Cuviosul Paisie cel Mare(VIII)

În vremea când m-am dus eu - zice Cuviosul Ioan, scriitorul acestei vieţi -, către dumnezeiescul Paisie ca să mă îndulcesc de dânsul, au venit la el câţiva monahi, ca să se mângaie de cuvintele lui cele folositoare, zicând: "Spune-ne nouă, părinte, cuvânt mântuitor de suflet". Iar el le-a zis: "Păziţi predania sfinţilor şi mai mult decât cele rânduite să nu căutaţi să faceţi". Monahii au zis: "Mai spune-ne şi altceva de suflet folositor din cele ce se potrivesc monahilor". Iar dumnezeiescul Paisie, văzând cu ochii săi cei prevăzatori şi cunoscând cugetele si gândurile lor, i-a spus fiecăruia dintre dânşii ce gândea şi care dintre cele ce gândeau erau bune si care rele şi din ce pricină le-au venit lor nişte gânduri ca acestea. Iar monahii, minunându-se de aceasta, mi-au spus mie aparte: "Într-adevăr, părinte Ioane, toate patimile inimilor noastre, pe care numai singur Dumnezeu le cunoaşte, ni le-a arătat nouă una câte una".

Atunci eu le-am spus din cele ce m-am adeverit de multe ori: "Credeţi-mă că cele ce le-am gândit în mintea mea şi cele ce le-am făcut eu singur, mi le-a arătat de multe ori cu bucurie, când ne întâlneam, şi toate mi le spunea, ca şi când ar fi fost împreună cu mine". Deci monahii au zis: « Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui! » şi s-au dus.

Un frate, urmând voii sale şi făcându-şi socoteala sa, a lăsat pustia şi s-a dus aproape de o cetate şi s-a sălăşluit acolo. Dar, pentru că adeseori mergea în cetate să-şi vândă lucrul mâinilor sale, i s-a întâmplat de a întâlnit o femeie evreică care ardea de îndrăgirea satanicească ce o avea spre el. Iar monahul, amăgindu-se de gânduri prin lucrarea diavolească, s-a prins în cursele evreicei şi a căzut. O, dar cel mai cumplit este că s-a lepădat de credinţa creştinească şi a luat credinţa evreiască; şi a locuit împreună cu femeia şi atât de mult a urmat sfatul ei, încât s-a făcut asemenea cu ea la păgânătate. Iar acea femeie de trei ori blestemată a căzut într-o aşa pierzare fără de fund şi a ajuns întru atâta neruşinare, încât de multe ori punea capul ticalosului aceluia în braţele sale şi, deschizându-i gura, curăţa cu un lemn subţirel dinţii lui ca să nu se întâmple să fi rămas vreun margăritar din Sfânta Împărtăşire a Preacuratelor Taine. O, ce nedumnezeire!

Ştiu că v-aţi întristat si v-a durut inima, fraţilor, auzind unele ca acestea, dar eu mă înspăimânt de îndelungata şi marea răbdare a lui Dumnezeu! Căci vă voi spune si lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dânsul, ca să vă minunaţi de nemarginita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.

Deci omul acela, care cu neascultarea lui s-a despărţit de creştini pentru păgânătatea sa, mai pe urmă - după o vreme oarecare -, luminându-se de lumina dumnezeieştilor iconomii, şi-a venit în sine şi s-a căit de ceea ce a facut, dintr-o pricină ca aceasta. Câţiva monahi care locuiau în pustia aceea, în care pustnicea şi el mai înainte, mergând în orasul acela pentru trebuinţele lor, au trecut pe lângă casa acelei evreice, iar el văzându-i pe dânşii, s-a rănit la inimă, aducându-şi aminte de vechea şi sfinţita viaţă de obşte a monahilor. Deci i-a întrebat pe ei de unde sunt, cum se numesc şi pentru care pricină au venit în acel oraş. Iar monahii au răspuns că sunt ucenici ai dumnezeiescului Paisie din Nitria şi au venit în oraş pentru oarecare trebuinţă. Atunci acela i-a rugat să spună marelui Paisie sa roage pe Dumnezeu pentru el, ca să-L îmblânzească cu rugăciunile lui şi să fie slobozit de măiestriile vrăjmaşului. Iar monahii i s-au făgaduit că vor face porunca lui si vor ruga pe marele Paisie sa se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Deci întorcându-se monahii în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele întâmplate acelui ticălos şi cele ce i-a rugat. Iar cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adâncul inimii si a zis: "Vai, fiii mei iubiţi, câţi oameni mari au căzut din dumnezeiescul dar, din pricina femeilor! Aducerea aminte a acelora o avem în dumnezeiasca Scriptură de la strămoşii nostri cei de demult. Pentru că nu poate vrăjmaşul a ridica alta unealtă mai îndemanatică pentru a pierde pe oameni decât femeia; căci, uneltind aceasta armă, adică pe femeie, obişnuieşte a birui pe oamenii cei mari, precum ştiţi că prin femeie a biruit pe marele David, pe strămoşii si nepoţii lui. De aceea, se cade să rugăm şi noi de-a pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de nişte ispite ca acestea ale vrăjmaşului".

Acestea zicând Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, nu lăsa zidirea mâinilor Tale să piară până în sfârşit, ci caută cu nerăutate spre dânsul, din cereştile Tale locaşuri şi primeste rugăciunile ce-Ţi aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte şi acum a venit iarăşi întru sine şi îşi cunoaşte greşeala ce a făcut-o. Deci rog bunătatea Ta, să-l chemi din nou la pocăinţă!"

