Pocăiţi-vă!

“Ne vor trada, fraţilor, negreşit ne vor trăda toate bunătăţile stricăcioase: pe bogaţi îi va trăda bogăţia lor, pe cei slăviţi, slava lor, pe cei tineri, tinereţea lor, pe cei înţelepţi, înţelepciunea lor. Numai un singur bun veşnic şi nemincinos poate omul să dobândească pe pământ: adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, împăcarea şi unirea cu Dumnezeu care ne sunt dăruite de Hristos; însă pentru primirea acestor bunătăţi neîntrecute trebuie să lăsăm viaţa păcătoasă, trebuie s-o urâm. Pocăiţi-vă!

Ce înseamna a te pocăi? Înseamnă a-ţi  da seama de păcatele tale, a te mâhni pentru ele, a le  părăsi – iată răspunsul dat de un mare sfânt părinte la aceasta întrebare – şi a nu te mai întoarce la ele. În acest chip mulţi păcătoşi s-au prefacut în sfinţi, mulţi nelegiuiţi au devenit drepţi. Pocaiţi-vă! »

Sfântul Ignatie Briancianinov

Continuarea la : http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/10/pocaiti-va/

Sfântul Nectarie de la Optina despre arte - I -

Sfântul Nectarie de la Optina(trecut la Domnul pe 29 aprilie 1928)

În 1876, Nicolae(mai târziu numit Nectarie) a sosit la Optina, în pădure, cu  o boccea pe umeri, neconţinând nimic altceva decât  o copie a Noului Testament. Mulţi ani mai târziu, sfinţitul părinte îşi amintea primele impresii de la Optina : « Doamne ! Cât de frumos era, soarele inundând zona la răsărit, şi florile ! Întocmai ca în Rai ! ». Nicolae a fost primit chiar de Bătrânul Ambrozie şi primul său dialog cu acest mare înţelept i-a produs o impresie atât de puternică încât i-a rămas în memorie până la sfârşitul vieţii. Bătrânul Ambrozie(Zertsalov) a devenit părintele său duhovnicesc.

Fiind în pustie(sihăstrie), învăţătorii Bătrânului Nectarie l-au binecuvântat, după zece ani  de studiu exclusiv al literaturii duhovniceşti, să citească şi autori profani/ literatură seculară şi să studieze ştiinţele seculare, în mod clar cu scopul ca el să dobândească acele cunoştinţe necesare în ajutorul duhovnicesc pe care urma să-l dea  sufletelor neliniştite ale  inteligenţiei/ intelectualilor, spre a-i conduce pe calea mântuirii. El a studiat ştiinţele, matematica, istoria, geografia şi literatura clasică, atât rusă, cât şi străină. Aşa că el le vorbea vizitatorilor săi despre Puşkin şi Shakespeare, Milton şi Krilov,Spengler şi Hegart, Blok, Dante, Gogol, Tolstoi şi Dostoievski.  În singurele sale ore de odihnă, după masă,  cerea să i se citească tare din Puşkin, basme ruseşti sau ale Fraţilor Grimm.

Stareţul Nectarie a devenit un apropiat al lui Constantin Leonti Bolotov, un învăţat  care s-a călugărit şi trăia la Optina, acesta obişnuind să-i citească operele sale originale Bătrânului.  El a studiat pictura cu acest cărturar şi pe parcursul întregii vieţi a manifestat un interes  viu faţă de pictură, prin schiţe le proprii de icoane şi urmărirea noutăţilor tematice şi tehnice în materie de pictură. De exemplu, schiţa icoanei Buneivestiri realizată de el a fost făcută în ultimul an al vieţii sale la Optina.

Având talent la pictură, această artă era deosebit de dragă Stareţului Nectarie. El obişnuia să spună : «  În mod obişnuit, arta picturii este în declin. Pe vremuri, înainte de a  începe o pânză, un pictor se pregătea – atât exterior, cât şi interior. Înainte să se aşeze la lucru, îşi pregătea cele necesare, pânza, culorile, pensulele etc... şi  apoi picta nu doar câteva zile, ci ani de zile, uneori o viaţă întreagă, ca pictorul Ivanov la pânza « Arătarea lui Hristos înaintea poporului ». În zilele acelea se creau mari capodopere. Astăzi pictorii lucrează în grabă, fără gândire şi simţire...De exemplu, când pictezi o pânză duhovnicească, este necesar ca lumina să emane din interiorul îngerului mai degrabă decât să cadă peste el . »

Stareţul îşi dorea foarte mult  să se picteze o icoană a Naşterii Lui Hristos. « E necesar  ca lumea să-şi amintească acest eveniment uriaş. La urma urmei, s-a întâmplat o singură dată în istorie !... Păstorii sunt înveşmântaţi în haine..., cu lumina în faţă şi cu spatele la privitori. Şi lumina nu trebuie să fie albă, ci uşor aurie, să umple spaţiul – nu ca raze sau fascicule – şi doar colţurile îndepărtate ale tabloului ar trebui să fie întunecate, ca să ne reamintească nouă ca era noapte. Ca să se vadă clar că această frumuseţe nu este  umană, ci cerească şi nu din lumea aceasta”, adăuga Bătrânul.”

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/2010/04/elder-nektary-of-optina-and-arts.html

Eroismul nu mai este la modă!

Şoim Român

http://www.youtube.com/watch?v=inM9hsldyXQ&feature=player_embedded#!

Eroismul nu mai este la modă. Poate unora vă sună cinic sau neadevărat. Însă este atât de uşor demonstrabilă teza aceasta, numai privind lucid împrejurul nostru. Unde mai vezi pe cineva gata să moară în numele unei cauze, pe altarul vreunei idei? Unde mai afli oameni care să pună mai presus de orice onoarea? Oare mai sunt mulţi care să înţeleagă onoarea aşa cum o înţelegeau înaintaşii noştri, care plecau să înfrunte pe front inamicii patriei şi nici nu le trecea prin minte să-şi cruţe viaţa prin subterfugii sau laşităţi?

„În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut”, scria cândva Eminescu, nebănuind că istoria naţională îi va dezminţi pesimismul, urmând să se nască imensul elan de jertfă în sprijinul unităţii naţionale din Primul Război Mondial. Ridicoli sunt cei ce îşi bat joc de eroi şi de neam, strâmbând europeneşte din nas când aud de „miturile” naţionale. Ridicoli şi jalnici sunt cei care  cred că în individualismul lor egoist au descoperit emanciparea omului. Habar nu au ei că asistă cu oarbă îngâmfare la descompunerea omului, la „pigmeizarea” lui. Fără conştientizarea nevoii de  reală demnitate omenească, însemnând curajul de a lupta şi a muri pentru adevăr, pentru „cruce şi neam”, omul nu este decât un monstru de egoiste satisfacţii în campanii personale pentru cauze pieritoare.

Se apropie marele praznic al Înălţării Domnului, împreună cu acesta sărbătorindu-se Ziua Eroilor neamului, care şi-au vărsat sângele ca apa vieţii veşnice pentru cei de un sânge cu ei. Să nu spuneţi că numai un comunist tarat poate simţi nevoia şi chiar datoria de a-şi aminti cu respect şi recunoştinţă de cei la a căror înălţime morală şi duhovnicească noi nu prea mai avem şanse să ajungem. Excesele demagogiei comuniste nu trebuie să impieteze asupra dreptei judecăţi care ne îndeamnă să recunoaştem ceea ce şi lui Dumnezeu îi place: jertfa!

Vă întrebaţi, desigur, ce rost are să vă amintesc,amintindu-mi întâi mie, că se apropie Ziua Eroilor. Are! Suntem părinţi şi educatori, în familie sau în hulita(cam pe drept) şcoală românească. Suntem potenţiale persoane la care câteva perechi de ochi privesc sigur, încercând să descopere ce este bun, frumos şi adevărat în lume de la noi. Avem o datorie. Onoarea ne obligă să-i cinstim pe înaintaşii noştri eroi vorbindu-le copiilor şi tinerilor despre ei. Să  nu râdem sau să nu primim ironiile inconştiente ale acestora, ci să le demonstrăm că greşesc  batjocorind sau ignorând eroismul neamului. A fi erou nu înseamnă a face faţă unei bande de bătăuşi, a îndrăzni să vorbeşti vulgar, să faci gesturi deocheate şi uneori obscene în prezenţa celor din grupul tău, a te răzvrăti împotriva autorităţii paterne sau oricărui tip de autoritate doar pentru a-ţi afirma „personalitatea”. Eroismul nu este obrăznicie, nu este nici teribilism, nici infracţionalitate. Să-i învăţăm până nu este prea târziu ce înseamnă să înveţi să mori pentru un ideal, să mori zâmbind, să mori cântând de biruinţă. În Împărăţia lui Dumnezeu eroii neamurilor creştine sunt în rândul martirilor şi mucenicilor, gustând bucuria vieţii veşnice în schimbul vieţii trecătoare la care au renunţat de bună voie. Părintele Nicolae de la Rohia scria undeva că Dumnezeu este un gentleman(aproximez, desigur!), or trăsătura distinctivă a gentlemanului este  tocmai onoarea. Nu poţi să fii creştin şi să nu preţuieşti onoarea în cei ce au întrupat-o până la sacrificiul suprem.

Aceste scurte şi sărace consideraţii mi-au fost deşteptate de un documentar, semnalat de cineva pe un blog, documentar pe care vă invit să-l vedeţi şi poate, să-l arătaţi şi copiilor dumneavoastră, de acasă sau de la şcoală. Dumnezeu să primească!

Linkul:

http://filmeromania.blogspot.com/2010/04/in-memoria-veteranilor-primului-razboi.html

Foto:

www.radicalonline.info/.../

http://deasupranorilor.wordpress.com/2008/11/06/o-mica-excursie-virtuala-in-sinaia/
P.S. Ale cui or fi oare fotografiile de mai jos? 

Fiul meu cel dulce!

