În părţile Siriei era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: "Oare a ajuns a se face asemenea cu cineva din cei ce au bineplacut lui Dumnezeu?" Şi, gândind unele ca acestea, a auzit un glas de sus, zicându-i: "Du-te în Egipt şi acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletniceşte cu smerenia şi cu dragostea către Dumnezeu ca şi tine".
Atunci, acel cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, şi a pornit îndată spre Egipt. Şi ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se găseşte Paisie. Şi fiindcă numele lui era propovăduit de toţi, nu s-a ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici de Paisie nu s-a ascuns venirea bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie şi mergea drept spre Paisie, îndată Paisie l-a întâmpinat în drum şi, cunoscându-se între dânşii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrăţişat cu bucurie şi au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la chilia lui Paisie şi rugându-se, au şezut. Deci bătrânul, începând a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, ştia numai limba egipteană. De aceea, s-a întristat foarte mult că nu înţelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrânului şi, înălţând îndată la cer ochii şi mintea, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: "Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robului Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrânului". Şi, o, minune! pentru cercetarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea şi înţelegea limba siriană.
Deci vorbind între ei multe, şi-au povestit unul altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le vedea fiecare, cu care părinţi au vorbit şi au petrecut împreună şi ce fapte bune aveau acei părinţi; şi amândoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. Iar după ce au trecut şase zile şi au sfârşit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se întoarce la locul său. Atunci Paisie a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: "Iată, o, preaiubiţi fii, om sfânt, din cei desăvârşiţi în fapta bună, plin de Duh Sfânt şi de dumnezeiesc dar; deci luaţi toţi binecuvântările lui cu cucernicie, ca să le aveţi ca pe nişte turnuri şi strajă împotriva vrăjmaşilor". Atunci, îndată au căzut toţi la pământ şi, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cuvenea, cereau fierbinte rugile şi binecuvântarea lui. Iar acela, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat şi, luându-şi rămas bun de la toţi, s-a dus.
Iar după puţină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: "O, părinte, mare câştig ai fi nimerit, dacă ai fi venit puţin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea şi cu inima, care după ce ne-a întărit cu cuvinte mântuitoare, s-a dus puţin mai înainte. Dar, dacă vrei, poţi să-l ajungi, ca nu este departe". Şi alergând pustnicul acela să-l ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Stai, pentru că acela acum a trecut cale de mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuinţa sa". Auzind aceasta, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.
Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-l vadă, dar găsindu-l dormind şi având păzitor un înger preafrumos, s-a minunat şi a zis: "Într-adevăr Dumnezeu păzeşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul". Deci s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubeşte pe cei ce-L slăvesc.
Un monah foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfântului Paisie şi asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt să vânda nişte lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea împreună cu dânsul. Iar evreul, cunoscând simplitatea monahului, cu pângarita lui limbă a vărsat într-însul veninul şarpelui cel stricător de suflete, care-l avea în inima sa, zicându-i: "O, monahule, pentru ce credeţi voi aşa, la întâmplare, în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia cel aşteptat, ci altul! Pentru că altul este acela, iar nu acesta în Care credeţi voi, creştinii!" Iar monahul, din nerăutate şi din prostimea inimii sale, s-a amagit şi a răspuns: "Poate aşa este, cum zici tu".
Şi îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare, căci întorcându-se în pustie şi văzându-l dumnezeiescul Paisie, nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă, nici a se apropia de dânsul să-i vorbească, ci se întorcea de la el. Iar ucenicul, văzând pe bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis: "Părinte, pentru ce te întorci de la mine, ticălosul, şi nu voieşti să mă vezi, ci te îngreţoşezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!" Bătrânul i-a zis: "O, omule, cine eşti tu că nu te cunosc?" Ucenicul i-a răspuns: "O, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sunt eu cutare, ucenicul tău?" Bătrânul a zis: "Ucenicul meu acela era creştin şi avea Botez; dar tu nu esti ca acela! Iar dacă eşti ucenicul meu acela, a fugit de la tine Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat si ce ai pătimit pe drum?"
El a răspuns: "N-am păţit nimic!" Bătrânul i-a zis: "Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, te-ai fi văzut cum erai mai întâi". Atunci el a suspinat adânc şi, vărsând lacrimi care porneau pe bătrân spre milostivire, a zis: "Eu însumi sunt ucenicul tau, iar nu altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun rău". Marele Paisie a zis: "Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?" Acela a raspuns: "Cu un evreu am vorbit împreună, iar cu altcineva nu". "Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?" "Nu mi-a spus altceva decât aceasta, că "Hristos nu este acesta la Care vă închinaţi voi creştinii, ci un altul care are să vină". Eu i-am răspuns: "Poate aşa este cum zici tu"".
Iar bătrânul a zis către dânsul: "Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urât decât aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci du-te, plânge-te pe tine cum voieşti, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dânşii!" Acestea auzindu-le ucenicul, a suspinat din adâncul inimii şi se tânguia şi striga, zicând: "Miluieşte-mă, părinte, pe mine, rău norocitul, că nu ştiu ce să mă fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine, ticălosul!"
Rugându-se în acest chip ucenicul, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: "Fiule, îngăduieşte puţin să rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine". Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului şi l-a învrednicit iarăşi de darul Sfântului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum, risipindu-se în văzduh.
Astfel s-a adeverit pe deplin că şi-a primit cererea sa şi, întorcându-se, a zis către ucenicul lui: "O, fiule, slăveşte pe Dumnezeu şi multumeşte-i împreună cu mine, că a ieşit din tine duhul cel necurat al hulei şi în locul lui a intrat Duhul Sfânt şi ţi s-a dat iarăşi darul Botezului. Deci ia aminte bine să nu cazi şi altădată în cursele păgânătăţii din neluare aminte şi din lenevirea ta, nici să-ţi dai sufletul sa ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat". Astfel a îndreptat pe ucenic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu