungească, că întîrzierea nu aduce căinţă; deci, acum este vremea de pocăinţă!" Iar Eufrosina a zis lui: "Pentru aceea te-am şi ostenit, părinte, ca dorinţa inimii mele să o împlineşti şi făcând rugăciune, să mă binecuvântezi, şi să-mi tunzi părul capului". Deci, sculându-se stareţul, a făcut rugăciune şi după dumnezeiască rânduială a tuns-o pe ea, îmbrăcând-o în chipul cel îngeresc, punând schima pe dânsa, şi rugându-se pentru ea, a zis: "Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe toţi sfinţii Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!".

Acestea zicând stareţul, s-a dus în calea sa, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gândind în sine, zicea: "De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla şi mă va scoate pe mine cu sila de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă ştie nimeni". Acestea gândindu-le, seara tîrziu s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din casa sa, luând cincizeci de bani de aur cu sine, şi s-a ascuns în acea noapte într-un oarecare loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate şi, vrând Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut şi a zis portarului: "Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărăteşti şi stă înaintea porţii, poftind ca să vorbească cu sfinţia sa!"

Deci, ieşind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pămînt închinîndu-se feţii sale celei cu sfântă podoabă. Iar el, ridicînd-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei şi au şezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: "Pentru ce ai venit la noi, fiule?" Iar Eufrosina a răspuns: "Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărăteşti, fiind famen, şi am vrut să primesc viaţa călugărească, căci n-am aflat în rînduiala aceasta, viaţă mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să vieţuiesc cu voi".

Egumenul i-a zis: "Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta şi, dacă vrei, petreci cu noi". Apoi i-a zis: "Cum îţi este numele?" Eufrosina a răspuns: "Numele meu este Smaragd". Atunci egumenul i-a zis: "Fiule Smaragde, eşti tânăr şi nu vei putea să petreci singur în chilie. Ţi se cuvine să ai lîngă tine un mai mare ca învăţător, care să te înveţe în viaţa călugărească rânduiala şi obiceiurile". Fecioara a răspuns: "Precum vrei, stăpâne, aşa să rânduieşti pentru mine". Apoi, scoţînd cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicîndu-i: "Primeşte acestea, părinte, iar de voi începe a vieţui aici, atunci şi cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici".

Chemând egumenul pe unul din fraţi, anume Agapet, om sfânt şi desăvârşit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicîndu-i: "Acest tânăr, de acum să-ţi fie ţie fiu şi ucenic; aşa să-l iubeşti pe el, ca să-şi întreacă pe învăţătorul". Apoi, plecându-şi genunchile şi rugându-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Şi răspunzând toţi amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, şi-l învăţa îngereasca viaţă. Deci, avea Smaragd faţa foarte frumoasă şi când intra la rugăciune în Biserică, pe mulţi îi supăra diavolul prin gîânduri nefolositoare, răpindu-i spre frumuseţea lui Smaragd. Şi se scârbeau asupra egumenului, zicându-i: "Pentru ce atâta de frumoasă faţă ai adus în mănăstire, care aduce atîta sminteală celor mai neputincioşi fraţi?" Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd şi i-a zis: "Frumoasă este faţa ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvârşit încă războiul vrăjmaşului. Deci, eu vreau ca să te linişteşti singur în chilia ta şi acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo şi hrană îţi va da mai marele tău, şi să nu ieşi nicăieri de acolo". Iar ea a răspuns: "Precum vei porunci, Avvo, aşa voi face". Şi a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chilie deosebită în care să petreacă Smaragd. Şi a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, şi a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post şi priveghere, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu în curăţenia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toţi fraţii spunea spre folos ostenelile şi nevoinţele lui, şi toţi folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvârşea atâta putere în tinereţele cele copilăreşti.

Iar Pafnutie, tatăl ei, când s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui vieţuia, şi neaflînd-o pe ea, s-a umplut de necaz şi de mâhnire, şi a început a întreba cu mânie pe slugi şi pe slujnice ce a făcut Eufrosina şi unde s-a dus. Slugile răspunseră: "Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată şi gândeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine". Şi a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui şi nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul şi tatăl lui, s-au mâhnit foarte, şi venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcînd la pămînt şi plângînd, şi i-au zis lui: "Oare nu cumva cineva a amăgit-o şi a fugit cu dînsa?" Şi îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, şi o căutau prin căi şi prin casele tuturor cunoscuţilor lor, pe mal şi în corăbii. Apoi străbătură şi mulţime de mănăstiri de fecioare şi câmpii şi pustietăţi, munţi şi peşteri, cu dinadinsul căutând pe fiica mâhnitului tată şi neaflînd-o pe ea, s-au întors tânguindu-se şi plângeau după dînsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tânguia după logodnica sa, socrul se mâhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oarecând Iacov după Iosif cu amar plângea, jeluindu-se aşa:

"Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mângîierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăţia mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumuseţea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mieluşeaua mea? Care loc a ascuns aşa de repede faţa ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bătrâneţelor mele, aceea îmi era mângîierea în întristări! Pământule, pământule, să nu-mi acoperi trupul meu, până ce nu voi şti ce s-a întâmplat Eufrosinei, fiica mea! »

Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plângere, toţi cei ce se adunaseră acolo, prieteni şi vecini, şi-au ridicat glasurile şi plângeau împreună cu Pafnutie, tânguindu-se de cea neaşteptată pierzare a fiicei lui.

Apoi, neaflând Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care şi fiica lui la închisoare se nevoia, şi căzând la picioarele egumenului, a zis: "Să nu încetezi, părinte, rugându-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugăciunilor tale, că nu ştiu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întâmplare oarecare a pierit?" Auzind aceasta cinstitul stareţ, s-a turburat foarte şi adunând la sine pe toţi fraţii, le-a zis: "Să arătaţi dragoste, fraţilor, să vă rugaţi Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului şi binefăcătorului nostru Pafnutie"

Deci, au postit şi s-au rugat toţi în toată săptămâna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălţa la Dumnezeu ziua şi noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viaţă. Şi biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraţilor. După ce n-a cîştigat descoperirea, a început egumenul a mângâia pe Pafnutie, zicîndu-i:

"Să nu slăbeşti, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă. Însă să ştii aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pământ, cu cât mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că ştiu că fiica ta şi-a ales partea cea bună şi de aceea nu s-a descoperit pentru dânsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atâta osteneală a fraţilor mei, ci desăvârşit ne-ar fi arătat pentru dânsa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viaţă, Dumnezeu o va arăta ţie". Auzind acestea Pafnutie, s-a mângâiat puţin de mâhnire şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Şi se ruga în toate zilele cu dinadinsul şi făcând lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuinţă.

După câteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcând rugăciune împreună cu fraţii. Iar odată, închinându-se egumenului, a zis: "Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mâhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mângâiat sufletul meu nici măcar cât de puţin, ci mai mult creşte rana inimii mele, şi din zi în zi se înnoieşte durerea mea".

Văzând egumenul mâhnirea lui cea mare, îl mângâia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dânsul, i-a adus aminte de Smaragd, zicându-i: "Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la palatele împăratului Teodosie, şi toţi ne folosim de viaţa lui. Oare vei vrea să vorbeşti cu dânsul, ca măcar puţină răcorire să primeşti din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?" Iar el a zis: "Voiesc!" Şi chemând egumenul pe Agapet, i-a zis: "Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dânsul". Însă nu ştia egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Şi a mers Agapet şi Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plânge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrânarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, şi şi-a acoperit Eufrosina cu camilafca faţa sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcând rugăciune, a şezut. Şi a început Smaragd a întinde cuvântul către Pafnutie, grăindu-i lui pentru împărăţia cerului şi pentru slava cea veşnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăţie, prin sfinţenie, prin milostenie şi prin dragoste. I-a grăit şi pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decît pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Şi îi arăta apostoleasca învăţătură, cum că scârba cere răbdare, iar răbdarea iscusinţă.

Văzând pe tatăl său în mâhnire mare, îi era milă de el, şi-l mângâia, zicându-i: "Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ţi-ar fi arătat ţie Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor părinţi care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: "De iubeşte cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic" (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic şi chiar în această viaţă ţi-o va arăta ţie. Deci să încetezi a te mâhni. Pentru ce pe tine însuţi te ucizi cu mâhnirea? Să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate, şi să nu-ţi pierzi nădejdea ta, că şi eu, când învăţătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire şi de mâhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ţi dea ţie Domnul răbdare şi tărie de suflet şi să rânduiască pentru tine şi pentru fiica ta pe toate cele spre folos, şi să te mângâie pe tine. Şi am nădejde că Dumnezeul a toată mângâierea nu te va lăsa ca până în sfârşit să fii în mâhnire. Ci, deşi nu acum, curând însă va descoperi ţie pe fiica ta, pentru care aşa de mult te întristezi". Apoi, temându-se Eufrosina ca nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: "Să mergi de acum cu pace, stăpânul meu". Iar Pafnutie când asculta cuvintele acestea se umplea de lacrimi şi de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, şi mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen şi i-a zis lui: "Unul Dumnezeu ştie, părinte, cât folos am luat de la fratele acela şi cât de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încât parcă aş fi aflat pe iubita mea fiică!". Şi cerând Pafnutie de la toţi binecuvîntare, s-a întors la casa sa.

Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci şi trei de ani, vieţuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a şi mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfîrşitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea şi cercetarea fraţilor. Apoi, după vorba cea obişnuită cu egumenul, a zis: "Părinte, de este cu putinţă, dă-mi binecuvîntare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubeşte sufletul meu pe el".

Chemând egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrând Pafnutie în chilia lui Smaragd şi văzându-l pe el pe pat zăcând, fiind foarte bolnav, a căzut lângă patul lui, plângând şi zicând:

"Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduinţele tale, prin care m-ai mîngîiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci şi pe tine - în care aveam ceva mângâiere - este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mângâia bătrâneţele mele? La cine voi merge, şi cine îmi va fi răcorire în mâhnirea mea? De două lipsuri acum plâng: Că de treizeci şi opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dânsa vreo înştiinţare, şi că scumpul meu Smaragd şi el mă lasă pe mine, de care aşa de mult mă bucuram, ca şi cum aş fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aştept de acum înainte? Unde să aflu mîngîiere că, iată, mă pogor cu mâhnire în mormântul meu?"