În acest chip rugându-se cuviosul multe zile şi înduplecând bunătatea lui Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa, rugăciunea sa a fost auzită şi Mântuitorul, arătându-se lui, l-a întrebat - El, Care pe toate le ştie - pentru cine Îl roagă, zicând: "Nu cumva sluga Mea, Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieşit din rânduiala Mea si s-a dus cu potrivnicii Mei, acela care într-o vreme era monah şi acum s-a făcut evreu?" Cuviosul a răspuns: "Pentru acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutând la îndurăile Tale Care totdeauna chemi pe toţ la pocăinţă şi nu voieşti moartea păcătosului, ci aştepţi întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea Ta pentru el. Deci Te rog, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi ca un milostiv ce eşti, cheamă iarăşi oaia Ta cea rătăcită".

Atunci Mântuitorul a zis către el: "Dacă voieşti să miluiesc pe acest păcătos şi lepădat de credinţă şi din nou să-l chem la pocăinţă, se cuvine să primeşti tu ca să iau din răsplătirile şi plăţile ce ai să iei pentru nevoinţele tale şi să dau în locul acestora iubirea Mea de oameni lui, care este vrednic de nenumărate munci". Paisie i-a răspuns: "Da, Doamne, primesc cu bucurie! însă eu nu ştiu de se afla în mine vreun lucru care să fie bine plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate mai ales, prin care şi mie făcându-mi-se bine în fiecare zi, mulţumesc Ţie; revarsă peste el mila Ta, pentru că eu de aici mă mulţumesc să mă muncesc în locul aceluia şi el să se mântuiască, decât să mă îndulcesc de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!"

Şi îndată a zis Mântuitorul: "Vrednică de mirare este buna socoteală şi dragostea ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am Eu către oameni! Deci de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta pentru mântuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta şi păcătosul se va mântui, dupa rugămintea ta!" Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a suit la cer. Iar după puţina vreme, acea femeie rea a murit, iar Isaac - acesta era numele monahului celui căzut - s-a dus iarăşi în pustie şi, fiind catehizat de marele Paisie, a primit credinţa sa creştinească cea de mai înainte şi a petrecut cu mare osârdie viaţa cea pustnicească. Şi trecând rămăşiţa vieţii sale în ascultare, în nevoinţă cinstită şi în statornicie îmbunătăţită, s-a odihnit în Domnul. Şi aşa acela a dobândit mântuire cu rugăciunile sfinţitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine a slăvi şi a mari pe Dumnezeu.

Sursa imagine :

http://miriamturism.wordpress.com/2009/01/28/sf-efrem-sirul-pomenit-azi-28-ianuarie/

Cuviosul Paisie cel Mare(VII)

Odată, a venit la sfintitul Paisie un bătrân cu numele Ioan. Acela umblase multe zile prin pustie şi, fiind obosit tare, avea trebuinţă de hrană şi de odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis către ucenicul său să găteasca masa şi să pună mâncare să mănânce împreună cu Ioan. Iar ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi Paisie a îndemnat pe Ioan să mănânce, că era flămând de multa înfrânare. Iar Ioan i-a zis: "Iartă-ma că astăzi este post şi se cade să postesc pentru păcatele mele cele multe". Dumnezeiescul Paisie, uimindu-se de hotărârea lui, s-a sculat îndată şi, înălţându-şi ochii şi mintea la cer, a zis din adâncul inimii: "Doamne, cercetează pe robul tău Ioan, care se nevoieşte cu silinţă pentru numele Tău".

Iar sfârşitul rugăciunii sfinţitului Paisie a dat lui Ioan bun şi preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire şi i s-a părut că a văzut un tânar care ţinea în mâini hrana şi băutura şi îi dădea lui; apoi Ioan, venindu-şi în sine, era plin de bucurie şi sătul de hrană. După aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea îngerească, s-a sculat şi, multumind lui Dumnezeu şi dumnezeiescului Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugând astfel altă postire la cea dintâi. Şi îşi zicea în sine: "Ioane, ai mâncat cu săturare, deci se cade să posteşti cu toată osârdia". În acest chip se lupta viteazul şi biruia cu rugăciunea Sfinţitului Paisie.

Alt monah nou începator locuia în pustie deosebi şi, supărându-se mult de gânduri, s-a dus la marele Paisie şi i-a zis: "Te rog, cuvioase părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, prostul, ca sunt luptat cumplit de draci". Iar cuviosul, cunoscând că el îşi face voia sa şi urmează cu osardie diavolului desfrânării şi al slavei deşarte şi voind a-l opri de a se purta fără rânduială şi după voia sa, a zis către dânsul: "O, fiule, nu te lupţi cu diavolii, precum socoteşti, fiindcă aceia încă n-au simţit că ai venit în pustie; ci te lupţi cu gândurile tale. Deci du-te şi te nevoieşte cu bună rânduială şi roagă pe Dumnezeu să te cerceteze, că ai să te ispiteşti cumplit de diavoli, şi atunci vei cunoaşte bine asuprelile lor şi ce fel de rele pătimesc cei ce se luptă cu dânşii".

Zicând acestea, a trimis pe tânar la locuinţa lui; apoi a rugat pe Dumnezeu cu tot sufletul să-l păzească nevătămat. Iar mai marele diavolilor, răcnind ca un leu, s-a aratat cuviosului, zicându-i: "O, sila! Ce ai cu mine, Paisie, de mă izgoneşti şi mă nedreptăţeşti, eu nesupărându-te pe tine?" Iar cuviosul i-a zis: "Fugi de la monahul cel tânăr şi nu-1 supăra cu gânduri viclene". Diavolul i-a răspuns cu obrăznicie şi cu multă mândrie: "Crede-mă, că încă n-am ştiut că a venit acest tânăr în pustie, nici nu l-am supărat vreodată, dar el se lupta cu lenevirea sa; însă de acum înainte să se gătească să încerce ispitele mele cumplite şi asuprelile ce am socotit să i le dau". Cuviosul i-a zis: "Dumnezeu să te certe, vrăjmaşule al adevărului şi să te arunce pe tine în focul cel nestins al muncii".

