3 mai 2009 - Sâmbătă dimineaţă! Urcăm la m-rea Turnu pe sub muntele Cozia, pe un drum abrupt, dar azi accesibil, acolo unde prin veacul al XV-lea s-au retras câţiva călugări de la Cozia, pentru viaţă pustnicească. « Dintre sihaştri retraşi aici, cei mai renumiţi au fost pustnicii Daniil şi Misail, ale căror chilii(săpate în stâncă) se văd şi astăzi. »(Scurt istoric publicat de M-rea Turnu) Ieroschimonahul Misail a ridicat aici prima biserică de lemn, cu hramul « Intrarea în biserică a Maicii Domnului ». În 1676, egumenul Varlaam, ajungând episcop al Râmnicului, construieşte o biserică de piatră şi cărămidă pe vechea temelie, aşezând moaştele celor doi sihaştri întemeietori, Daniil şi Misail. Episcopul Gherasim Timuş iniţiază construirea unei reşedinţe de vară, incluzând la etaj o biserică spaţioasă cu hramul « Schimbarea la Faţă ». Totul piere într-un incendiu din anul 1932. Biserica şi clopotniţă au fost refăcute până în 1936, pictura fiind executată de renumitul pictor Belizarie. Între 1961-1975 mănăstirea a fost desfiinţată de către regimul comunist. Până în anul 1988 aşezământul a avut rangul de schit, acum fiind mănăstire. Actualul stareţ, ieromonahul Ioanichie Trifa, păstoreşte cu râvnă obştea de 25 de monahi şi fraţi.
Ajungem la timp pentru a lua parte la Sfânta Liturghie în biserica nouă, impresionantă prin pictura ei interioară. Atmosfera este deosebit de evlavioasă, dată fiind perioada liturgică postpascală. Imnurile sunt mişcătoare. Îmi atrage atenţia, din textul Sf. Evanghelii citite de ieromonahul liturghisitor : « Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa cea veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. »(In. 6, 27)
Conştiinţa mă mustră pentru uşurinţa cu care am revenit la proastele obiceiuri lumeşti şi la greşeala de a-mi satisface mai toate dorinţele sau de a emite tot felul de pretenţii, în duh lumesc.
La pangarul mănăstirii mă aşteaptă o nouă carte a Sf. Teofan Zăvorâtul : « Rugăciunea » ; nouă pentru mine, ea apărând în 2008. o carte nu apare întâmplător în calea cuiva, ea este adusă oarecum în atenţie de Îngerul Păzitor, care ştie neputinţele şi nevoile duhovniceşti ale fiecăruia. Sf. Teofan, recomandat de Părintele Duhovnic, m-a luat în grija sa, arătându-mi cele rele ale mele în fiecare cuvânt al său. Prima oară, deschizând cartea şi citind, am dat peste aceste pasaje : “Lucrarea rugăciunii nu este numai lucrarea isihaştilor, ci este a tuturor creştinilor şi aceasta până la treptele ei cele mai înalte. Toate treptele rugăciunii sunt lucrarea lui Dumnezeu. » ; « Rugăciunea este măsura existenţei noastre duhovniceşti[...]de vreme ce există rugăciune, mai bine nici nu poate fi. Am găsit o observaţie undeva cum că vechii călugări, când se întâlneau cu alţi călugări în vizitele pe care şi le făceau reciproc, înainte de toate se întrebau cum le merge rugăciunea. În rugăciunea adevărată toate raporturile noastre faţă de Dumnezeu, cele mai înalte, se află în acţiune şi lucrează, în timp ce viaţa noastră duhovnicească stă în rânduiala ei. Rugăciunea este dovada existenţei noastre duhovniceşti şi măsura ei. »
Nu insist, citiţi cartea. Pe mine m-a atins imediat mustrarea de conştiinţă, că am lăsat cam moale rugăciunea şi i-am dat mulţumire Sfântului că mi-a dat “palma” necesară.
“Osteniţi-vă în rugăciune. Ea este izvorul mângâierii, luminarea minţii şi întărirea bunelor moravuri.”
Fotografii Koinonia.
Frumos articol.Am vazut ca vorbesti despre rugaciune si m-am bucurat.Am constatat si eu din experienta personala ca rugaciunea cu lacrimi este ca un balsam pentru suflet.Asa ceva mi se intampla foarte rar,de obicei o spun mecanic si nu simt la fel cum simt atunci cand ma rog cu lacrimi,ma simt ca si cum as recita o poezie,sau cum as vorbi unei persoane pe care nu o simt de fata cu mine.Rugaciunea cu lacrimi nu este asa.Am observat eu ca atunci cand ai lacrimi inima asculta si primiste in ea ceea ce gandesti cu mintea,ca si cum ar fi una,nu le poti deosebi.Cred ca in acele momente,sufletul numai este pe pamant,cel putin asa pare a fi,undeva departe de trup.Am citit undeva ca in timp ce se ruga Sfantul Iustin Popovici se intalnea la rugaciunea in duh,cu parintele Porfirie de la Muntele Athos,Sf Iustin fiind in Serbia.Odata ma rugam la Domnul pentru ca facusem un pacat de care imi parea rau,dar nu aveam lacrimi si m-am rugat sincer la Domnul sa-mi daruisca lacrimi si am obervat cum incep sa curga de pe obrajii mei.M-am minunat,de atunci nu am mai cerut sa-mi dea lacrimi,nu stiu exact de ce.Eu cred ca mintea trebuie adusa in inima pentru ca acolo sta Hristos,daca mintea nu o aducem in inima,nu putem simti ca ne rugam,e ca si cum am vorbi singuri,desigur ca Domnul ne aude si asa,dar noi ramanem cumva reci fata de El,distanti.
RăspundețiȘtergereAs vrea sa vizitez si eu acele locuri minunate pe care le-ai vizitat tu,poate intr-o zi cu ajutorul Domnului.Domnul sa te binecuvanteze si Hristos a inviat!
Adevarat a inviat! Iertare ca n-am raspuns mai curand! Domnul sa ajute in implinirea dorintelor noastre cele spre folos duhovnicesc! Sa ne sporeasca rugaciunea, cum este ea, ca in timp sa prinda si putere si sa devina curata! Fara darul Sau, in zadar osteneala noastra!
RăspundețiȘtergere