Văzând Smaragd pe Pafnutie cu nemângâiere tânguindu-se, i-a zis lui: "De ce te turburi şi pe tine însuţi te ucizi cu mâhnirea? Oare nu este puternică mâna Domnului sau este ceva cu neputinţă la Dumnezeu? Pune de acum capăt mâhnirii. Adu-ţi aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tânguia ca după un mort. Acelaşi Dumnezeu şi pe tine te va mângâia. Însă mă rog ţie să petreci aici trei zile şi să nu te depărtezi de lângă mine". Şi petrecea Pafnutie în mănăstire, gândind întru sine, şi zicând: "Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?" Sosind a treia zi, după ce a ştiut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, şi i-a zis lui: "De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit pentru mine precum a voit şi mi-a săvârşit dorirea mea, şi iată am ajuns la sfârşit, nevoinţa călugăriei trecând-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmaşului, nu voiesc ca şi tu să te mâhneşti pentru fiica ta. Eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauţi. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, şi toată moştenirea mea şi logodnicul cel vremelnic şi am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ţie, să nu laşi ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieşirea sufletului, fără numai tu singur să faci aceasta. Încă mă rog să împlineşti făgăduinţa mea pe care am făcut-o părintelui locaşului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe şi pe acelea le voi aduce în locaşul acesta.

Deci, să faci aceasta, tatăl meu, şi să dai averea mea ce a rămas locaşului acestuia care bine se păstoreşte şi se rânduieşte, şi te roagă pentru mine". Acestea zicând, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, şi văzând că a murit Eufrosina, de spaimă şi de mare jale cu totul a slăbit şi a căzut la pământ ca un mort. Alergând Agapet, a văzut pe Smaragd mort şi pe Pafnutie zăcând abia viu. Şi a turnat apă pe faţa lui şi l-a ridicat de la pământ, zicându-i: "Ce-ţi este, domnule Pafnutie?" Iar el a răspuns: "Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!" Apoi, sculându-se, a căzut cu faţa lui pe faţa celei moarte şi mulţime de lacrimi vărsând plângea, zicând:

"Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca şi eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cât de bine ai scăpat de cursele vrăjmaşului şi ai fugit de stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, şi ai intrat în viaţa cea veşnică!"

Acestea auzind Agapet şi cunoscând lucrul cel minunat, s-a spăimântat şi, alergând, a spus egumenului. Şi venind egumenul cu sârguinţă multă, a căzut pe faţa ei cea sfântă, şi se tânguia, zicînd:

"Eufrosino, mireasa lui Hristos şi fiica sfinţilor, să nu uiţi pe cei împreună nevoitori cu tine şi mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mântuirii şi să avem parte cu sfinţii lui!"

Şi a poruncit egumenul să se adune toţi fraţii, ca să îngroape sfântul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, şi au văzut minunea aceea de mirare. Şi proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din fraţi, fiind chior de un ochi, a alergat la moaştele Cuvioasei şi, plângând, a sărutat sfîntul ei trup şi îndată a văzut cu ochiul lui.

Deci, văzî\ând fraţii o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu şi pe Sfânta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau şi s-au folosit toţi foarte mult de o viaţă ca aceasta a ei. Apoi, îngropând-o pe ea în rând cu mormintele sfinţilor părinţi, îi făceau pomenirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergând acasă, a împărţit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci şi la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducând-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuinţa locaşului şi singur într-însul s-a călugărit şi, cerând chilia fiicei sale, a vieţuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, şi şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, aflându-se pe aceeaşi rogojină pe care şi fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Şi l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, şi s-a aşezat pomenirea lor să se facă în toţi anii întru slava Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

(Culegere după descrierile lui Ieronim şi sf. Simeon Metafrast)

Sursa icoanei : http://www.sfaturiortodoxe.ro/sinaxar.htm

Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - II -

Cu greu îşi poate închipui cineva truda şi luptele duse de tânărul monah, râvna arzătoare şi căldura rugăciunii pe care o înălţa către Dumnezeu, suspinurile şi lacrimile sale, dârzenia pe care a probat-o sufletul său în toate cursele pe care i le-a întins vrăjmaşul. Era împresurat de fiare sălbatice, care îi dădeau târcoale, nu numai noaptea, dar chiar şi în ceasurile zilei. Lupi şi urşi cutreierau locul, iar el, ca o făptură slabă ce era, la început s-a temut, dar apoi s-a rugat la Dumnezeu şi fiarele s-au îndepărtat. Numai un singur urs continua încă să vină prin apropiere. Văzând aşa, Sf. Serghie începu să-i lase câte o bucăţică de pâine pe vreun buştean şi astfel învăţă ursul să vină după hrana anume păstrată pentru el. Pe atunci, sfântul nu trăia decât cu pâine şi cu apă, dar şi acelea cu mare scumpătatte. De multe ori se întâmpla să rămână fără hrană şi atunci flămânzeau, şi el, şi ursul. Nu de puţine ori îşi dădea bucata sa de pâine ursului, nevoind să-l deznădăjduiască. Să nu mire pe nimeni acestea: când Sfântul Duh se coboară asupra cuiva, toate făpturile i se supun aceluia, întocmai ca şi lui Adam, întâiul zidit, înainte de căderea în păcat.

