duminică, 25 octombrie 2009
Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie (26 octombrie)
Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgânilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.
După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: "Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu". Deci, l-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu.
El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.
Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzându-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicându-i: "Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit". Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.
Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.
Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicând: "Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească". Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta".
Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: "În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului", a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: "Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi". Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfântul a răspuns: "Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu". Şi sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osârdie sângele său pentru Dânsul.
În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzând cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncându-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tânărul creştin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzând pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de râvnă şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos". Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: "O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!". Împăratul, şezând la loc înalt şi privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: "Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe câţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa". A răspuns Nestor: "Împărate, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el".
Acestea zicându-le, strigă: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorât. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: "Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorât pe dânsul?" Sfântul Nestor a răspuns: "Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta". Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.
Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mâhnit. Apoi aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. "Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie" - aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.
Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.
Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.
Acatistul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir - audio
sâmbătă, 24 octombrie 2009
Singurul lucru necesar(II)
Nu se află nimic în om care să nu se manifeste în cele din urmă în exteriorul lui.
Apoi, exteriorul dă înapoi interiorului ceea ce a primit de la el.
Nu, aceasta nu explică problema, pentru că întrebarea încă rămâne: Cum intră tulburarea într-un grup de oameni? De ce există ea în familii şi în societate? Ceea ce este în afara omului este manifestarea a ceea se află înlăuntrul său. Neorânduiala intră în familie şi în societate din interiorul omului. Nu se află nimic în om care să nu se manifeste în cele din urmă în exteriorul lui. Apoi, exteriorul dă înapoi interiorului ceea ce a primit de la el. Apare din nou întrebarea: Cum a intrat această neorânduială în om?
Iarăşi, aş spune că tulburarea exterioară influenţează interiorul, şi se înmulţeşte acolo, pentru că sămânţa ei şi înclinarea spre ea este deja în interior.
Ai fost tulburată şi nu-ţi puteai găsi pacea. De ce? […] în timpul celor două zile când ai fost tulburată şi te-ai dus departe, inima ta a fost de acord, dacă nu cu totul, cel puţin cu multe lucruri. De la aceste stări ţi-au apărut tulburarea şi mâhnirea. Când ţi-ai revenit, ai observat ceva nou în tine. Conştiinţa ta ţi-a spus că acest lucru nou era fapta ta şi era greşită, şi a început să te mustre. Ţinând cont de acest glas, te-ai gândit cu grijă la tot şi ai evaluat corect acest fel de viaţă. După aceasta, dacă ţi s-ar întâmpla să cazi din nou în această tulburare şi dacă…îţi vei dezlipi inima, nelăsând-o să-şi facă voia, apoi ea va sfârşi prin a rupe cu simpatiile ei şi nu vei mai suferi ceea ce ai suferit[…] Dacă până acum ai trăit într-o anumită rânduială, s-ar putea să te atragă dezordinea. Gândeşte-te la aceasta şi vei constata că există atracţie, că a existat şi anterior în tine, dar era ascunsă, şi acum a ieşit la suprafaţă. Influenţele din afară nu creează nimic nou, ci numai acţionează asupra a ceea ce deja purtăm în noi. Îţi voi da un exemplu. Am văzut leproşi. Copiii lor se nasc sănătoşi, arată normal şi cresc sănătoşi. Dar vine timpul când lepra se manifestă şi în ei, şi încep să fie ca şi părinţii lor, leproşi. De unde a venit lepra? Din interior! Şi cum a ajuns acolo? Exista la naştere, prin moştenire de la părinţi.
De aici îţi va fi uşor să tragi concluzia că, dacă vedem în noi neorânduială şi tulburare – gânduri, simţăminte, dorinţe, fapte – şi dacă ne învârtim în jurul lor, este pentru că sămânţa tuturor acestora a intrat în interiorul naturii noastre, şi această sămânţă a neorânduielii, fiind slobozită împreună cu dezlănţuirea patimilor şi nevoilor noastre, introduce tulburarea în noi şi face ca viaţa noastră să fie confuză şi agitată.
Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.
Singurul lucru necesar(I)
Am văzut că omul are trei(sau cinci, incluzând intermediarele) nivele de viaţă: duhovnicesc, sufletesc şi trupesc; că fiecare din ele îşi are nevoile sale fireşti şi specifice omului; că aceste nevoi nu sunt la fel de trebuincioase. În schimb, unele sunt superioare, iar altele inferioare. Împlinirea echilibrată a lor dă omului pace. Nevoile duhovniceşti sunt mai presus ca toate, şi când acestea sunt împlinite, chiar dacă celelalte nu sunt împlinite, există pace; dar, când nevoile duhovniceşti nu sunt împlinite, deşi toate celelalte nevoi sunt satisfăcute din plin, nu există linişte. De aceea împlinirea lor se numeşte singurul lucru necesar.
Când apar nevoi duhovniceşti, ele învaţă omul să armonizeze cu aceste nevoi împlinirea altor nevoi, în aşa fel încât nici nevoile intelectului, nici nevoile trupului să nu se amestece cu viaţa duhovnicească, ci să o ajute.[…] Există o armonie a gândurilor, sentimentelor, dorinţelor, faptelor, relaţiilor, plăcerilor. Şi acesta este raiul!Dimpotrivă, când duhul nu este mulţumit şi se uită acest lucru necesar, atunci fiecare din celelalte nevoi aleargă într-o direcţie diferită, fiecare cere realizarea nevoilor sale proprii şi zăpăceala şi strigătul lor, ca zgomotul dintr-un bazar, asurzesc sărmanul om, iar el aleargă de colo-colo ca un nebun, încercând să le împlinească. Dar el nu are linişte, pentru că atunci când e satisfăcută o nevoie, celelalte nu sunt împlinite şi, neconsiderându-se mai prejos acelei nevoi care este din plin satisfăcută, ele cer stăruitor propria lor satisfacere[…] De aceea este gălăgie, larmă agitaţie în toate părţile şi dezordine peste tot în interiorul unei asemenea persoane. Aşa apare zona tulburătoare despre care am discutat în general, şi ea continuă să tulbure şi să îmbolnăvească tot ceea ce se află în interior. Un asemenea om nu este niciodată mulţumit de nimic, are întotdeauna greutăţi, este obosit, priveşte zăpăcit în jurul său, nu ştie de unde să înceapă şi se învârte ameţit de jur împrejur.
Şi acesta este punctul de pornire al problemei, cum trebuie să fie omul? Ce trebuie făcut, pentru ca aspectul duhovnicesc să devină predominant în noi şi, conducând totul, să ne facă ordine în viaţă?
Trebuie să-ţi spun că această întrebare nu ar mai avea nici un sens dacă viaţa noastră s-ar desfăşura aşa cum ar trebui. Pentru că atât nevoile trupeşti, cât şi cele sufleteşti, sunt fireşti pentru noi, tot aşa cum sunt nevoile duhovniceşti; şi împlinirea lor nu poate crea mai multă tulburare şi confuzie decât le creează împlinirea nevoilor duhovniceşti.[…] de ce nu vedem această desăvârşire în noi şi în alţii? Cum se denaturează vieţile noastre?
[…] ne-am putea explica neorânduiala noastră spunând că se datorează oamenilor nedisciplinaţi, de care ne simţim atraşi, molipsindu-ne de neorânduiala lor. Tu ai intrat abia acum sub influenţa acestei neorânduieli, pentru că educaţia ta s-a desfăşurat sub îndrumarea evlavioasă a familiei şi a rudelor tale credincioase. Totuşi, alţii, ale căror familii şi rude trăiesc în tulburare şi în neorânduială, primesc această neorânduială din copilărie şi cresc în ea. Poate că acesta este motivul pentru care vieţile noastre sunt deviate de la cursul lor natural şi tulburarea nefirească intră în ele.
Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.
vineri, 23 octombrie 2009
Mesajul zilei de la Mănăstirea Vatoped
“The life and history of mankind will never be justified as long as in this world one child dies from hunger.” Fyodor Dostoevsky
“Viaţa şi istoria umanităţii nu-şi vor găsi niciodată vreo justificare, atâta timp cât un copil
moare de foame.”(Fiodor M. Dostoievski)
joi, 22 octombrie 2009
Adevăratul scop al vieţii(II)
„Cel mai bine şi mai încurajator este să acceptăm cu ascultare, recunoştinţă
şi iubire acea hotărâre pe care o rosteşte Dumnezeu
în cursul împrejurărilor vieţii noastre.”
„Scopul adevărat este dobândirea unei vieţi fericite dincolo de mormânt; mijloacele sunt lucrările potrivit poruncilor, care trebuie împlinite în fiecare împrejurare a vieţii. Mi se pare că toate acestea sunt clare şi simple; nu ai nici un motiv să te chinui cu probleme grele. Trebuie să-ţi scoţi din minte orice plan despre activitatea „foarte rentabilă, atotcuprinzătoare, obişnuită întregii omeniri”, cum ar fi vorbirea emfatică(bombastică) a progresiştilor. Atunci viaţa ta va fi privită ca fiind cuprinsă între limitele paşnice, şi care duce către scopul final fără piedici. Aminteşte-ţi că Dumnezeu nu uită nici măcar un pahar cu apă pe care îl vei da cuiva chinuit de sete.
Vei spune: „Totuşi, este necesar să alegi şi să hotărăşti felul de viaţă!”. Într-adevăr, cum să procedăm ca să hotărâm? Vom începe să ne gândim la problemă şi vom sfârşi printr-o totală confuzie în minţile noastre. Cel mai bine şi mai încurajator este să acceptăm cu ascultare, recunoştinţă şi iubire acea hotărâre pe care o rosteşte Dumnezeu în cursul împrejurărilor vieţii noastre. În cazul tău! Te afli acum sub protecţia părinţilor. Ce este cel mai bine să îţi doreşti? Căldură, siguranţă, libertate. Trăieşte, fără să pluteşti prea mult timp cu gândurile, ci să faci cu hărnicie fiecare lucru care îţi cade la îndemână. „Dar totuşi, gândiţi-vă că este imposibil ca întotdeauna să rămâi în felul acesta. La un moment dat trebuie să-mi încep propria viaţă. Cum ar trebui să fiu atunci? Şi cum pot să nu mă gândesc la asta?” Într-adevăr, acesta este cel mai bun mod de a gândi în această problemă. Lasă-te cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi roagă-te ca El să-ţi hotărască locul pe care îl consideră cel mai bun, în aşa fel încât soarta ta să nu aibă piedici, ci să te ajute să dobândeşti acea viaţă fericită dincolo de mormânt, fără să visezi vreo soartă splendidă.
După ce ai hotărât în felul acesta aşteaptă, cu răbdare, până când Dumnezeu îţi va vorbi. El îţi va vorbi prin concursul de împrejurări şi prin voinţa părinţilor tăi. După ce ţi-ai întărit aceste gânduri şi ai găsit linişte în Dumnezeu, trăieşte fără să-ţi faci planuri deşarte şi fă lucrurile care îţi revin, cu respect faţă de părinţi, fraţi, surori şi alte rude şi faţă de toţi oamenii. Nu te gândi deloc că această viaţă este searbădă. Orice faci aici, indiferent ceea ce este, va fi o lucrare, şi dacă o faci cu conştiinţa că asemenea lucrare este potrivită poruncilor şi că Dumnezeu doreşte asemenea lucru, atunci lucrul va fi plăcut lui Dumnezeu. »
Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