Şi aşa vicleanul diavol s-a făcut nevăzut. Însă aflătorul răutăţii n-a încetat răutatea sa, ci cele ce a zis, le-a făcut şi cu fapta. Şi pornind război împotriva tânărului monah, a arătat tot felul de meşteşugiri viclene. Iar tânărul, ispitindu-se de măiestriile vrăjmaşului şi neputând suferi, a năzuit iar la turnul cel neclintit, adică la marele Paisie şi, povestindu-i ispitele vrăjmaşului, îi spunea că nu poate suferi relele ce-i face.

Iar cuviosul i-a zis: "O, fiule, nu ţi-am spus că vrăjmaşul încă nu ştie că ai venit în pustie?" Apoi, certându-l şi sfătuindu-l cum să petreacă, s-a întors la rugăciune, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, să nu laşi zidirea Ta să o piardă vrăjmaşul, ci ajută-i lui din cer, ca puterea Ta este nebiruită şi toate sunt supuse ei!" Şi îndată i-a stat de faţă un înger al Domnului, având pe diavolul legat cu lanţuri şi a zis: "Ia-l pe acest pierzător şi ceartă-l precum vrei. Iată, ţi s-a dat legat acela care are mulţi oameni legaţi cu meşteşugirile lui viclene". Atunci diavolul a zis către Sfântul Paisie: "Vai mie, până când mă munceşti cu rugaciunea ta şi păzeşti prin ea pe toţi cei ce locuiesc în pustia aceasta? Ticălos voi fi şi multe voi pătimi, dacă voi mai şedea aici, ca să-i pândesc; de aceea mă voi duce departe de aici numaidecât".

Iar dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Depărtatule şi vrăjmaşule al neamului omenesc, spune-mi pentru ce superi şi ispiteşti pe acest tânăr, luptându-l cumplit? Pentru care pricină lupti de la început cu atâta nebunie şi sălbăticie împotriva celor ce se nevoiesc? Diavolul a răspuns: "Eu nu mă apropii de noii începători, când încep nevoinţele faptei bune; căci darul lui Dumnezeu nu-mi dă loc să mă apropii de dânşii, fiindcă atunci se nevoiesc cu mare fierbinţeală. Iar după ce, pentru lenevirea lor, se duce de la dânşii dumnezeiescul dar, atunci mă apropii de dânşii şi îi stăpânesc ca pe un vânat gata şi astfel îi am jucărie precum voiesc; de aceea nu-i lupt de la început, pe de-o parte pentru că mă ard de fierbinţeala şi osârdia ce o au spre fapta bună, precum şi de dumnezeiescul dar; iar pe de alta, pentru că-i defaim, aşteptând să înceteze osârdia aceea, să cadă în lenevire, şi atunci să-i lupt, neavând nici o împiedicare. Deci la început nu-i lupt pentru pricinile cele zise; iar când îi văd mult mai fierbinţi şi mai osârdnici, sporind spre cele dinainte, atunci nu-i mai ispitesc, ca să nu se unească cu darul lui Dumnezeu prin osârdia cea de-a pururea a nevoinţei şi a sporirii lucrurilor celor bune, şi să se facă nebiruiţi".

Acestea le zicea diavolul fără voia sa, apoi îndată a fugit. Iar de atunci monahul a scapat de supărarea diavolului şi n-a mai putut zavistnicul să-l ispitească. Deci, întărindu-se fratele prin rugăciunile sfinţitului Paisie, a săvârşit cu plăcere de Dumnezeu pustniceasca petrecere şi s-a odihnit în linişte.

Cuviosul Paisie cel Mare(VI)

În părţile Siriei era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: "Oare a ajuns a se face asemenea cu cineva din cei ce au bineplacut lui Dumnezeu?" Şi, gândind unele ca acestea, a auzit un glas de sus, zicându-i: "Du-te în Egipt şi acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletniceşte cu smerenia şi cu dragostea către Dumnezeu ca şi tine".

Atunci, acel cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, şi a pornit îndată spre Egipt. Şi ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se găseşte Paisie. Şi fiindcă numele lui era propovăduit de toţi, nu s-a ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici de Paisie nu s-a ascuns venirea bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie şi mergea drept spre Paisie, îndată Paisie l-a întâmpinat în drum şi, cunoscându-se între dânşii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrăţişat cu bucurie şi au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la chilia lui Paisie şi rugându-se, au şezut. Deci bătrânul, începând a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, ştia numai limba egipteană. De aceea, s-a întristat foarte mult că nu înţelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrânului şi, înălţând îndată la cer ochii şi mintea, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: "Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robului Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrânului". Şi, o, minune! pentru cercetarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea şi înţelegea limba siriană.

Deci vorbind între ei multe, şi-au povestit unul altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le vedea fiecare, cu care părinţi au vorbit şi au petrecut împreună şi ce fapte bune aveau acei părinţi; şi amândoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. Iar după ce au trecut şase zile şi au sfârşit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se întoarce la locul său. Atunci Paisie a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: "Iată, o, preaiubiţi fii, om sfânt, din cei desăvârşiţi în fapta bună, plin de Duh Sfânt şi de dumnezeiesc dar; deci luaţi toţi binecuvântările lui cu cucernicie, ca să le aveţi ca pe nişte turnuri şi strajă împotriva vrăjmaşilor". Atunci, îndată au căzut toţi la pământ şi, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cuvenea, cereau fierbinte rugile şi binecuvântarea lui. Iar acela, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat şi, luându-şi rămas bun de la toţi, s-a dus.

Iar după puţină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: "O, părinte, mare câştig ai fi nimerit, dacă ai fi venit puţin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea şi cu inima, care după ce ne-a întărit cu cuvinte mântuitoare, s-a dus puţin mai înainte. Dar, dacă vrei, poţi să-l ajungi, ca nu este departe". Şi alergând pustnicul acela să-l ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Stai, pentru că acela acum a trecut cale de mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuinţa sa". Auzind aceasta, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.

Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-l vadă, dar găsindu-l dormind şi având păzitor un înger preafrumos, s-a minunat şi a zis: "Într-adevăr Dumnezeu păzeşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul". Deci s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubeşte pe cei ce-L slăvesc.

Un monah foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfântului Paisie şi asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt să vânda nişte lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea împreună cu dânsul. Iar evreul, cunoscând simplitatea monahului, cu pângarita lui limbă a vărsat într-însul veninul şarpelui cel stricător de suflete, care-l avea în inima sa, zicându-i: "O, monahule, pentru ce credeţi voi aşa, la întâmplare, în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia cel aşteptat, ci altul! Pentru că altul este acela, iar nu acesta în Care credeţi voi, creştinii!" Iar monahul, din nerăutate şi din prostimea inimii sale, s-a amagit şi a răspuns: "Poate aşa este, cum zici tu".

Şi îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare, căci întorcându-se în pustie şi văzându-l dumnezeiescul Paisie, nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă, nici a se apropia de dânsul să-i vorbească, ci se întorcea de la el. Iar ucenicul, văzând pe bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis: "Părinte, pentru ce te întorci de la mine, ticălosul, şi nu voieşti să mă vezi, ci te îngreţoşezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!" Bătrânul i-a zis: "O, omule, cine eşti tu că nu te cunosc?" Ucenicul i-a răspuns: "O, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sunt eu cutare, ucenicul tău?" Bătrânul a zis: "Ucenicul meu acela era creştin şi avea Botez; dar tu nu esti ca acela! Iar dacă eşti ucenicul meu acela, a fugit de la tine Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat si ce ai pătimit pe drum?"

El a răspuns: "N-am păţit nimic!" Bătrânul i-a zis: "Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, te-ai fi văzut cum erai mai întâi". Atunci el a suspinat adânc şi, vărsând lacrimi care porneau pe bătrân spre milostivire, a zis: "Eu însumi sunt ucenicul tau, iar nu altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun rău". Marele Paisie a zis: "Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?" Acela a raspuns: "Cu un evreu am vorbit împreună, iar cu altcineva nu". "Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?" "Nu mi-a spus altceva decât aceasta, că "Hristos nu este acesta la Care vă închinaţi voi creştinii, ci un altul care are să vină". Eu i-am răspuns: "Poate aşa este cum zici tu"".

Iar bătrânul a zis către dânsul: "Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urât decât aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci du-te, plânge-te pe tine cum voieşti, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dânşii!" Acestea auzindu-le ucenicul, a suspinat din adâncul inimii şi se tânguia şi striga, zicând: "Miluieşte-mă, părinte, pe mine, rău norocitul, că nu ştiu ce să mă fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine, ticălosul!"

Rugându-se în acest chip ucenicul, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: "Fiule, îngăduieşte puţin să rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine". Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului şi l-a învrednicit iarăşi de darul Sfântului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum, risipindu-se în văzduh.

Astfel s-a adeverit pe deplin că şi-a primit cererea sa şi, întorcându-se, a zis către ucenicul lui: "O, fiule, slăveşte pe Dumnezeu şi multumeşte-i împreună cu mine, că a ieşit din tine duhul cel necurat al hulei şi în locul lui a intrat Duhul Sfânt şi ţi s-a dat iarăşi darul Botezului. Deci ia aminte bine să nu cazi şi altădată în cursele păgânătăţii din neluare aminte şi din lenevirea ta, nici să-ţi dai sufletul sa ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat". Astfel a îndreptat pe ucenic.

Sf. Terofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: "asprimea nevoinţei trupeşti trebuie să fie împreunată cu înnoirea puterilor lăuntrice ale duhului"

Vineri[ Rom. 5, 17-6, 2; Mt. 9, 14-17] L-au întrebat pe Domnul de ce ucenicii Lui nu postesc. El a răspuns : pentru că încă n-a venit vremea. Apoi le-a atătat, prin pildă, că, îndeobşte, asprimea nevoinţei trupeşti trebuie să fie împreunată cu înnoirea puterilor lăuntrice ale duhului. Mai înainte aţâţă în tine duhul râvnei şi abia pe urmă să iei asupră-ţi nevoinţe aspre, căci numai atunci ai puterea lăuntrică, în stare să le poarte cu folos. Iar dacă neavând această râvnă te vei apuca, atras de nevoinţele adevărate sau părute ale altora, de nevoinţe aspre, ele nu-ţi vor fi de folos. Puţin ai să porţi aceste nevoinţe, apoi o să slăbeşti, o să te laşi de ele şi o să ajungi mai rău decât înainte. Nevoinţa aspră lipsită de duh lăuntric e la fel ca un petic de postav nou la o haină veche, sau ca vinul nou în burdufuri vechi. Un astfel de petic va cădea, şi gaura din haina veche se va face încă şi mai mare ; iar vinul nou va găuri burduful vechi, el se va împrăştia, iar burduful nu va mai fi bun de nimic. Asta nu înseamnă, totuşi, că nevoinţele aspre nu sunt bune, ci vreau să spun doar că totul trebuie făcut cu rânduială. Trebuie făcut în aşa fel ca nevoia de ele să vină dinăuntru, ca ele să aducă mulţumire inimii, nu să o strâmtoreze doar, ca o povară, din afară.

Cuviosul Paisie cel Mare(V)

Un bătrân oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părţile Egiptului. Acela, rătăcindu-se din neştiinţă, zicea ca se cuvine creştinilor să cinstească şi să slujească numai Tatălui şi Fiului, iar Sfântului Duh să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Iar această rătăcire şi rea cugetare au urmat-o o mulţime de oameni. Însă Domnul, voind să nu fie în deşert şi să se piardă pustnicestile osteneli şi sudori ale bătrânului, i-a descoperit Cuviosului Paisie relele cugetări ale aceluia şi satul în care locuia.