De multe ori, Sfântul se îndeletnicea cu cercetarea Scripturilor, întărindu-se pe calea sfinţeniei, descoperindu-le înţelesul tainic, îşi înălţa inima şi mintea către comorile nestricăcioase. Niciodată, în tot acest timp, nu i-a slăbit dorul de linişte, pentru viaţa netulburată a pustiei şi pentru singurătatea în care se găsea împreună cu Dumnezeu. După doi ani petrecuţi astfel, Sf. Serghie a fost cercetat de câţiva călugări cu frica lui Dumnezeu, care şi-au arătat dorinţa de a împărtăşi cu el, prin voia Domnului, asprimea vieţii şi a locului. Sf. Serghie, uimindu-se de credinţa şi de râvna lor, le-a spus:

- Fraţilor, dorinţa mea este ca să mă nevoiesc şi să mor în locul acesta în singurătate. Dar, dacă Domnul vrea să înalţe aici o mănăstire cu multă frăţime, atunci să se facă voia Lui! Fiţi, dar, bineveniţi şi aveţi blagoslovenia mea ca fiecare dintre voi să-şi ridice chilie. Şi nu uitaţi, voi, cei care aţi venit să vă nevoiţi în pustie, că începutul a tot lucrul bun este frica de Dumnezeu!

Pentru că era tânăr de ani şi cu o putere cât doi bărbaţi laolaltă, diavolul începu să-l ispitească cu patimile trupeşti. Dar sfântul izbuti să-şi supună trupul cu postul şi, prin mila lui Dumnezeu, se slobozi de acel război al vrăjmaşului.

Sf. Serghie se întâlnea cu fraţii în fiecare zi în biserica pentru cele şapte Laude: Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Vecernia; pentru Sfânta Liturghie venea un preot dintr-un sat apropiat. La început, din multă smerenie, Sf. Serghie nu a primit nici preoţia şi nici stăreţia; băgase de seamă că aproape întotdeauna dorinţa de a deveni stareţ este începutul şi rădăcina slavei deşarte.

Pe atunci erau puţini la număr, vreo doisprezece. Printre primii veniţi au fost fratele Vasilie, zis şi „Uscatul”; apoi Iacob, poreclit „Yacuta”, Onisim diaconul, tatăl diaconului Elisei. În poieniţă, ei îşi clădiră chilii şi erau nelipsiţi de la toate ascultările care se cereau în obşte. Micuţa lor mănăstire ajunsese foarte frumoasă, cu pădurea care, în murmur şi foşnet, le umbrea chiliile. În jurul bisericii puteai vedea trunchiuri şi cioate, dar şi straturi de zarzavat, cu multe feluri de legume.

Cuviosul le slujea fraţilor fără lenevire, ca un rob cumpărat: vântura şi măcina grâul, cocea pâinea şi gătea, croia încălţări şi haine pentru frăţime; scotea apă dintr-un izvor din apropiere şi o căra cu două găleţi pe umeri, ducând tuturor. Noaptea şi-o petrecea priveghind în rugăciune şi gusta numai pâine şi apă, dar şi acestea cu măsură. Nu lăsa nici măcar un ceas fără să facă ceva. Aflându-se într-o continuă trudă şi rugăciune, el şi-a strunit tot mai mult trupul, ţinând să ajungă un vrednic locuitor al Ierusalimului celui de sus.

N-a trecut mult şi Însuşi Stareţul Mitrofan, cel ce-l calugărise, a venit să locuiască în mănăstirea sa. După moartea aceluia, petrecută trei ani mai târziu, toată frăţimea l-a rugat pe Sf. Serghie să le fie stareţ.

Sfântul s-a împotrivit pe cât a putut. Împreună cu doi bătrâni ai mănăstirii, a mers la Episcopul Atanasie al Volynei, rugându-l să le rânduiască stareţ, care să-i povăţuiască pe calea mântuirii. Înţeleptul Atanasie, care auzise de Sf. Serghie şi de faptele sale bine-plăcute înaintea lui Dumnezeu, i-a grăit:

- Tu vei fi Părintele şi stareţul obştii tale!

Cu toată smerenia, şi-a arătat nevrednicia pentru o asemenea cinste, însă vlădica i-a răspuns:

- Iubitule, pe toate ai izbutit să le agoniseşti, dar nu ai ascultare.

- Să se facă atunci voia lui Dumnezeu! Fie numele Domnului lăudat de acum şi până în veac! a răspuns cuviosul Serghie făcând o metanie, şi toată lumea a răspuns: Amin.

Fără întârziere, Preasfinţitul Episcop l-a trimis pe Sf. Serghie în biserică, unde l-a hirotonit mai întâi ipodiacon, apoi diacon. Dimineaţa următoare a fost ridicat la vrednicia de preot şi i s-a cerut să săvârşească Sf. Liturghie.