Mitropolitul Antonie de Suroj – Despre spovedanie

Aş vrea să spun ceva ce nu este un comentariu al Sfintei Evanghelii, dar despre care  nu numai eu, ci orice preot căruia i se cere să devină părinte spiritual – duhovnic, este întrebat. Şi mulţi sunt tulburaţi de faptul că vom spune « nu », « aceasta îmi depăşeşte puterile ». Acesta nu este un refuz de a simţi compasiune, un refuz de a lua pe umerii noştri oaia pierdută/ rătăcită. Nu ! Este afirmaţia că îţi putem fi un tovarăş  bun pe calea spre Împărăţia lui Dumnezeu, că noi înşine nu suntem destul de maturi să îţi arătăm întregul drum. Fiecare – dintre cei care aţi venit la mine -  poate vedea că eu am străbătut deja o parte de drum, îţi voi fi tovarăşul de drum şi apoi vom ajunge la un punct în care eu însumi nu am fost. Să mergem împreună, să-L urmăm pe Singurul care ne poate călăuzi, într-adevăr Singurul Care nu este doar călăuza noastră, ci şi Mântuitorul nostru, Care este Calea însăşi. Şi Adevărul şi  Viaţa. Şi atunci, când vii la un preot să te spovedeşti, deschide-i inima ta lui – de fapt Domnului Iisus Hristos în prezenţa lui, care aşa cum se spune în rugăciuneacitită de preot  înaintea spovedaniei, va fi martorul deschiderii, sincerităţii, adevărului şi pocăinţei tale. El va asculta ceea ce tu îi spui lui Hristos, se va ruga ca Hristos să te primească aşa cum a primit pe fiecare păcătos, cu preţul vieţii şi morţii Sale. Se va ruga şi nu va uita niciodată, nici pe tine, nici spovedania ta. El acceptă să fie nu numai martorul tău, ci şi unul care va purta durerea, amărăciunea, oroarea păcatelor pe care le aude de la tine. Fiecare persoană care vine la spovedanie la un preot îi pune pe umeri povara propriilor păcate, şi numai din compasiune preotul le va purta până înaintea lui Dumnezeu.  Deci, mulţumeşte-te cu dragostea, cu mila, cu  sinceritatea preotului la care vii, nu-i cere să facă imposibilul. Dacă mergem în munţi, îi cerem[ajutorul] unui ghid care a străbătut întregul drum şi s-a întors cu bine ; dar niciun duhovnic nu poate spune că a parcurs tot drumul până în Împărăţia lui Dumnezeu şi a intrat în ea ; nu putem spune decât că suntem pe drum, că vom merge împreună cu voi, vă vom împărtăşi toată ştiinţa noastră duhovnicească, vă vom sprijini în momentele de slăbiciune, vom face tot ce putem ca voi să ajungeţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Care dinte noi poate susţine că a ajuns deja ? Sf. Serafim de Sarov refuza să fie duhovnicul celor care veneau la el ; le promitea să se roage pentru ei, să îi aducă înaintea Domnului, şi într-adevăr, rugăciuneile sale erau mântuitoare. Şi în viaţa Sf. Macarie al Egiptului auzim că, la moartea acestuia, un ucenic al lui a avut o vedenie ; a văzut sufletul Sfântului Macarie îndreptându-se spre cer, iar diavolii îi puneau bariere ; şi la fiecare barieră îl întrebau/ cercetau despre un păcat sau altul, iar sufletul Sf. Macarie a trecut liber ; şi când a ajuns la porţile Împărăţiei, diavolii şi-au dat seama că mai pot încerca un singur lucru cu care să-l distrugă chiar acolo, la porţile Împărăţiei. L-au aplaudat şi i-au strigat » « Macarie, ne-ai învins ! ». Şi Macarie s-a întors zâmbind... şi a zis: « Nu încă ». Şi numai atunci a intrat în Împărăţie. Aceasta este cu mult mai mult decât oricare dintre noi, preoţii, putem face, dar ceea ce putem cu adevărat face este să mergem pas cu pas alături de voi, zi şi noapte, să vă ţinem în faţa Domnului, şi să-I cerem Lui, Care este Calea, Adevărul, Care este Viaţa, Care este Mântuirea noastră, să fie Călăuzitorul vostru, Calea şi Mântuirea voastră.

Video în engleză :

http://www.youtube.com/user/bkkhbkkh#p/u/5/CG2eER1yR6g

Vezi  şi :

http://calindragan.wordpress.com/

Sărmane omule, vino-ţi în fire !

Nimic nu-mi pare mai greu de acceptat, primind credinţa şi pornind pe calea vieţii duhovniceşti, decât adevărul că  se poate să nu ai – tu, creştinul – vreo chemare specială sau spectaculoasă, în sensul consacrat al termenilor. Vine vremea să recunoşti, distrus, faţă de tine însuţi/ însăţi că anonimatul este mult mai propriu creştinului decât afirmarea sau distingerea între semeni. Dacă sfinţii, mustind de virtuţi, rămân de multe ori necunoscuţi în timpul vieţii, la ce să te aştepţi, omule,  în vremelnicia ta ?  Chemarea ta poate fi, ca a curelarului din Alexandria, a cărui poveste mă marchează ori de câte ori o citesc, să munceşti umil şi împăcat în atelierul tău, alături de familia ta, dând lui Dumnezeu rodul cel mai curat al mâinilor şi cugetului tău, dându-i în rugăciune statornică întreaga ta inimă.