Şi îndată dumnezeiescul Paisie, făcând o mulţime de coşniţe cu trei urechi, le-a luat şi le-a dus către acel bătrân. În acel ceas, se aflau acolo mulţi dintre cei care erau părtaşi ai acelei nedumnezeieşti dogme. Deci, văzând coşnitele cu trei urechi şi necunoscând pe Paisie, se minunau şi se mirau mult de facerea coşnitelor şi întrebau ce sunt acelea şi ce are de gând să faca cu ele? Iar el a zis: "Voiesc să le vând". Atunci iarăşi l-au întrebat: "De ce le-ai facut cu trei urechi?" El a zis: "Fiindcă sunt prieten si iubitor al Sfintei Treimi şi se cade să arat cu lucrurile cele trei feţe ale Sfintei Treimi, să o laud şi să o slăvesc în trei ipostasuri, având în mâinile mele semnele Treimii, pentru că precum Sfânta Treime este o fire şi are trei feţe -iar de o înţelege cineva altfel, atunci nu o înţelege drept -, tot aşa se cade să socotim şi aceste coşnite, pentru ca fiecare dintre dânsele are o fiinţă privindu-se în trei, fiindcă în fiecare din cele trei urechi se afla întocmai toată fiinţa coşniţei.

Deci aşa şi nematerialnica fire şi dumnezeirea cea mai presus de fiinţă se afla întocmai în trei chipuri, adică în trei feţe: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi petrece toată în fiecare faţă şi nici mai mult decât trei feţe se zice, nici mai puţin, adică nici pătrime, nici doime, ci treime, fiindcă aceasta, adică o faţă a Sfintei Treimi, nu este mai mult decât cealaltă, nici cealaltă mai puţina decât aceasta".

Acestea zicându-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrânul şi toţi câţi se aflau acolo au cunoscut adevărul şi cucernicindu-se de dânsul, i-au zis: "Minunatule, spune nouă şi altele mai curate despre dreapta credinţă, arătând şi alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai înspăimântat de la începutul cuvintelor tale". Iar dumnezeiescul Paisie, cu glas îndrăzneţ a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare ale ereticilor şi le-a arătat mai neputincioase decât ţesătura păianjenului, iar dreapta credinţă le-a arătat-o mai pe larg şi cu mai multe pilde, şi întipărind-o în inimile lor, i-a adus la adevarăta cunoştinţă a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii din Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, ca şi Sfântul Duh este Dumnezeu precum este şi Tatăl şi Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toţi să-şi mărturisească neştiinta lor şi să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors iarăşi în pustie, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.

Iar ajungând în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui şi, privind la acea lumină, vedea cete de îngeri umplând pustia. Şi pe când se minuna ce era ceea ce se arăta, a auzit pe îngerul său păzitor zicând: "Paisie, şi când tu eşti aici şi când lipseşti, noi păzim pe monahii care locuiesc într-această pustie, precum Dumnezeul tuturor ţi-a făgăduit". Iar el, cu laude mulţumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care poartă grijă de toţi. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a învrednicit a-l lua marele Paisie, va arăta urmatoarea povestire:

Fiindcă vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea şi îndemna pe mulţi iubitori de fapte bune să meargă şi să ia binecuvântarea lui, pentru aceasta şi Cuviosul Pimen, cel mare între părinţi, fiind încă tânar într-acea vreme, şi dorind foarte mult a-l vedea, s-a dus la Cuviosul Pavel şi l-a rugat să meargă împreună la marele Paisie; căci Pavel era cunoscut şi prieten al lui Paisie şi se ducea des la el. Iar părintele nostru Pavel i-a zis: "Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el, căci eşti tânăr şi acela este inalt la fapta bună. Noi nu ne ducem la el aşa cum se întâmplă, ci cu multă chibzuire şi cu cucernicie, şi nu întotdeauna îl întâmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită". Pimen i-a zis: "Dar eu voi rămâne afară din chilia lui când vom merge, şi numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi lua bucurie covârşitoare şi voi cunoaşte mare dar. Iar de va fi cu anevoie a auzi glasul lui, de voi pipai numai chilia lui, voi dobândi mântuire; iar când vei ieşi din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au călcat pământul acela, pe care calcă frumoasele lui picioare, şi cu aceasta voi dobândi binecuvântare îndestulată".

Acestea zicând Pimen, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui şi de multa credinţă ce avea către Paisie. Deci, luându-l împreună cu el, s-a dus la Paisie. Şi, ajungând la chilia lui, Pavel a intrat singur înauntru, iar dumnezeiescul Paisie, primindu-l părinteşte şi prieteneşte, l-a întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se sfieşte a intra înăuntru. Iar sfântul i-a poruncit să intre înăuntru şi a zis către Pavel: "Nu este bine a opri pe unii ca acestia şi să rămâna afară când vin la noi, căci aceştia mai lesne merg în cer, zice Mântuitorul nostru".

Zicând acestea, a îmbrăţişat pe tânărul Pimen şi, binecuvântându-l, i-a zis: "O, preaiubite Pavel, să-ţi aduci aminte că acest tânar va mântui sufletele multor oameni şi prin dânsul se vor învrednici mulţi a dobândi Raiul, căci mâna Domnului, Care îl păzeşte şi îl povăţuieşte la dumnezeieştile porunci, se vede cu el". Apoi a pus mâinile sale pe capul lui şi, binecuvântându-l, l-a trimis înapoi cu Pavel. Deci Pimen câştigand ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.

Odată având sfinţitul Paisie douăzeci şi una de zile de postire, i s-a arătat Domnul Hristos şi i-a zis: "O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimeşti pentru Mine!" Iar el a zis: "Ce mare lucru este această proastă şi rea pătimire, o, bunul meu Stăpân! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere". Iar Mântuitorul a zis: "Tot lucrul bun este bineprimit de Mine şi, celor ce-l fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci urmează-Mă!"

Iar Paisie L-a urmat pâna ce au mers la o peşteră a pustiei. Atunci Mântuitorul a zis către el: "Intră înăuntru şi vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!" Şi intrând Paisie în peşteră, a văzut un om care se tăvalea pe pământ şi care-şi freca gura şi faţa de pământ. Deci, mirându-se de covârşitoarea nevoinţă a acelui bărbat, a ieşit afară, rugându-se ca să afle de la Domnul Hristos pricina nevoinţei celei mari a acelui bărbat. Iar Domnul i-a zis: "Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli mari rabdă pentru Mine?" Paisie a zis: "L-am văzut, Stăpâne, şi m-am înspăimântat de ostenelile nevoinţei lui; dar rog bunătatea Ta să-mi descoperi cum are atată nevoinţa?" Mantuitorul i-a zis: "Are numai doua zile de postire şi, iată, îl vezi în ce fel se chinuieşte de foame şi de sete?"

Paisie, auzind acestea, a zis: "Şi cum eu, care am douăzeci şi două de zile de post, n-am patimit nimic asemenea?" Mântuitorul i-a zis: "Pentru că tu te întăreşti de darul Meu şi posteşti fără de osteneală, iar acela ca un pătimitor, din însăşi voia lui posteşte cu multa osteneală şi, încălzindu-se de dorul pe care-l are către Mine, suferă să pătimească mai presus de puterea sa". Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: "Ce plată are să ia de la bunatatea Ta, pentru cele două zile?" Domnul i-a raspuns: "Acesta va lua aceeaşi plata pentru cele doua zile, la fel cu plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci şi două de zile! Şi voi zice deopotrivă: Intră în bucuria Domnului tău, şi ţie care ai luat cinci talanţi şi aceluia care a luat doi, căci întocmai aţi făcut binele şi amândoi v-aţi arătat vrednici după puterea voastră!" Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a făcut nevăzut.

Deci părintele nostru Paisie, întorcându-se la chilia sa, şi-a adăugat mai multe nevoinţe şi se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană. Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decât împărtăşirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup şi cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Iar Mântuitorul, cu iubire de oameni, i S-a arătat iarăşi robului Său Paisie şi i-a zis: "Ce Mă mai rogi pentru hrană, de vreme ce nu mănânci nimic? Cere altceva, dacă îţi trebuie!" El i-a zis: "Mă rog Domnului meu, când ies din această pustie şi mă duc spre cercetarea fraţilor, să am voie să vin îndată înapoi în pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora şi să mă lipsesc de a Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Nu te întrista de asta, căci atunci când ieşi din pustie Eu nu mă depărtez de la tine, ci sunt cu tine".

Pe urmă Paisie I-a zis: "Mă rog Ţie, Hristoase al meu, slobozeşte-mă de mânie!" Iar Domnul i-a zis: "De voieşti a birui mânia şi iuţimea, ia aminte să nu răneşti ori să ocărăşti ori să defaimi pe cineva; si, de vei păzi acestea, nu te vei mânia". Paisie iarăşi L-a întrebat, zicând: "Stăpâne, Iubitorule de oameni şi iîndelung răbdătorule, dacă cineva face poruncile Tale şi se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, ca să slujească la trebuinţele lor, oare are câştig din aceasta, sau pagubă?" Domnul i-a raspuns: "Precum cel ce lucrează într-o ţarină, ia plata de la stăpânul ţarinii, aşa şi cei ce fac binele şi ajută sau învaţă pe alţii, vor lua în ceruri plăţi strălucite".

Apoi Paisie L-a mai întrebat: "Domnul meu, dacă cineva se nevoieşte la fapta bună şi slujeşte şi pe alţii, iar altul se nevoieşte numai pentru sine şi pe alţii nu-i slujeşte, se deosebşte unul de altul?" Domnul i-a răspuns: "Cel ce se nevoieşte numai pentru el este ucenicul Meu, iar cel ce se nevoieşte pentru el şi slujeste şi pe alţii este fiu şi moştenitor al Meu!" Paisie a întrebat iarăşi: "Dacă cineva se sârguieşte spre slujba altora şi se nevoieşteşsi pentru sine cât îi este cu putinţă, însă, fiind împiedicat de slujirea altora, nu ajunge la nevoinţele celor ce nu au nişte impiedicări ca acestea, oare unul ca acesta va lua aceeaşi plată ca cei care se nevoiesc mai mult?" Mântuitorul i-a răspuns: "Da, aceeaşi plată va lua". Zicând aceasta, s-a suit la cer.

Cuviosul Paisie cel Mare(IV)

Iar părintele nostru Paisie, uitând de cele din urmă, după dumnezeiescul Pavel, şi întinzându-se spre cele dinainte, s-a dat pe sine la nevoinţe şi mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să se ascunda de oameni, să nu-i vadă nevoinţele, iar pe de altă parte, ca să se îndulcească de mierea liniştii fără nicio supărare. Însă Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luminător atât de luminos, ci voind să lumineze şi pe alţii, şi cu lumina învăţăturii aceluia să-i povăţuiască spre mântuire, i-a poruncit să iasă în pustia cea din afară, ca să întărească pe fraţii ce se aflau acolo şi să-i facă, cu învăţătura sa, următori ai faptei lui celei bune şi prieteni ai sfintei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.

Iar cuviosul a zis : « O, Doamne al meu, dar ce câştig voi lua dacă voi lăsa pustia în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta şi mă voi duce spre cercetarea altora, pe care nu m-am făcut încă îndestulat să-i ocârmuiesc ? Mă tem, Stăpâne, ca nu cumva, îndeletnicindu-mă de ocârmuirea acelora, să nu pot face poruncile Tale cum se cuvine şi să mă osândesc, eu, ticălosul, pentru lenevirea mea ». Mântuitorul i-a răspuns la acestea : « Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face pentru mântuirea altora, cu osteneala ce o faci aici în pustie, ci pentru aceea vei lua plată îndoită şi înmulţite şi strălucite răsplătiri în Ierusalimul cel de sus. »

Atunci dumnezeiescul Paisie a ieşit în pustia cea din afară, după dumnezeiasca poruncă şi, aflând fraţii de venirea lui, alergau la dânsul milţime multă şi ascultau învăţătura lui cea preadulce, căci după adevăr învăţătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvora apă de nemurire. De aceea, dorind să-l văd şi eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă era cu putinţă ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dânsul şi mai înainte de a bate la chilia lui, l-am auzit dinăuntru vorbind cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. Însă am făcut puţin zgomot, şi cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieşit afară şi, văzându-mă pe mine, s-a bucurat şi m-a sărutat, asemenea şi eu pe el. Apoi intrând împreuna cu dânsul în chilie şi nevăzând pe nimeni altul, nu mă dumiream şi socoteam cine să fi fost oare acela care cu puţin înainte a vorbit cu cuviosul, şi căutam într-o parte şi-n alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat : « De ce te uiţi încoace şi încolo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru preaslăvit ? »Eu i-am răspuns : « Cu adevărat văd lucru preaslăvit şi, nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, fiindcă eu cu puţin înainte am auzit glasul unui om care vorbea cu tine şi acum nu văd pe altcineva ; şi nu ştiu ce este acesta. Deci te rog să-mi arăţi această taină preaslăvită ! »

Iar dumnezeiescul părinte mi-a spus: "O, Ioane, taină preaslăvită ţi-a descoperit ţie Dumnezeu astăzi şi mie mi se cuvine să-ţi arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. El s-a pogorat din cer trimis fiind de Dumnezeu şi mi-a zis: "Fericiţi sunteţi voi care v-aţi învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este îndumnezeită fericire a Mântuitorului". Iar eu i-am zis: "Cine eşti tu, domnul meu, care zici acestea şi ne fericeşti pe noi, monahii?" El mi-a raspuns: "Eu sunt marele Constantin şi m-am pogorât din cer ca să-ţi arăt slava pe care o dobândesc monahii în ceruri, prietenia şi îndrăzneala care o au către Hristos. Deci te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dânşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, iar eu ma prihănesc şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor şi nu sufăr paguba ce am luat".

Atunci eu iarăşi i-am zis: "Pentru ce, o, minunatule, te ocărăşti pe tine? Oare n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiască strălucire?" El mi-a răspuns: "Aşa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeaşi îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecaror monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi şi se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie deloc de dânsele. Apoi am văzut că li se deschideau uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătându-se cerescului împărat, stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunandu-mă eu de voi, monahii, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aş fi lăsat vremelnica împărăţie, haina şi coroana împărătească şi să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac şi să fi primit toate câte le cere petrecerea monahicească!"

Atunci eu i-am zis: "Toate le zici bine, o, sfinţite împarate, şi ne mângâi cu acestea. Însă unele ca acestea se cuvin să fie judecăţile Dumnezeului nostru şi nu este cu dreptate a zice în alt fel pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plată. Căci viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viaţa monahilor; pentru că tu aveai pe femeie ajutatoare, aveai copii şi slugi şi multe alte feluri de îndulciri şi odihne; iar monahii, defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, în loc de toate bunătăţile lumii, au luat pe Dumnezeu şi pe Dansul Îl aveau de bucurie şi de bogatie, şi să facă cele bineplacute Lui o socoteau desfătare şi mare îndulcire. Şi ei erau, după cum zice apostolul, lipsiţi, necăjiţi şi rău pătimitori. De aceea cu neputinţă îţi este ţie, împaratul meu, să te faci întocmai cu ei". Deci, în timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndata s-a suit la cer. Deci acum, învăţându-te arătat prin această taină câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi". Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurându-mă şi veselindu-mă. Însă cuvântul ne va arăta şi înfocata râvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credinţă.

Notă : Pe când mă străduiam să transcriu din Vieţile Sfinţilor, am descoperit o variantă pe net, la adresa :

http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/06-19-sf-ap-iuda-ruda-domnului-cuv-paisie-cel-mare-post

Aşa că nu mi-a mai rămas decât să pun diacriticele şi să împart textul. Cu rugăciunile Cuviosului Paisie cel Mare, fără al cărui ajutor n-aş fi reuşit niciodată să termin la timp, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fă să ne fie de folos citirea aceasta duhovnicească !

Sursa imagine : http://sfantulmina.wordpress.com/2009/06/11/sf-paisie-cel-mare/

Cuviosul Paisie cel Mare(III)

Un ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osânda nesupunerii şi a neascultării şi lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut şi în alt păcat şi nu s-a pocăit, ticălosul. Deci bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneşului său ascultător. De aceea i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite şi aspre. Şi rănindu-se groaznic bătrânul cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el şi, adăugând noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile şi atunci a auzit un glas ce-i zicea: “Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte, se cade să fie în iad până când voi veni cu îngerii şi cu trâmbiţele judecăţii şi atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale.”

Bătrânul auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult şi, pe lângă cele patruzeci de zile de mai înainte, a mai adăugat încă patruzeci de zile de postire şi, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăşi a auzit de la Dumnezeu : « Rămâne în iad până voi veni pe norii cerului ! » Deci, de vreme ce n-a putut să înduplece dumnezeiasca milostivire, să-l ierte – şi aceasta poate a făcut-o Mântuitorul ca bătrânul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie şi astfel, ascultându-l pe acesta, să se adeverească deplin făgăduinţa ce i-a dat-o, a alergat bătrânul la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, ştiind îndrăzneala ce avea acela către Dumnezeu şi nădăjduind că singur el poate să milostivească pe Dumnezeu.