După ce stătura de vorbă despre pravilele apostolice, despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi despre ce este de trebuinţă pentru îndreptarea şi desăvârşirea sufletului, dându-i o sfântă sărutare, vlădica îl slobozi pe Sfântul Serghie, încredinţându-l obştii sale, ca stareţ, părinte şi doctor sufletesc.

La întoarcerea în mănăstire, toată frăţimea i s-a închinat, cu evlavie Părintelui nostru Serghie. El i-a blagoslovit pe toţi şi le-a spus:

- Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine. În nepriceperea mea, am primit un talant de la Împăratul, de care va trebui să dau seamă, ca şi de turma în credinţată mie.

Aşa le spuse Serghie, înviind în minte vieţile marilor luminători, Părinţi ai pustiei, care, cu trupul fiind pe pământ, au trăit îngereşte: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Eftimie cel Mare, Sf. Sava cel Sfinţit, Îngerul în trup, Pahomie, Sf. Teodosie şi mulţi alţii. Cu inima plină de sfânta petrecere a acelora, s-a rugat îndelung Sf. Treimi să ajungă vrednic de a călca pe urmele lor.

Slujea în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie şi în fiecare zi îi mărturisea pe fraţi. Când luase stăreţia, obştea număra 12 fraţi, el fiind al 13-lea. Numărul acesta nu s-a schimbat încă vreo doi-trei ani, deşi unii muriseră sau plecaseră şi alţii le luaseră locul, până ce în mănăstire a venit însuşi Simion, Arhimandritul de Smolensk, şi de atunci obştea avea să crească fără oprire.

Chiar şi în vremurile acestea cele mai de pe urmă, Dumnezeu l-a întărit pe Sf. Serghie tot atât de mult ca pe Sfinţii Părinţi din trecut. Stareţul muncea foarte mult; pe lângă aceasta îi mai supraveghea şi pe fraţii aflaţi sub ascultarea lui. Se îngrijea chiar el de coptul prescurilor pentru biserică, ascultare pe care n-o încredinţa nimănui. Fierbea şi pregătea grâul pentru colivă, iar când timpul îi prisosea, făcea şi lumânări.

Cu toate că primise egumenia, cuviosul nu îşi schimbase pravilele călugăreşti, ci se smerea şi se socotea mai prejos decât toţi ,făcându-se pildă tuturor. După ultima slujbă la biserica, în nopţile lungi de iarnă, după ce-şi termina pravila în chilie, obişnuia să meargă pe la chiliile fraţilor. Dacă vedea că se roagă, că fac metanii, sunt ocupaţi cu rucodelia sau citirea Cărţilor Sfinte, plângând şi căindu-se de păcatele lor, atunci se bucura şi dădea slavă lui Dumnezeu. Dar dacă îi auzea vorbind şi râzând între ei, se supăra, bătea uşor cu degetul în geam sau uşă şi pleca fără să spună vreun cuvânt. Dimineaţă următoare îi mustra cu blândeţe pe cei vinovaţi, spunându-le vreo istorioară cu tâlc, dorind ca şi aceştia să se apropie cu mai multă râvnă de Dumnezeu. Cei care erau smeriţi şi supuşi îşi recunoşteau repede greşeala şi cereau iertare, dar câte unul căruia îi lipsea smerenia rămânea cu inima plină de întunecare diavolească, socotindu-se neprihănit, ca şi cum nu de el se vorbea, până când cuviosul trebuia să-i arate în amănunt unde greşise şi să-i dea canon de îndreptare. Şi astfel, toţi au învăţat să se roage necontenit lui Dumnezeu, să nu mai vorbească între ei după rugăciunile de seară, să muncească din greu şi să aibă de-a pururi pe buze psalmii lui David.

***

Ca la orice început, au avut de întâmpinat multe greutăţi . Pe atunci nu se găsea nici pâine, nici făină, ulei şi sare sau vin pentru Sfânta Liturghie şi nici lumânări de ceară nu aveau. În zori, fraţii cântau Utrenia fără nicio lumină, afară de o torţă de pin. Astfel au trăit mai bine de 15 ani, până au apărut primii mireni în jurul mănăstirii şi au început să lucreze la pădure.

Odată s-a întâmplat să fie o mare lipsa de pâine şi sare şi cuviosul i-a oprit cu desvârşire pe fraţi să meargă şi să ceară de la săteni, poruncindu-le să stea liniştiţi şi să aştepte mila lui Dumnezeu. El însuşi mânca o dată la două-trei zile.

Într-o seară, după ce încheiase o uşă la unii dintre bătrânii manăstirii, stareţul mânca puţină pâine mucegăită, plata ostenelilor sale. Câţiva călugări şi unul mai mult decât toţi, începură atunci să cârtească împotriva lui, spunând că vor pleca după hrană, fără a se mai întoarce. Sfântul, văzând aceasta, dar mai cu seamă tulburarea şi slăbiciunea fraţilor, îi adună pe toţi laolaltă şi îi povăţui cu înţelepciunea Sfintei Scripturi:

- Nu veţi căpăta darul lui Dumnezeu dacă nu treceţi prin încercări, căci după necaz vine bucurie. Scris este: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac:. Acum voi n-aveţi pâine, dar mâine vă va prisosi şi vă veţi îndulci cu tot felul de bucate.

