Cuviosul Paisie cel Mare(X)

Altădată au venit la marele Paisie doi fraţi şi au locuit împreună cu fraţii aceluia. Şi făcând destulă vreme ascultare, adeseori rugau pe cuviosul să le dea voie să locuiască deosebi în pustie. Iar acela, văzând osârdia lor, le-a dat voie. Deci, ducându-se la dorita linişte, se nevoiau mult în pustnicie, izgonind de la dânşii asupririle vrăjmaşului. Dar diavolul, urâtorul binelui, ca un mult iscusit, a pornit război împotriva lor prin alţi monahi, astfel: Din lucrarea vicleanului, un oarecare hoţ a furat lucrurile unuia ce locuia în pustie şi, cercetând el să afle cine i le-a furat, a auzit de un bătrân ce avea darul mai înainte vederii şi poate să-i arate pe hoţ. Deci s-a dus la dânsul, căutând să afle cine i le-a furat.

Dar bătrânul acela nu era cu adevărat înaintevăzator din dumnezeiescul dar, ci proorocea din lucrarea diavolească. De aceea a zis către cel ce-l întreba: "Acei doi monahi ce au venit acum nu demult şi s-au sălăşluit în această pustie, aceia ţi le-au furat; deci să nu-i laşi, până ce nu ţi le vor da". Acestea auzindu-le el, s-a dus la egumenul lavrei si, luând straja, s-a dus la cei doi fraţi şi, târându-i şi bătându-i, i-a adus în lavră şi i-a pus la închisoare, şi ca pe nişte făcători de rele şi hoţi i-a osândit la moarte.

Iar cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar ispita fraţilor, s-a sculat îndată şi s-a dus la lavra; şi aceasta înştiinţându-se, s-au dus toţi părinţii la dânsul şi împreună cu dânşii era si acel rătăcit bătrân, care se socotea înaintevăzator. Iar după ce au dat toţi cuviincioasa sărutare cuviosului, i-a întrebat: "Ce aţi făcut, fraţilor, cu acei doi tineri ce petreceau în linişte?" Aceia i-au răspuns: "Sunt hoţi, părinte, si pentru necuviincioasa lor faptă au fost pusi la închisoare". Cuviosul i-a întrebat: "Şi cine v-a spus vouă cum că sunt ei hoţi?" Atunci ei au răspuns: "Acest bătrân înainte văzator ne-a spus". Iar cuviosul a întrebat pe bătrân dacă acei tineri sunt cu adevărat hoţi! Şi acela i-a răspuns că sunt hoţi cu adevărat, căci proorocia lui este dumnezeiască. Atunci dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Dacă ar fi fost de la Dumnezeu darul proorocie tale şi nu din amăgire diavolească, atunci nu s-ar fi arătat diavolul în gura ta!"

Acestea auzindu-le părinţii, s-au tulburat şi s-au înfricoşat tare, deoarece cuvintele sfinţitului Paisie erau adevărate şi fără nici o îndoială. De aceea, ocărând pe bătrânul acela, l-au îndemnat să-şi ceară iertare de greşeala sa. Iar acela, înfricoşându-se, a căzut la picioarele cuviosului, zicând: "Iartă-mă, sfinţite părinte, si te roagă pentru mine, rătăcitul!" Şi rugând cuviosul pe Dumnezeu pentru dânsul, îndată a ieşit din gura lui diavolul slavei deşarte şi s-a arătat tuturor ca un porc. Deci, ieşind cu multă mânie şi turbare, s-a repezit asupra cuviosului, voind a-l rupe cu dinţii; dar dumnezeiescul părintele nostru Paisie, certându-l, l-a aruncat în prăpastie şi l-a pierdut.

Iar acel bătrân rătacit, nu numai că a scăpat de diavol, dar a văzut şi amăgirea ieşind dintr-însul şi, prihănindu-se pe sine, s-a pocăit. Deci, tânguindu-se şi plângand mult pentru greşeala sa, tăvalindu-se pe pământ, ruga pe cuviosul să-i ierte greşelile cele facute în trecut, fiind amăgit. Asemenea şi ceilalţi monahi care printr-însul se rătăciseră, ocărându-se pe sine, şi-au cerut iertare. Apoi au chemat şi pe cei doi tineri pe care îi clevetiseră, şi şi-au cerut iertare pentru necinstea şi pedeapsa ce le-au făcut. Iar părintele nostru Paisie, întristându-se pentru toţi aceia, i-a sfătuit cele cuviincioase şi potrivite. După aceea, luând la o parte pe egumen, i-a arătat locul unde se aflau lucrurile cele furate ale pustnicului, nespunând pe hoţ, şi s-a întors în pustie.

Şi auzind câte a arătat Dumnezeu oamenilor prin Cuviosul Pavel, s-a dus la dânsul. Deci, întâlnindu-se unul cu altul, erau nedespărţiţi şi se ajutau unul pe altul. Şi erau ca un zid tare, îndulcindu-se cu bucurie de bunătăţile liniştii şi în fiecare zi aflau noi nevoinţe de pustnicie şi de mai înaltă petrecere. Sfinţitul Paisie era bătrân şi de o vârstă cu dumnezeiescul Pavel; iar după suflet era prea osârdnic, şi de aceea zicea dumnezeiescului Pavel: "Să ne nevoim de-a pururea şi să ne ostenim până avem vreme; pentru că, atât cât trăim, Domnul nostru nu se multumeşte să încetam vreodată de la lucrarea celor bune; şi o să ne fie frică şi ruşine dacă vom fi găsiţi leneşi în vremea morţii noastre". Iar sfinţitul Pavel, auzind cu bucurie dumnezeiasca lui sfătuire, a zis: "Iată eu, o, preabunule între părinţi, urmez sfătuirii tale; căci, având îndrăzneală la rugăciunile tale, cred că Dumnezeu ne va învrednici să săvârşim această viaţă după socoteala ta, în lucrarea faptelor bune".

Deci amândoi erau făcători de minuni, doctori iscusiţi ai sufletelor şi ai trupurilor, rugători către Dumnezeu pentru toţi şi tuturor mijlocitori de mântuire. Însă povestirile dumnezeiescului Pavel fiind multe, le lăsăm altuia să le povestească. Asemenea şi ale Sfinţitului Paisie, fiind prea multe şi necuprinse, am spus puţine din cele multe, ca să îndemnăm pe ascultatori spre urmarea lor; căci nu ajunge cuvânt să arate cu de-amănuntul preaînalta petrecere a Sfântului Paisie şi nici el nu voia să se cunoască isprăvile lui, pentru smerenia lui cea desăvarşită. Chiar şi celor ce-l întrebau: "Care faptă este mai înaltă decât toate faptele bune?", el le răspundea: "Acea faptă este mai bună, care se face în ascuns". Altădată, fiind întrebat cu aceeaşi întrebare, a răspuns: "Mai înaltă decât toate faptele bune este a urma cineva sfatului altora şi nu voinţei sale".

El trecea şi vremea liniştii şi vremea vieţii împreună cu bine şi cu plăcere de Dumnezeu. In linişte iubea dumnezeiasca suire şi prietenie; iar în petrecerea împreună cu alţii dorea mântuirea celorlalţi. Dar cel mai minunat este că n-a lăsat vreodată să înţeleagă cineva nevoinţa lui în viaţa de obşte şi când urma să fie slăvit pentru vreo fapta a sa, o lăsa îndată si uneltea alta, ca să se păzească nevătămată cea mai dinainte şi să nu se prăpădească cu laudele; căci, după adevăr, lauda de la oameni este mare primejdie şi puţin câştig au cei ce se nevoiesc pentru laudă. Pentru aceasta şi Domnul ne porunceşte, zicând: Să nu cunoască stânga, ce face dreapta ta. Dar de aici înainte este vremea ca să vorbim şi despre fericitul sfârşit al Cuviosului Paisie.

Ajungând la adânci bătrâneţi şi strălucind cu faptele bune ca o stea luminoasă, acest mare om al lui Dumnezeu a fost chemat de Dumnezeu către fericirea cea din ceruri. Trupul lui l-au îngropat cu cinste mulţimea monahilor, iar duhul lui s-a suit la viaţa veşnică. După aceea, n-a trecut multă vreme şi s-a dus şi pururea pomenitul Pavel la viaţa veşnică si la strălucirea sfinţilor, acolo unde avea ceata dumnezeiescului Paisie, ca împreună să se îndulcească fericitele lor suflete de odihna aceea, precum şi în această viaţă de acum au pătimit împreună în ostenelile pustniciei. Dar nu numai sufletele lor sunt unite în cer, ci şi trupurile deşi s-au despărţit şi s-au pus în locuri osebite, însa n-a trecut multă vreme, si s-au unit iarăşi, punându-se în acelaşi loc, după cum urmează. Deci se cuvine ca cititorii să ia aminte la această povestire, că li se va arăta o minune preaslăvită.

Dupa ce s-a săvârşit marele Paisie, dumnezeiescul Pavel s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Acolo, după puţină vreme, s-a săvârşit şi el si a fost îngropat cu evlavie şi cu cinste. Apoi, auzind părintele nostru Isidor despre moartea marelui Paisie, a intrat într-un caic şi s-a dus la locul unde zăceau sfintele moaşte ale Cuviosului Paisie. Deci, luându-le cu toată cinstea şi sărutându-le, le-a pus într-un sicriu ce-l avea gata, ca pe un lucru mare şi vrednic de cinste şi mai scump decât toată vistieria şi s-a întors înapoi, aducându-le cu el în caic, ca să îmbogăţească cu dânsele patria sa, Pisidia.

Iar după ce a mers destulă cale pe mare, călătorind cu laude şi cu prea mare bucurie, a ajuns în dreptul pustiei, unde erau sfintele moaşte ale Cuviosului Pavel. Acolo caicul s-a oprit şi nu mai mergea înainte; ci, ca şi când ar fi fost viu şi însufleţit, se abătea în altă parte şi se tot pornea spre pustia dumnezeiescului Pavel; deoarece şi Sfinţitul Paisie cerea obişnuita petrecere împreună cu Cuviosul Pavel. Iar oamenii caicului, silindu-se a porni mai departe, au încercat două zile în tot felul, dar n-au putut; de aceea au cunoscut că erau ţinuţi acolo de Dumnezeu, iar nu din altă pricină. Şi neştiind ce să facă, s-au liniştit şi au lăsat caicul necârmuit ca să meargă încotro s-ar porni. Iar caicul, cârmuindu-se de mâna nevăzută, a mers şi a stat nemişcat la uscat, aşteptând să ia povara sa. Văzând aceasta, cei ce erau în caic aveau mare întristare si nedumerire.

Dar, într-acel ceas, a venit la mal un bătrân din părinţii cei vestiţi ai pustiei aceleia, care se numea Ieremia, şi a zis către ei: "O, oameni buni, pentru ce vă luptaţi împotriva dumnezeieştii minuni, pe care o vedeţi, căci este peste fire! Pe prietenul şi împreună pustnicul său, pe dumnezeiescul Pavel îl cheamă marele Paisie şi, vrând a se aduce şi a se pune cinstitele moaşte ale aceluia împreună cu ale sale, a adus caicul aici. De aceea, ieşind degrabă şi căutând sfintele lui moaşte şi găsindu-le, să le luaţi, ca să fie împreună şi sfintele lor trupuri". Iar cinstitul părintele nostru Isidor şi cei împreună cu el, înconjurând pustia aceea, căutau sfintele moaşte ale dumnezeiescului Pavel şi, găsindu-le, le-au luat şi le-au adus la caic, avându-le ca pe o vistierie mai strălucită decât aurul şi decât pietrele cele de mult preţ.

Şi minune s-a făcut atunci, căci cu adevărat erau cârme aceşti doi mari părinţi, Pavel şi Paisie. Ei cârmuiau caicul în toată calea aceea şi-l izbăveau de toata împiedicarea, până l-au dus nevătămat la Pisidia. Iar marele Isidor a adus cinstitele moaşte ale sfinţilor cu toată cântarea de laudă şi cu cinste la mănăstirea ce o zidise. Şi câţi erau supăraţi de diavoli, ori pătimeau de vreo altă neputinţă, alergau la sfintele lor moaşte şi, numai apropiindu-se de ele, se vindecau. De atunci înainte câte preaslavite minuni a lucrat Dumnezeu prin ei, nu este cu putinţă a le număra cineva. Iar eu, smeritul Ioan, am povestit numai aceste puţine din cele multe, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.