Se cutremură orgoliul meu mărunt în faţa acestui om al lui Dumnezeu., care n-a căutat niciodată să iasă în evidenţă prin ceva anume, plăcut oamenilor, ci L-a căutat cu insistenţă şi mare smerenie doar pe Domnul şi Dumnezeul său.

Dar nu despre acest minunat anonim al vieţuirii creştine vreau să scriu, ci despre tristeţea amară a celui ce-şi descoperă insignifianţa în lume, despre sentimentul fals al eşecului pe care orgoliosul îl dramatizează şi îl mestecă luni şi ani, poate o viaţă întreagă, neputând să se smerească nici în faţa evidenţei că acela care doreşte să fie mare inevitabil trebuie să fie cel mai mic, umilul slujitor al tuturor, după cuvintele şi după exemplul Mântuitorului Hristos.

Nu cred că mai este nevoie să scriu anume că mă refer la mine însămi, nu fac aluzie la nimeni altcineva.  Dacă iubesc adevărul şi îl caut, atunci începutul cel bun este îmbrăţişarea adevărului interior şi primirea celor bune şi rele ale mele, cu sinceritate şi deschidere.

Am experimentat această tristeţe necuvenită, nedorită şi jignitoare ca un reproş la adresa Domnului, Care apare  ca un vinovat în ochii celui ce se lamentează că  nu descoperă în sine nimic extraordinar şi nici nu are pe ce să-şi sprijine ambiţia de a împlini în lume vreo chemare specială. Urmând învăţăturilor dascălilor ortodoxiei, orice credincios ar trebui să ştie că tristeţea este un păcat, izvorând dintr-o insatisfacţie a inimii nerecunoscătoare şi nemulţumite cu ceea ce i-a dat Dumnezeu. Omul trist uită că pentru păcatele sale îi sunt necesare leacuri amare şi pentru vindecarea patimilor sale este nevoie de multe umilinţe şi loviri.  El s-ar vrea pus în fruntea mesei sau dăruit cu bucurii duhovniceşti continue, ignorând că nu şi-a curăţat cămara sufletului într-atât încât să le poată primi pe cele bune. El se crede îndreptăţit, în urma iertării milostive a păcatelor sale de către Domnul, pe deplin restaurat în condiţia de fiu al lui Dumnezeu, ceea ce presupune a fi ca Hristos. Dar este el ca Mântuitorul Iisus Hristos ? Impresia lui că i se cuvin unele sau altele, că merită una sau alta, pretenţiile lui de a fi special înzestrat şi anume chemat la vreo lucrare, acestea sunt semnele bolii duhovniceşti care îl descalifică din treapa de fiu în aceea de slujitor, slugă netrebnică. Pentru că, la o mai atentă privire în sine, credinciosul se vede a nu fi în stare nici pe cele simple a le face bine.  Dar rareori se priveşte el cu sinceritate pe sine, mai ales de spaimă, din neputinţa laşa de a primi adevărul. Şi atunci se învăluie în tristeţea lui îmbufnată, aruncând vina pe viaţă – adică pe Domnul – că nu i-a dat  ceea ce aşteaptă de la ea. Sărmane omule, vino-ţi în fire ! Mulţumeşte-I Domnului că-ţi lasă încă vreme de pocăinţă şi vindecare ! Nu-L mâhni pe Domnul cu orbirea ta şi cu nesimţirea ! Trezeşte-te ! Cel ce cugetă smerit nu dă loc niciunei tristeţi în inima lui, pentru că toate cele ce-i vin le primeşte cu mulţumire din mâinile Stăpânului său. Şi se umple de bucurie când îl cercetează Domnul cu vreo încercare şi se frânge inima lui de atâta bunătate a Domnului. La care să ne ajute şi nouă Multmilostivul !

"...nici noi nu trebuie să căutăm la faptele trecute, ci totdeauna să tindem înainte, către fapte şi osteneli noi"

« Acestuia urmându-i, nici noi nu trebuie să căutăm la faptele trecute, ci totdeauna să tindem înainte, către fapte şi osteneli noi; aşa şi e, îndeobşte, viaţa omenească: nu se mulţumeşte cu cele la care a ajuns, ci caută întotdeauna lucruri noi. Ce folos de la saturarea de ieri a pântecelui, dacă foamea de acum nu află astâmpărarea cea firească? Aşijderea şi sufletului nu-i foloseşte că ieri era drept, dacă astăzi nu are fapte bune îndeajuns: că despre Dumnezeu Judecătorul se spune că în ce va găsi pe cineva, în aceea îl va şi judeca. Deşartă este osteneala dreptului care a încetat a umbla în calea dreptăţii, şi fericit este începutul pus de păcătosul ce a schimbat năravul său, că cel dintâi a căzut din cele mai bune în cele mai rele, iar acesta din urmă urcă de la cele mai rele la cele mai bune. Astfel dogmatisind, Proorocul Iezechiel grăieşte din partea Domnului: Dacă se va abate dreptul de la dreptatea sa şi va face nedreptate după toate fărădelegile pe care le-a făcut cel fărădelege, toate dreptăţile lui care le-a fost făcut nu se vor pomeni: întru greşeala sa, cu care a greşit, şi întru păcatele sale, cu care a păcătuit, întru acelea va muri... Şi oricând se va întoarce cel fărădelege de la fărădelegea sa... şi va face judecată şi dreptate... cu viaţă va fi viu şi nu va muri (Iez. 18, 24- 28).

Ce i-a slujit că a stat atâta vreme pe lângă Elisei lui Ghiezi, ce şi-a atras pedeapsa leprei pentru iubirea de agonisită? Ce folos din toată înţelepciunea lui Solomon şi evlavia lui de mai înainte, dacă apoi, din iubirea de parte femeiască, a căzut în închinarea la idoli? Pentru cel ce cu adevărat râvneşte să vieţuiască după Dumnezeu e îndestul, pentru adeverirea celor spuse, singură pilda căderii lui Iuda, care atâta vreme a fost învăţat de însuşi Domnul – însă apoi, abătându-se de la bine, L-a vândut pe însuşi învăţătorul şi a sfârşit în chip nenorocit, spânzurându-se. Aşadar, nu da somn ochilor tăi şi genelor tale dormitare, ca să te mântuieşti precum căprioara de săgeată şi pasărea de laţ! Ia seama, prin mijlocul curselor treci şi umbli pe muche de stâncă înaltă, de unde căderea nu e fără vătămare pentru cel ce s-ar întâmpla să cadă. »

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editat de Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000

Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu

« Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? »

V-aş ruga să vă îndreptaţi atenţia spre trei fraze din Sfânta Evanghelie de azi.

Prima este tragică, vorbind despre un om care era bolnav de 38 de ani, fără să primească vreun ajutor de la cei din partea cărora spera vindecarea. 38 de ani  nu a găsit o singura persoană care să-l ajute să dobândească vindecare şi sănătate. Este o imagine şi o realitate. A fost realitate, deoarece i s-a întâmplat acelui om, dar oare nu este şi o imagine care ar trebui să ne mişte pe toţi?  Câţi oameni în zilele noastre nu au o nevoie disperată de sănătate fizică, de sprijin, de vindecare spirituală – şi nu se află nicio persoană  gata să i le ofere: nu incapabili, ci nepregătiţi să ofere, deoarece nimeni nu caută să vadă nevoile reale ale altuia.

Şi mai este un lucru  asupra căruia vreau să vă atrag atenţia – nicio persoană, nici una dintre cele care au nevoie ele însele de vindecare nu este gata să renunţe la speranţa, la şansa  de a fi prima care să se scufunde în apele acelea tămăduitoare din Scăldătoarea Vitezda. Nici una nu alege să rămână bolnavă, în nevoi, privată de sănătate din sentimentul milei, gândindu-se : « Iată unul care are mai multă nevoie decât mine: cum el a aşteptat 38 de ani şi a sperat – pot şi eu să aştept.”

Nu ni se întâmplă asta nouă înşine mai mereu? Ne grăbim să înaintăm, vrem să primim şi-i înlăturăm cu cotul din drum pe alţii care pot fi în mai mare nevoie decât noi – sau care, deşi nu sunt în mai mare nevoie ca noi, ne-ar putea smulge puţină compasiune din inimile noastre. Dar inimile noastre rămân de piatră ; vrem ceea ce credem că ne trebuie, ceilalţi mai pot să aştepte, pot să renunţe.

Şi apoi, mai este şi o treia caracteristică. Hristos l-a întâlnit pe acest om care nu ştia cine este El, şi i-a spus : « Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. »( Ioan 5, 16). Sunt cuvinte care nu se mai spun azi celor aflaţi în suferinţă, care n-au nimic sănătos în ei, nici celor care s-ar fi putut sacrifica de dragul altora. Ele ne sunt adresate fiecăruia dintre noi de asemenea. Păcatul este în fond, nesănătate, izvorâtă din separarea noastră de Dumnezeu. În Dumnezeu nu putem fi înfrânţi, în Dumnezeu este sănătate ; şi « nu mai păcătui » înseamnă : dacă Domnul a fost aşa milostiv încât să-i dea din nou sănătatea trupului, a sufletului, a minţii, a voinţei pe care a pierdut-o – agaţă-te şi tu de cel Care te-a făcut sănătos, întreg – de Dumnezeul cel Viu !

Acestea ni se aplică tuturor, pentru că tuturor ne lipseşte sănătatea. Toţi suntem bolnavi fizic, dar fiecare este distrus în mai multe moduri ; cine poate pretinde că află în sine acea senină sănătate pe care o află în Iisus Hristos, omul întreg, perfect, în Maica Domnului, în mulţi dintre sfinţi sau în toţi sfinţii ?

Să reflectăm asupra acestor trei aspecte : pe cine sau cât de multe persoane am trecut cu vederea noi, persoane pe care am fi putut să le ajutăm să se însănătoşească ? Am ales noi vreodată în viaţă să renunţăm la ceva ce ne doream în favoarea altei persoane, pentu că aceea avea nevoie ? Şi, în cele din urmă, de ce suntem atât de departe de Dumnezeu, încat slăbiciunea este starea nostră permanentă ? Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Sursa:

http://vatopaidi.wordpress.com/2010/04/25/pay-attention-to-three-phrases/

“Suntem responsabili unul pentru altul”!

"Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă."  În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ce tragică este povestea de azi din viaţa lui Hristos ! Un om era paralizat de mulţi ani. Zăcea la o distanţă foarte mică de locul vindecării, dar nu avea puterea să se arunce în apa tămăduitoare. Şi nimeni, nimeni în decursul tuturor acestor ani nu avusese milă de el ! Fiecare se grăbea să fie primul, spre a se vindeca. Alţii, care erau legaţi de ei prin dragoste, prin prietenie, îi ajutau să se tămăduiască. Dar nimeni nu-şi arunca măcar privirea spre acest om, care de ani întregi tânjea după vindecare şi nu era în stare singur să afle puterea de a deveni om întreg. Dacă o singură persoană ar fi fost acolo, dacă o singură inimă ar fi răspuns cu milă, omul acesta ar fi putut fi sănătos de ani şi ani. Dar cum nimeni, nicio persoană nu avusese milă de el, tot ceea ce-i rămăsese – şi o spun cu groază “tot ce-i mai rămăsese” – era intervenţia directă a lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de oameni care sunt în nevoi. Nu doar oamenii care sunt paralizaţi fizic au nevoie de ajutor. Sunt atâţia oameni paralizaţi în interiorul lor, şi au nevoie să întâlnească pe cineva care  să-i ajute. Paralizaţi înlăuntru sunt aceia care sunt înfricoşaţi de viaţă, pentru că viaţa a fost o sursă de teroare încă de când s-au născut: părinţi insensibili, fără inimă, mediu brutal. Câţi sunt aceia care au sperat, în copilărie, că va fi şi ceva bun pentru ei în viaţă. Dar nu. Nu a fost. N-au aflat milă. N-au găsit prietenie. N-au găsit nimic. Şi când au încercat să primească mângâiere şi ajutor, n-au primit. Ori de câte ori au crezut că pot face aşa ca să se salveze li s-a spus: “Nu încerca. Nu-ţi dai seama că nu eşti în stare ? ». Şi ei au căzut mai mult şi mai mult. Câţi n-au fost în stare să-şi împlinească viaţa pentru că erau bolnavi sufleteşte şi nu aveau suficientă putere... Dar au găsit pe cineva să le întindă o mână de ajutor? Au găsit pe cineva căruia să-i pese atât de mult de ei încât să se oprească din calea lor şi să-i ajute ? Şi câţi dintre cei terorizaţi de viaţă nu au trăit în circumstanţe pline de frică, violenţă şi brutalitate... Dar toate acestea nu li s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cineva care să-i susţină şi să nu-i abandoneze. Suntem, aşadar, înconjuraţi toţi de oameni care sunt în situaţia paraliticului. Dacă ne gândim la noi înşine descoperim că mulţi dintre noi suntem paralizaţi, incapabili de a ne împlini toate aspiraţiile; incapabili să devenim ceea ce am năzuit, incapabili să-i slujim pe ceilalţi aşa cum ne îndeamnă inima, incapabili să facem ceea ce ei îşi doresc din cauza fricii, din cauza sfârşelii care ne-au cuprins. Şi toţi, toţi sunt răspunzători pentru  fiecare dintre ei. Suntem responsabili unul pentru altul, pentru că privind în dreapta şi în stânga la oamenii care stau lângă noi, ce ştim despre ei? Ştim cât sunt de distruşi? Câtă durere este în inimile lor? Câtă agonie a cuprins viaţa lor? Câte speranţe spulberate, câtă frică şi respingere şi dispreţ, care i-au făcut dispreţuitori faţă de sine însuşi şi incapabili să se respecte măcar pe sine – ca să nu mai vorbim de curajul de a se îndrepta spre însănătoşire, acea întregime de care Sfânta Evanghelie vorbeşte în aceast pasaj şi în atâtea altele. Să reflectăm la toate acestea. Să ne uităm unii la alţii şi să ne întrebam pe noi înşine : « Câtă fragilitate este în el sau în ea ? Câtă durere a strâns în inima lui sau a ei ? Câtă frică de viaţă – dar viaţa exprimată prin aproapele meu, omul pe care ar trebui să pot să mă bizui  – a năvălit în existenţa mea ? Să ne uităm unii la alţii cu înţelegere, cu atenţie. Hristos este acolo. El poate vindeca ; da. Dar noi vom fi răspunzători unii pentru alţii, fiindcă sunt atâtea căi prin care ar trebui să fim ochii lui Hristos care văd nevoile, urechile lui Hristos care aud strigătele de ajutor, mâinile lui Hristos care sprijină şi vindecă sau ajută să fie vindecată o persoană bolnavă. Să privim această parabolă a paraliticului cu alţi ochi ; nu gândindu-ne la acest sărman om de acum mii de ani, care a avut şansa ca Hristos să treacă întâmplător pe lângă el şi să facă, în sfârşit, ceea ce orice semen al lui ar fi trebuit să facă. Să privim unii la alţii şi să avem milă, milă activă/ lucrătoare; vedere interioară; să avem dragoste, dacă putem. Si abia atunci această parabolă nu ne va fi fost spusă sau această întâmplare nu se va fi petrecut în zadar . Amin. Hristos a înviat ! Adevărat a înviat ! Mitropolitul Antonie de Suroj Sursa textului: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_38.htm Foto: Scăldătoarea Vitezda azi.

