Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti,
Ţesute-n flori şi păsări de-amurgire,
Pe culmi te înalţai, să împlineşti
Logodna cerului cu ţara — mănăstire.
Şi valea ca o carte s-a deschis,
Şi-ntâia stea citi în ea prea bine,
Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis,
Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.
Şi-n mine, şi-n poiană, şi pe drum
Deodată s-a întins atâta pace
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fân cosit, când claia se desface...
Şi-aş fi crezut că totu-i zugrăvit
Şi că privesc, copil, o stampă veche,
De nu-mi venea — când sters, când desluşit —
Un zvon adânc de clopot la ureche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu