Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 5 mai 2009

Cronica unui pelerin - V -






Alba Iulia – la Catedrala Reîntregirii, bucurie a inimii şi a ochilor. Splendoare arhitecturală şi iconografică. Prilej de meditaţie la unirea din veacul al XVI-lea şi la Reîntregirea din 1918, sub domnia Regelui Ferdinand, ctitor împreună cu Regina Maria, al catedralei. A fost construită între anii 1921-1922, în memoria vechii catedrale mitropolitane rectitorite de Mihai Viteazul(în 1597) şi ca simbol al unităţii neamului românesc. Aici s-au încoronat suveranii României, la 15 octombrie 1922. Biserica este de tip bizantin în formă de cruce greacă înscrisă. Pictura murală în stil neobizantin îi aparţine lui Costin Petrescu şi ucenicilor lui. « Catedrala nu reprezintă stilul specific al unei anumite epoci istorice, ci sinteza mai multor elemente arhitectonice şi decorative tradiţionale româneşti ». În prezent, ea este sediul Arhiepiscopiei de Alba Iulia.

Fotografii Koinonia.

Pieter Breughel la Muzeul Brukenthal

Sursa:
http://www.sibiul.ro/forum/viewtopic.php?p=18811

Cronica unui pelerin – IV –




Pe traseul nostru urmează Sibiul, oraş în care ne-am propus vizita la Muzeul Brukenthal, intrat în posesia Bisericii Evanghelice din România, prin dorinţa testamentară a baronului Samuel von Brukenthal, dar administrat încă de Ministerul Culturii. Aflux teribil de vizitatori, preţuri cam mari pentru buzunarele noastre ! Alegem varianta Galeriei de artă europeană şi a Galeriei de artă românească. E amiază ; nu avem prea mult timp la dispoziţie. Admirăm în fugă câteva tablouri. Mă încântă « Omul cu tichie albastră » al lui Jan van Eyck, aparţinând Scolii Flamande şi Olandeze din secolul al XIV-lea. Nu pot face fotografii pentru că nu am plătit taxa. Nenumărate scene mitologice, de vânătoare sau de război, naturi moarte sau portrete de epocă din toate ţările Europei « bune » : Italia, Germania, Olanda, Anglia. Nu mă prea încântă aceste teme, iar iconografia occidentală nu-mi transmite niciunfior religios. Chipurile sunt atât de « lumeşti », netransfigurate, fără har. La întâmplare, Lorenzo Lotto, Sf. Ieronim penitent(sec. XVI) ; da Messina, Răstignirea(sec XV) ; Jacob Jordaens, Sfânta Familie(sec. XVI). În schimb, minunate cele două tablouri semnate Pieter Breughel cel Tânăr !

Arta românească este bogat reprezentată şi mi-a dat un sentiment de mândrie naţională. Artă senină, care transfigurează : Grigorescu, Luchian, Andreescu, Tonitza şi mulţi alţii. Am remarcat şi am admirat : « Peisaj de pădure », N. Grigorescu, « Mama », Ciucurencu, « Interior ţărănesc », Ţuculescu ; « Cerşetor » şi « Flori albastre », Şt. Luchian, « Interior », Petraşcu, « Arlechin », Iser, « Cap de fetiţă », N. Tonitza, « Nuntă ţărănească », Magdalena Rădulescu... Mă opresc, atât am apucat să notez. Nu ocoliţi Palatul Brukenthal dacă ajungeţi în Sibiu !

Ion Pillat - Mănăstire


Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti,

Ţesute-n flori şi păsări de-amurgire,

Pe culmi te înalţai, să împlineşti

Logodna cerului cu ţara — mănăstire.


Şi valea ca o carte s-a deschis,

Şi-ntâia stea citi în ea prea bine,

Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis,

Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.


Şi-n mine, şi-n poiană, şi pe drum

Deodată s-a întins atâta pace

Că Dumnezeu plutea ca un parfum

De fân cosit, când claia se desface...


Şi-aş fi crezut că totu-i zugrăvit

Şi că privesc, copil, o stampă veche,

De nu-mi venea — când sters, când desluşit —

Un zvon adânc de clopot la ureche.

Cuv. Paisie Aghioritul - “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“

Pe toti cei ce nu-si infraneaza inima lor de la dorintele materiale care nu sunt absolut necesare - nici nu incape cuvant pentru dorintele trupesti - si nu isi aduna mintea in inima, ca sa le dea impreuna cu sufletul lui Dumnezeu, ii asteapta indoita nefericire.

- Parinte, intotdeauna este rau sa doresti ceva ?

- Nu, dorinta inimii nu este rea in sine. Ci atunci cand lucrurile, fie si nepacatoase, imi iau o bucata din inima, imi slabesc dragostea mea fata de Hristos. Aceasta dorinta este rea, pentru ca vrajmasul imi taie dragostea mea de la Hristos. Cand doresc un lucru pretios, o carte de pilda, si imi ia o parte din inima, atunci asta e un rau. De ce o carte sa-mi ia o parte din inima? Cartea sa o doresc, sau pe Hristos sa-L ravnesc? Orice dorinta, oricat de buna ar parea, nu este mai buna ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului. Cand imi dau inima lui Dumnezeu, este cu putinta ca Dumnezeu sa nu mi se dea in intregime mie? Dumnezeu cere inima omului. “Da-mi, fiule, inima ta (Pilde 25,26). Daca omul ii da inima sa, dupa aceea, Dumnezeu ii va da orice va iubi inima sa, numai sa nu-l vatame. Numai cand se daruieste lui Hristos inima nu se iroseste si numai in Hristos afli legatura cea bogata a dragostei dumnezeiesti in aceasta viata, iar in cealalta, cea vesnica, veselia dumnezeiasca.

Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Sa ne ingrijim insa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, inseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramane nici o bucatica. Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o infatisare frumoasa, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de caramizi si iti lasi inima ta acolo. Sau vezi intr-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, iti lasi inima ta in magazin. Daca le cumperi, iti atarni inima de ramele ce le porti. In special femeile sunt furate usor. Putine sunt acelea care nu-si vand inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare. Una are nevoie de o farfurie ? Va cauta sa afle o farfurie cu flori. Ca si cum s-ar acri mancarea daca farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicesti sunt miscate de lucruri parute serioase, de un vultur cu doua capete, de pilda. Iar dupa aceea intreaba: “De ce nu ne misca cele duhovnicesti?” Cum sa te miste, daca inima ta e imprastiata in dulapuri, intre farfurii? Nu ai inima, ci numai carne, inlauntrul careia bate tic-tacul mecanic, ca ceasul, numai ca sa poti merge. Pentru ca putin din inima merge la un lucru, putin la altul iar pentru Hristos nu ramane nimic.

- Parinte, adica si aceste dorinte simple sunt pacatoase?

Aceste dorinte, oricat de nepacatoase ar fi, sunt mai rele decat cele pacatoase. Pentru ca o dorinta pacatoasa il va zgudui pe om candva si il va mustra constiinta, si asa va face o incercare de intoarcere, se va pocai, va spune: “am gresit, Dumnezeul meu”. In timp ce aceste dorinte, cele “bune”, nu-l nelinistesc. Crede ca merge bine.Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel si Dumnezeu le-a facut pe toate frumoase“, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine sa taiem orice dorinta. Cand cineva face ceva pentru Hristos si jertfeste ceea ce iubeste, facand ceva ce nu-i place - oricat de bun ar fi ceea ce-i place - atunci Dumnezeu ii da mai mare odihna. Inima, inainte de a se curati, are dorinte lumesti si se bucura de ele. Cand insa se va curati, se mahneste de bucuriile lumesti; se dezgusta de bucuriile lumesti si atunci bucuriile ei sunt duhovnicesti. Asa se curata inima, cand se va scarbi de dorintele lumesti. Inainte de a se scarbi de ele, este atrasa de ele. Dar, vezi, noi nu vrem sa mahnim putin pe omul cel vechi, vrem sa-i facem hatarul lui. Cum ne vom face urmatori ai lui Hristos?

- Parinte, cand imi vine greu sa-mi tai o dorinta, trebuie sa insist in nevointa?

- Da, chiar de s-ar mahni inima ta. Deoarece nu faci cele ce o odihnesc, nu trebuie sa asculti de inima. Pentru ca daca ai asculta, ai simti o bucurie lumeasca si apoi o neliniste, iarasi lumeasca. Iar daca n-o asculti si inima ti se va mahni deoarece n-ai facut cele ce o odihnesc, si te bucuri de asta, atunci vine harul dumnezeiesc. Si acesta este scopul: sa dobandim harul dumnezeiesc, si ca sa dobandesti harul dumnezeiesc, trebuie sa se taie toate dorintele, chiar si bune de ar fi; sa se taie voia. Atunci omul se smereste, si cand s-a smerit, vine harul dumnezeiesc. Cand inima va fi nemultumita lumeste, atunci se va bucura duhovniceste. Pe cat poate fiecare, sa invete sa evite mangaierea lumeasca, sa aiba lucrare duhovniceasca launtrica, ca astfel sa dobandeasca mangaierea dumnezeiasca.

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/10/29/boala-duhului-lumesc/

Întrebări



Tot ceea ce provoacă dezbinare, tulburare şi ură, tot ceea ce aduce batjocorie aproapelui, oricine ar fi el, oare poate fi în duh creştin sau folositor omului? Certurile, discuţiile în contradictoriu pe un ton ridicat şi plin de sine, disputele şi polemilcile, ironiile şi sarcasmele nu dau oare măsura dispreţului pe care îl avem faţă de mulţi dintre semenii noştri şi a intoleranţei faţă de ei?

Lipsă de îngăduinţă din lipsă de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, făpturile Sale!