Căutarea celor de sus

Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut 

prilejul de a o dobândi.

[...]Veniţi, preacuvioaselor surori, să urcăm pe Muntele Măslinilor. Haideţi să ne întoarcem ochii sufletului către Domnul, Care se înalţă la Tatăl. Veniţi să urcăm cu toţii, şi mai ales voi, căci în evenimentul Înălţării se exprimă viaţa voastră monahală.

Domnul se înalţă la ceruri! Ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl. Ca Dumnezeu-om, urcă la Acela şi şade de-a dreapta Lui cu slavă strălucitoare şi cu măreţie împărătească.

Dar şi cei ce cred în Domnul împărtăşesc cu El slava şi măreţia, pentru că prin Botez devin una cu Acesta. Cei care se botează se îmbracă în Hristos. Cât de mult a fost cinstită natura omenească! Cât de înaltă este hărăzirea ce ni s-a dat! A fost sădită în noi sămânţa frumuseţii lui Hristos, sămânţa slavei veşnice.

Aprofundaţi lucrul acesta şi nu pângăriţi înalta voastră chemare cu  lucruri nevrednice de ea. Voi, preacuvioase surori, aţi primit schima îngerească pentru a vă afla mereu  în faţa lui Dumnezeu, întocmai ca îngerii în ceruri.

Apostolul ne porunceşte: „Pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la  cele de pe pământ”(Coloseni 3, 1-2). Cei din lume de obicei se ocupă cu  procurarea de hrană, haine, case, relaţii sociale, cinstiri, avuţii, putere. Lăsaţi-le pe acestea, spune Apostolul. Cereţi-le doar pe cele aflate sus, unde şade Hristos.

Poate că vă întrebaţi: Ce trebuie să facem? Vă răspund: luptaţi-vă să dobândiţi smerita cugetare, „sărăcia duhului”, la care se referă Domnul în prima fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împarăţia cerurilor”(Matei 5, 3).

Căutându-le aşadar pe „cele de sus”, începeţi de la smerita cugetare. Înaintaţi cu pocăinţa, zdrobirea inimii, vărsarea de lacrimi, blândeţea, iubirea, pacea, curăţia, răbdarea.

Toate aceste virtuţi împodobesc calea care duce acolo unde şade Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu! Luptaţi-vă să le dobândiţi, una după alta. Imitaţi-l în asta pe cel care se pregăteşte să se înfăţişeze împăratului şi îmbracă cu grijă veşmânt după veşmânt.

Veşmintele voastre simbolizează virtuţile. Fiecare monahie, de la cap până la picioare este acoperită cu veşminte deosebite, simboluri ale virtuţilor care trebuie s-o împodobească.

Lupta voastră este complexă. Înstrăinare şi îndepărtare de toate lucrurile lumeşti. Nevoinţe duhovniceşti şi trupeşti. Războire cu patimile şi cu slăbiciunile. Înfruntarea curselor întinse de vrăjmaş, a necazurilor  venite de la oameni... Cine poate număra toate etapele  luptei duhovniceşti a monahului? Ascultaţi însă cuvintele Domnului[...]: „Unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu”(Ioan 12, 26). Ascultaţi şi cuvintele Apostolului: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nicio însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi”(Romani 8, 18).

Nu cumva durata luptei vi se pare îndelungată? O picătură într-un ocean  este viaţa aceasta trecătoare în comparaţie cu infinita veşnicie. Acolo ne aşteaptă tot felul de bunatăţi, „Pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”(I Corinteni 2, 9).

Fiţi viteze, aşadar, şi luptaţi-vă cu bărbăţie. Ridicaţi cu bucurie jugul vieţii monahale. Şi când vă veţi împuţina la suflet, aruncaţi o privire către Domnul, Care vă aşteaptă. Aduceţi-vă aminte de făgăduinţele Lui. Domnul este nemincinos şi credincios făgăduielilor Sale. Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut prilejul de a o dobândi.” (1 iunie 1861)

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii

Mărturisirea lui Hristos

„Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia sa asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfîrşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decât să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: "Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osârdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sârguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvârşi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă". Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Diocleţian* şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rând să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţând buna credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârşindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârstă desăvârşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale, după ce maica lui se sfârşise întru Domnul.

Şi când acel sfat tirănesc se săvîrşea spre pierderea creştinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintâi, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădând toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frica Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgâneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

"Pînă cînd, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfânta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!" De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunându-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcând, înăbuşind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemînd la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis:

"Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală şi grăire?" Răspuns-a sfântul: "Adevărul!"

Magnenţie i-a zis: "Care este adevărul acela?"