Nici nu-şi termină bine vorbele, că se auzi un ciocănit în fereastră: portarul, văzând că în mănăstire tocmai intra o căruţă cu de-ale mâncării, venise să-i dea de veste Cuviosului Serghie, ca să-i iasa în întâmpinare. Înainte de a-i lăsa să mănânce, stareţul porunci să se bată toaca, strânse fraţii în biserică şi mulţumi lui Dumnezeu. Au mers apoi la trapeză şi au gustat din pâinea caldă, cu un gust minunat şi o dulceaţă neobişnuită. După aceea, Cuviosul le aduse aminte:

- Unde este fratele care cârtea pentru pâinea mucegăită?! Cred că simţiţi cât este aceasta de proaspătă şi bună. Să ne amintim de cuvintele Proorocului, care spunea: „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”(Ps. 101, 10)

A cercetat mai apoi cine trimisese pâinea. N-a izbutit să afle decât că :era un creştin evlavios şi foarte bogat care locuia la mare depărtare de ei”. A doua zi au primit încă mai multă mâncare şi băutură, şi tot la fel şi a treia zi. Văzând asta, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, spunând în faţa tuturor:

- Vedeţi, iubiţi fraţi, Dumnezeu are grijă de toate şi nicidecum nu ne părăseşte.

Şi, de atunci încolo, călugării se deprinseră să nu mai cârtească în întristare, în faţa ispitelor şi necazurilor de orice fel, îndurând toate cu mare credinţă în Dumnezeu şi având pururi înaintea lor pilda Sfântului lor Părinte Serghie.

Povesteau bătrânii despre Cuviosul Serghie că niciodată nu purta haine noi, ci unele rupte, pătate şi cu totul simple. Atât de zdrenţuit era încât mulţi nu-l recunoşteau, asemuindu-l cu vreo slugă oarecare. Într-o zi sosi la mănăstire un om din împrejurimi, întrebând de Sf. Serghie. I l-au arătat în grădină săpând, cu rasa pătată şi găurită şi cu sudoarea curgându-i şiroaie pe faţă.

- Am venit să văd un Proroc, iar tu arăţi ca un cerşetor nenorocit, îi zise ţăranul, crezând că vor să-l amăgească.

Iar către obşte grăi:

- Vă bateţi joc de mine, credeţi c-am înnebunit. Eu am venit să-l văd pe sfântul bărbat Serghie, de care vorbeşte toată lumea, iar la acesta nu văd nicio urmă de cinste, slavă sau măreţie.

Fraţii nu au vrut să-l trimită de acolo, dar Sfântul, văzându-le tulburarea, le-a zis:

- Să nu faceţi aceasta, fraţilor! Căci el n-a venit să vă vadă pe voi, ci la mine a venit.

Apoi se apropie de ţăran şi-l sărută neprefăcut şi fără lenevire, blagoslovindu-l şi lăudându-i dreapta judecată, în vreme ce acela se tot plângea că nu-l întâlnise pe marele Serghie.

- Nu fii trist, îi răspunse stareţul, căci Dumnezeu a rânduit ca nimeni să nu plece din locul acesta nemângâiat. Domnul ţi-l va arăta pe acela pe care îl cauţi.

Pe când vorbeau, îşi anunţă sosirea un oarecare cneaz din vecinătate cu mare alai şi slavă, înconjurat de o mulţime de oameni, boieri, slujitori şi tineri. Străjerii şi astaşii care mergeau înainte îndepărtară pe ţăran, făcând loc cneazului, care intră şi puse metanie stareţului. Sfântul îl blagoslovi şi amândoi se aşezară, pe când toţi ceilalţi aşteptau în picioare. Iar ţăranul nostru se învârtea în jurul locului aceluia şi se străduia acum să-l vadă pe stareţ. Făcându-şi loc cu coatele prin mulţime, întrebă pe unul din cei de faţă:

- Cine-i călugărul care stă în dreapta cneazului?

Aflând că acela era Cuviosul Serghie, îl cuprinseră remuşcările şi, după plecarea cneazului, căzu la picioarele lui pentru iertare. Stareţul îl blagoslovi, povăţuindu-l pentru mântuirea sufletului şi omul plecă întărit în credinţa către Sfânta Treime şi evlavia pentru Sf. Serghie. Mai târziu, veni din satul său la mănăstire şi se tunse călugăr. Şi trăind câţiva ani în pocăinţă, spovedindu-se şi îndreptându-se, se duse la Domnul.

Domnul făcea nenumărate minuni prin alesul Său. Neavând apă în vecinătatea mănăstirii, fraţii se chinuiau, aducând-o de la mare depărtare. Unii chiar începuseră a cârti împotriva sfântului şi îl ocărau, întrebându-l de ce ridicase locaş în loc fără de apă.

- Eu am vrut să mă rog şi să-L slăvesc pe Dumnezeu în singurătate, le răspunse el. Dar Domnul a vrut să ridice aici această sfântă mănăstire, în cinstea Sfintei Treimi.