Lipsă de îngăduinţă şi asprime de ton din prea multă dragoste de sine şi din părerea de sine îngâmfată !

Certarea care nu se face cu blândeţe, de către o persoană cu autoritate duhovnicească şi într-un moment binecuvântat de Dumnezeu, tulbură spiritele, stârneşte patimile, înfierbântă sângele şi întunecă mintea tuturor celor implicaţi. Dacă Pătintele Arhimandrit Justin nu s-a ridicat şi n-a mustrat cu asprime pe « păcătosul » care a stârnit mânia tuturor, oare ne vom ridica noi înaintea sa, în « apărarea » sa, cu un duh de indignare şi de răutate necreştină ? Nu este o nechibzuinţă cel puţin, aceasta ?

« De câte ori am vorbit, m-am căit ! »

Cronica unui pelerin - III -






3 mai 2009 - Sâmbătă dimineaţă! Urcăm la m-rea Turnu pe sub muntele Cozia, pe un drum abrupt, dar azi accesibil, acolo unde prin veacul al XV-lea s-au retras câţiva călugări de la Cozia, pentru viaţă pustnicească. « Dintre sihaştri retraşi aici, cei mai renumiţi au fost pustnicii Daniil şi Misail, ale căror chilii(săpate în stâncă) se văd şi astăzi. »(Scurt istoric publicat de M-rea Turnu) Ieroschimonahul Misail a ridicat aici prima biserică de lemn, cu hramul « Intrarea în biserică a Maicii Domnului ». În 1676, egumenul Varlaam, ajungând episcop al Râmnicului, construieşte o biserică de piatră şi cărămidă pe vechea temelie, aşezând moaştele celor doi sihaştri întemeietori, Daniil şi Misail. Episcopul Gherasim Timuş iniţiază construirea unei reşedinţe de vară, incluzând la etaj o biserică spaţioasă cu hramul « Schimbarea la Faţă ». Totul piere într-un incendiu din anul 1932. Biserica şi clopotniţă au fost refăcute până în 1936, pictura fiind executată de renumitul pictor Belizarie. Între 1961-1975 mănăstirea a fost desfiinţată de către regimul comunist. Până în anul 1988 aşezământul a avut rangul de schit, acum fiind mănăstire. Actualul stareţ, ieromonahul Ioanichie Trifa, păstoreşte cu râvnă obştea de 25 de monahi şi fraţi.

Ajungem la timp pentru a lua parte la Sfânta Liturghie în biserica nouă, impresionantă prin pictura ei interioară. Atmosfera este deosebit de evlavioasă, dată fiind perioada liturgică postpascală. Imnurile sunt mişcătoare. Îmi atrage atenţia, din textul Sf. Evanghelii citite de ieromonahul liturghisitor : « Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa cea veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. »(In. 6, 27)

Conştiinţa mă mustră pentru uşurinţa cu care am revenit la proastele obiceiuri lumeşti şi la greşeala de a-mi satisface mai toate dorinţele sau de a emite tot felul de pretenţii, în duh lumesc.

La pangarul mănăstirii mă aşteaptă o nouă carte a Sf. Teofan Zăvorâtul : « Rugăciunea » ; nouă pentru mine, ea apărând în 2008. o carte nu apare întâmplător în calea cuiva, ea este adusă oarecum în atenţie de Îngerul Păzitor, care ştie neputinţele şi nevoile duhovniceşti ale fiecăruia. Sf. Teofan, recomandat de Părintele Duhovnic, m-a luat în grija sa, arătându-mi cele rele ale mele în fiecare cuvânt al său. Prima oară, deschizând cartea şi citind, am dat peste aceste pasaje : “Lucrarea rugăciunii nu este numai lucrarea isihaştilor, ci este a tuturor creştinilor şi aceasta până la treptele ei cele mai înalte. Toate treptele rugăciunii sunt lucrarea lui Dumnezeu. » ; « Rugăciunea este măsura existenţei noastre duhovniceşti[...]de vreme ce există rugăciune, mai bine nici nu poate fi. Am găsit o observaţie undeva cum că vechii călugări, când se întâlneau cu alţi călugări în vizitele pe care şi le făceau reciproc, înainte de toate se întrebau cum le merge rugăciunea. În rugăciunea adevărată toate raporturile noastre faţă de Dumnezeu, cele mai înalte, se află în acţiune şi lucrează, în timp ce viaţa noastră duhovnicească stă în rânduiala ei. Rugăciunea este dovada existenţei noastre duhovniceşti şi măsura ei. »

Nu insist, citiţi cartea. Pe mine m-a atins imediat mustrarea de conştiinţă, că am lăsat cam moale rugăciunea şi i-am dat mulţumire Sfântului că mi-a dat “palma” necesară.

“Osteniţi-vă în rugăciune. Ea este izvorul mângâierii, luminarea minţii şi întărirea bunelor moravuri.”

Fotografii Koinonia.