Răspuns-a Gheorghe:

"Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi".

Zis-a Magnenţie: "Dar şi tu eşti creştin?"

 A răspuns Sfântul Gheorghe:

"Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr".

Persecuţia a VIII-a , sub Diocleţian (284-305) -Gaius Aurelius Valerius Diocletianus , cunoscut drept Diocleţian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până în 1 mai 305, care a ordonat demolarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, destituirea creştinilor din funcţiile publice. Cei de jos erau transformaţi în sclavi, iar clerul era obligat să sacrifice zeilor, inclusiv toţi creştinii. Refuzul se pedepsea cu moartea. Execuţiile se făceau în masă, ne spune istoricul Eusebiu. Cu imparatul Diocletian, incepe in istoria Imperiului roman o noua perioada. Sistemul politic al principatului, inaugurat de August, s-a transformat in dominat. Diocletian a impartit sarcina de imparat cu Maximian, numindu-l intai "cezar", la 1 martie 286, apoi "august", la 19 septembrie 286. Diocletian, a pastrat initiativa si a luat conducerea Orientului; Maximian a primit pe a Occidentului. Imperiul era socotit unitar; legile se dadeau in numele ambilor augusti.Cei doi imparati si-au luat in 292 ca ajutor cate un cezar; Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu, iar Maximian a luat la 1 martie 293 pe Constantius Chlorus. La moartea sau retragerea augustilor, cezarii deveneau augusti; in locul lor ei numeau alti cezari. Acest sistem trebuia sa asigure succesiunea la tron, pentru a se pune capat revolutiilor militare si loviturilor de stat.Diocletian a emis decrete de persecutie sub lozinca radicala: nomen christianorum deleto = numele crestinilor sa fie nimicit. 14Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Edictul prevedea daramarea locasurilor de cult, interzicerea adunarilor, arderea cartilor sfinte, fara sa se faca victime ; crestinii care refuzau sa apostazieze erau pedepsiti; cei mai de seama pierdeau drepturile si privilegiile, erau torturati; cei de jos erau facuti sclavi, iar sclavii erau exclusi de la eliberare.

Alt edict de persecutie, care poruncea ca episcopii, preotii, diaconii si membrii clerului inferior inchisi, daca aduc sacrificii zeilor sa fie pusi in libertate, iar de nu sa fie pedepsiti cu moartea. In 304, Galeriu reuseste ca cel de-al 4 lea edict sa nu-si faca aparitia. Prin el se declara razboi crestinismului.  Ca martiri amintim pe Antim, episcopul Nicomidiei, in Egipt, pe Sfanta Varvara, in Cilicia, pe Cosma si Damian doctori fara de arginti, in Capadocia pe Sfantul Gheorghe si Sfanta Doroteea. Intre preotii si credinciosii care au indurat moartea pentru Hristos in persecutia lui Diocletian, se numarau si preotul daco-roman Montanus si sotia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuita pe atunci de stramosii nostri daco-romani, Sfantul M.M.Mina 15.

La 1 mai 305, implinindu-se 20 de ani de domnie comuna, cei doi augusti, Diocletian si Maximian, s-au retras de la tron. In locul lui Diocletian si Maximian, au devenit augusti Galeriu, pentru Orient si Constantiu Chlorus pentru Occident, care si-au luat ca cezari si fii adoptivi: primul, pe nepotul sau Maximian Daia, iar al doilea pe Flaviu Sever.Galeriu si Maximian Daia dau un nou edict (305) si continua persecutia in Rasarit. In 306 putem vorbi de sase imparati (augusti si cezari). Mentionam ca la 30 aprilie 311, Galeriu da la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini.

Neintelegeri politice au adus  in conflict pe Maximin Daia  cu Liciniu. Liciniu a facut apel la Constantin, iar Maximin  la  Maxentiu.  Constantin, care era in Galia, a trecut in Italia, a biruit armatele lui Maxentiu la Turin si la Verona, apoi a mers asupra Romei. Lupta decisiva s-a dat langa Tibru, la podul Milvius. Constantin invinge si intra triumfator in Roma (28 octombrie 312).Istoricii Eusebiu si Lactantiu, care l-au cunoscut de aproape pe Constantin, povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului lui Dumnezeu. In urma unor semne minunate - vederea unei cruci luminoase pe cer, inconjurata de cuvintele "intru aceasta vei invinge" - si a unui vis, in care Hristos l-a indemnat sa puna pe steaguri semnul crucii, el a capatat deplina incredere in victorie si a castigat batalia. In anul 313 da edictul de la Milan, prin care se anulau toate hotararile anterioare luate contra crestinismului si declarau libera trecerea la crestinism. Crestinismul devine religio licita, adica religie permisa in Imperiul roman.Din interese politice, apare conflictul intre Constantin si Liciniu. Liciniu este invins de Constantin si incepe sa-i persecute pe crestini, intre anii 320 si 324. Au suferit in acest timp cei 40 de mucenici care au inghetat noaptea, in lacul Sevastia.

http://www.ancientsculpturegallery.com/I209.html

http://www.iconsexplained.com/iec/03000_rit_russian_icon_tour.htm