Nu mult după aceea, trecând cu un frate printr-o râpă, stareţul găsi un mic ochi cu apă de ploaie. Îngenunchind, se rugă, însemnând locul cu semnul crucii; numaidecât ţâşni un izvor ce poate fi văzut şi astăzi şi din care toţi cei din mănăstire au putut lua de atunci apă. Celor cu credinţă, izvorul acesta le-a dăruit vindecare, oamenii venind pentru apa lui de la mari depărtări.

Altă dată, un oarecare creştin iubitor de Dumnezeu, care trăia în împrejurimile mănăstirii, îşi aduse fiul bolnav, rugându-l cu lacrimi pe sfânt să mijlocească pentru vindecarea lui. Pe când nefericitul părinte încă vorbea, copilul se vlăgui cu totul şi îşi dădu sufletul. Cuprins de milă, sfântul îşi plecă genunchii şi se rugă deasupra lui până ce copilul învie, sufletul îi reveni în trup şi începu să mişte.

***

La oarecare depărtare de mănăstire locuia un boier, crunt chinuit de un diavol, şi ziua şi noaptea, asfel încât rupea şi obezile de fier. Rudele îl duseră la mănăstire, ca Sf. Serghie să se roage pentru vindecarea lui. Pe când se apropiau, îndrăcitul începu să răcnească şi să se zbată, nevoind să mai meargă. Auzindu-l, fraţii ieşiră în grabă afară, în timp ce sfântul porunci ca toată lumea să se adune în biserică, să facă o moliftă pentru cel bolnav. Atunci, îndrăcitul începu încetul cu încetul să se liniştească. Când îl aduseră în mănăstire, cuviosul ieşi din biserică şi-l întâmpină cu crucea în mână.Iar când făcu semnnul crucii deasupra lui, nefericitul zbieră cu glas tare, se smulse dintre ei şi se aruncă într-o băltoacă cu apă de ploaie, strigând:

- Vai, ce chin de la focul acela cumplit!

Din acel ceas, prin mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sf. Serghie, omul îşi veni întru sine, pe deplin sănătos. Când l-au întrebat ce fusese cu strigătele acelea, el le-a răspuns:

- Când Sfântul a vrut să mă blagoslovească cu crucea, am văzut ieşind din el o flacără uriaşă care m-a cuprins de jur-împrejur. M-am aruncat în apă de frică să nu mă mistuiesc cu totul de la flacăra aceea.

De atunci încolo, evlavia oamenilor pentru Sf. Serghie a crescut, o mare mulţime a început să curgă din toate părţile şi mulţi călugări i s-au alăturat.

Într-o noapte, stând după obiceiul său la priveghere, rugându-se pentru frăţime, stareţul a auzit un glas strigându-l pe nume. Uimit peste măsură, mai întâi s-a rugat, apoi a deschis fereastruica chiliei, văzând o minunată privelişte. Cerul nopţii strălucea de o lumină nemaivăzută, mai puternică decât soarele. Glasul l-a chemat din nou:

- Serghie, tu acum te rogi pentru fiii tăi. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea. Priveşte cât de mulţi călugări s-au adunat acum în obşte sub ascultarea ta, în numele Sfintei Treimi!

Sfântul privi şi văzu un mare şi frumos stol de păsări zburând în jurul mănăstirii; şi iarăşi a auzit.

- Câte păsări vezi aici, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi! După ce nu vei mai fi, numărul lor nu se va împuţina, dacă cei rămaşi vor dori să-ţi calce pe urme…

Mult s-a minunat sfântul de cele văzute şi vrând să aibă şi un martor, l-a chemat dintr-o chilie apropiată pe un anume Simeon, dar acela nu se învrednici a vedea întreaga vedenie, ci zări numai o parte a luminii şi se minună foarte. Apoi sfântul povesti totul cu de amănuntul.

Într-o bună zi sosiră nişte greci de la Ţarigrad, aducând o scrisoare de la patriarhul Filotei. Luând scrisoarea, sfântul o duse Mitropolitului Alexie, care porunci să fie deschisa şi citită. Patriarhul îi scria următoarele: „Am auzit de viaţa bine plăcută lui Dumnezeu pe care o duci şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru asta! Îţi mai lipseşte un singur lucru: rânduiala vieţii de obşte… Îţi dau un sfat bun: pune temelie vieţii de obşte în mănăstirea ta. Şi mila lui Dmnezeu şi blagoslovenia noastră să fie cu tine!”

Mitropolitul a primit sfatul şi atunci s-a pus început vieţii de obşte în mănăstirea Sf. Serghie, fraţii neavând nimic de sine.

La câtva timp după aceea s-au ivit nişte tulburări în mănăstire. Diavolul, duşmanul din totdeauna al binelui, a semănat printre unii dorinţa de a se împotrivi egumeniei Cuviosului Serghie. Într-o sâmbătă când se cânta Vecernia, însuşi fratele sau după trup, Ştefan, prins de invidie, a strigat cu glas mare din strana stângă:

- Şi, la urma urmei, cine-i stareţul? N-am fost eu primul venit aici? Şi mai rosti şi alte vorbe nepotrivite.