Iar Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieşit întru întâmplinarea lui şi după sărutarea lor a zis către el : « O, părinte, pentru ce ai venit la mine, prostul şi păcătosul şi te-ai umilit atât de mult ? » Iar bătrânul, povestind întâmplarea ucenicului său şi rugile ce le-a adus lui Dumnezeu pentru el şi hotărârea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis : « Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioşia ta, ca împreună să te doară inima pentru el şi să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă îl vei ruga, te va asculta. Deci nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici. »

Acestea zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu şi să milostivească îndurările Lui. Deci a zis Cuviosul Paisie : « O, sfinţite părinte, cum este cu putinţă să mă apuc de un lucru ca acesta ? Căci acesta este lucrul tău şi al marii tale minţi, măcar că de astă dată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le ştie, căci judecăţile Lui sunt multe şi adânci. Însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioşia ta şi orice se va arăta plăcut Lui, facă-se. Deci, rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru. »

Şi ducându-se acolo, a stat la rugăciune şi, înălţându-şi mâinile şi mintea la cer, a zis : « Ziditorule al tuturor, caută spre rugile noastre, ale nevrednicilor robilor Tăi, şi ca un bun liberează din chinurile iadului sufletul ucenicului bătrânului ! » Acestea şi cele asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit – după nemincinoasa făgăduinţă ce a luat. Deci îndată Hristos, Cel ce este de faţă pretutindeni, nevăzut, i s-a arătat lui şi i-a zis : « Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul ? » El a răspuns : « Doamne, Tu eşti Cel ce cunoşti toate ! Tu ştii că cer să miluieşti pe neascultătorul şi păcătosul ucenic al bătrânului, care vai ! se munceşte în iad, ticălosul. Deci mă rog Ţie, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi izbăveşte-l ca un iertător şi mult milostiv. »

Mântuitorul a zis către dânsul : « Dar Eu am hotărât ca el să rămână în iad şi să se muncească pentru neascultarea şi păcatul lui, până când voi veni cu îngerii pe norii cerului ! » Iar Paisie, alesul Domnului, rugându-L, a zis : « Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când voieşti ? Îţi este lesne Ţie, Stăpânul veacurilor şi Făcătorul tuturor celor ce sunt să faci şi acum acelaşi chip al venirii Tale. »

Mântuitorul, auzind acestea, s-a înălţat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu multă slavă, cu îngeri si arhangheli, cu trâmbiţe, cu cete de drepţi şi cu toate acelera câte au să se pogoare în ziua cea de apoi a judecăţii, şi a aşezat scaune şi divan înfricoşat. Pe urmă a fost chemat şi sufletul ascultătorului ce murise şi, ieşind din iad, a stat înaintea Judecătorului şi a fost dat în mâinile lui Paisie, şi apoi bătrânul lui, care se ruga în ceasul acela cu multă nevoinţă, precum se învoiseră mai înainte, ca să se roage amândoi.

Deci a auzit glas de sus, zicându-i : « Prin mijlocirea slugii mele Paisie, ia sufletul ucenicului tău, care s-a eliberat din iad, şi nu-l vei mai vedea în munci, ci în odihnă ! » Atunci îndată a venit sufletul ucenicului şi a stat înaintea bătrânului şi mărturisea că multe a pătimit de la schingiuirile muncii pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, şi pentru păcat a încercat muncile cele cumplite ale iadului. Apoi zicea: “Dar prin rugăciunile tale şi ale dumnezeiescului Paisie, S-a milostivit iubitorul de oameni Dumnezeu şi m-a dezlegat din lanţurile iadului, ; deci, iată că mă duc la locul drepţilor!”

Acestea s-au arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui, iar după ce s-a încredinţat pe deplin de mântuirea ucenicului, s-a dus îndată la marele Paisie şi l-a găsit mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care murise. Deci i-a spus vedenia ce o văzuse şi Paisie i-a povestit bătrânului de înfricoşata venire a Domnului şi de toate cele ce văzuse. Şi au mulţumit amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut nişte lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie: “Dumnezeiescule Paisie, îţi mulţumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, ci şi sufletul meu care se deznădăjduia cumplit de întristare ! Însă te rog să-mi spui care este fapta ta minunata şi care sunt nevoinţele tale, prin care te-ai învrednicit a lua nişte daruri ca acestea ? »

Iar marele Paisie i-a răspuns: “Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află niciun lucru vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomiseşte nişte lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste ce ai arătat-o către ucenicul tău. Căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Care, pentru noi oamenii – cei ce am fost izgoniţi din Rai pentru nescultarea noastră şi ne-am făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean - , S-a născut din pururea Fecioara Maria, a fost crescut ca un copil, a pătimit ca un om şi, cu pătimirea Sa, ne-a eliberat, şi arătând către noi cu fapta atâta covârşitoare dragoste, a legiuit şi cu cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea curată, prin care cineva îşi pune şi viaţa pentru prietenul său, precum ţi-ai pus şi tu părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a ascultat rugămintea ta şi a mântuit pe ucenicul tău. Iar eu sunt un păcătos şi nu cunosc în mine niciun bine, pentru aceea sunt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci, iartă-mă, o prea sfinţite suflete, şi vino să mulţumim şi să slăvim pe Dumnezeu milostivul şi iubitorul de oameni. » Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrânul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luând binecuvântare unul de la altul şi luându-şi rămas-bun, s-a întors fiecare la locuinţa sa.

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, ziua a nouăsprezecea