Sfântul a auzit toate acestea din Sfântul Altar, dar n-a scos nici un cuvânt; când a plecat din biserica, nu s-a îndreptat nici spre chilie, nici altundeva, ci a părăsit mănăstirea, apucând-o spre Pereyslavl. Ajungând la mănăstirea din Makra, a cerut ajutorul staretului, Sfântului Ştefan, şi a găsit un loc frumos şi pustiu, lângă râul Kirzah, acolo unde este astăzi Mănăstirea Bunei Vestiri a Maicii Domnului.

Când prinseră de veste că sfântul plecase, fraţii îl căutară peste tot. Găsindu-l, s-au bucurat şi au început să-l cerceteze, la început câte doi, apoi câte trei-patru…

Între timp, cuviosul a cerut şi mai apoi a primit blagoslovenie de la Mitropolitul Alexie de a construi o biserică şi, cu vremea, mulţime de fraţi s-au adunat sub povăţuirea sa în acel nou locaş de rugăciune. După aceea, o parte din călugării M-rii Sfintei Treimi, nemaiputând îndura despărţirea de duhovnicul şi povăţuitorul lor, au mers la mitropolit şi l-au rugat să-i poruncească stareţului să se întoarcă. Cuviosul s-a supus, iar mitropolitul , bucuros de ascultarea lui, i-a trimis un preot să-i sfinţească noua biserică, pe care sfântul o închinase Bunei Vestiri. Ca stareţ al noii mănăstiri l-a lăsat pe Romano, unul dintre ucenicii săi, pe care l-a trimis şi la mitropolie să fie hirotonit. Cuviosul l-ar fi vrut pe Isichie Tăcutul, dar acesta nu râvnea decât la blagoslovenia de a-şi petrece viaţa în tăcere deplină. Ceea ce cuviosul i-a şi îngăduit, însemnându-l cu Sfânta Cruce, după terminarea Sfintei Liturghii. Pe când îl blagoslovea, din mâini i-a ieşit o flacără puternică ce l-a învăluit cu totul pe Isichie, pecetluindu-l pe vecie în tăcerea nepătimitoare pe care şi-o dorise atât de mult. Astfel, Sf. Serghie s-a întors în mănăstirea sa, spre marea bucurie a tuturor.

Odată, Ştefan, episcopul de Perm, ce avea mare evlavie la stareţ, se afla pe drumul ce duce la Moscova, la vreo şapte mile de mănăstire. Fiind grăbit, minunatul episcop se gândea să-l cerceteze pe stareţ abia la întoarcerea de la Moscova. Ajungând la răscrucea de unde se vedea mănăstirea, se opri, făcu o plecăciune şi spuse: „Pace ţie, frate întru Domnul!”.

În timpul acela, fericitul şedea cu fraţii la trapeză şi, văzând cu ochii minţii închinăciunea episcopului, se ridică cu grăbire în picioare , se rugă câteva clipe, închinându-se, apoi grăi:

- Bucură-te şi tu, păstorule al turmei lui Hristos, şi pacea Domnului să fie pururi cu tine!

După terminarea mesei, răspunse la întrebările nedumerite ale fraţilor, povestind cu de amănuntul ce se întâmplase, fapte adeverite mai târziu ucenicilor de însoţitorii Episcopului Ştefan.

Ucenicii Sfântului Serghie au ridicat la rândul lor multe mănăstiri[…]Tot pe vremea lor, în mănăstire mai vieţuia un bătrân cu viaţă îmbunătăţită, Andrei Rubliov, un iconar plin de dar, deosebit prin agerimea minţii şi prin chipul său împodobit cu plete argintii. Şi asemenea lui mai erau mulţi alţii…

Fratele Sf. Serghie, Ştefan, se întoarse în mănăstirea cuviosului Serghie împreună cu fiul său, Teodor, în vârstă de doisprezece ani. Acest Teodor a fost călugărit de Sf. Serghie şi a dus o viaţă foarte îmbunătăţită şi într-o deplină ascultare, neascunzându-şi niciodată vreun gând în faţa părintelui său duhovnicesc. Când a ajuns la vârsta bărbăţiei şi a primit darul preoţiei, a început să se gândească la un loc potrivit pentru o mănăstire cu viaţă de obşte. De multe ori i-a mărturisit sfântului gândurile sale şi acela, văzând în stăruinţa tânărului voinţa Domnului, l-a blagoslovit, lăsându-l să plece cu fraţii care doreau să-l urmeze.

Locul potrivit l-au găsit la Simonovo, lângă râul Moscova, şi s-au apucat să ridice locaşul. Sf. Teodor a ajuns atât de cunoscut şi de cinstit pentru viaţa sa îmbunătăţită şi pentru bunul renume al mănăstirii sale, încât Sf. Serghie adeseori se ruga pentru el, ca nu cumva să cadă în mândrie.

Mai târziu, Sf. Teodor a ridicat o a doua mănăstire, şi ea vestită. În sfârşit, el avea să ajungă Arhiepiscop de Rostov şi să moară în sfinţenie în 1395.

Din „Tebaida Nordului”, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008

Sursele imaginilor : www.amazon.com/.../dp/0938635379

http://ro.orthodoxwiki.org/Serghie_de_Radonej