Omul care a căzut între tâlhari şi este rănit de ei

Se întâmplă uneori ca omul să cadă în mâinile tâlharilor, care îl dezbracă şi îl lovesc cu putere. Vedem în lume un asemenea rău. Tot aşa, întregul neam omenesc, după lepădarea de Dumnezeu şi călcarea poruncilor Lui sfinte, a căzut în mâinile diavolului, ca în mâinile tâlharilor, a rămas fără veşmintele sfinte ţesute lui de Dumnezeu şi a ajuns plin de răni, zăcând  pe drumul acestei lumi, ca cel căzut  între tâlhari. Atât de grav au fost răniţi oamenii, că nimeni nu i-a putut vindeca. A fost trimisă la ei din ceruri Legea dumnezeiască, dar aceea numai le-a vădit rănile, nu însă le-a şi vindecat, numai le-a vestit moartea, însă nu i-a şi ajutat. Au fost trimişi proorocii, dar nici aceia n-au izbutit nimic. A rămas sărmanul neam omenesc nevindecat! A rămas rănit, vlăguit, necinstit, batjocorit de vrăjmaşul diavol! Stătea aproape mort!(Luca 10: 30-32).

Ah, omule – cea mai iubită făptură a lui Dumnezeu! În ce stare, în ce nenorocire, în ce necinste te-a adus vicleanul şarpe! Unde-ţi  este frumuseţea cea preaminunată, cu care Creatorul tău te-a înfrumuseţat? Unde-ţi este cinstea, El te-a cinstit dintru început? Unde este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care ai fost creat? Unde este acea fericire pentru care ai fost făcut? A pizmuit vicleanul şarpe fericirea noastră şi a uneltit împotriva noastră cu dibăcie, ne-a rănit, fără putinţă de vindecare, şi ne-a lipsit de fericire. Iar noi am cunoscut răul şi binele prin experiere. Ne-am lipsit de bine şi am cunoscut binele. Am fost cuprinşi de rău şi am cunoscut răul. Am dorit cinstea lui Dumnezeu şi am pierdut chipul dumnezeiesc. „Şi omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”(Psalm 48:13).

 Plăgile şi rănile cu care ne-a rănit  fără nădejde de vindecare vrăjmaşul nostru sunt: mândria, înălţarea minţii, nemăsurata iubire de sine, dorinţa necuviincioasă, slava deşartă, nevederea lui Dumnezeu şi nepăsarea faţă de El, ura, invidia, mânia, răutatea, necurăţia ş. a.  Ce altceva dacă nu răul şi deşertăciunea, are în gând şi voieşte omul care nu s-a înnoit prin harul lui Dumnezeu? Aşa cum de la un izvor plin de necurăţii se răspândeşte numai miros urât, tot aşa şi din inima omului neprimenită prin puterea lui Dumnezeu nu izvorăşte altceva decât răul. Răul acesta este cu atât mai primejdios cu cât este mai adânc ascuns în om. El poate fi cunoscut numai de aceia care-şi cercetează cu toată sârguinţa starea lor lăuntrică şi mai ales când se află în felurite ispite.

Aşa de grav ne-a rănit şi ne-a molipsit pe noi vrăjmaşul nostru diavolul, încât nimănui nu i-ar sta în putere să ne vindece. A fost nevoie pentru aceasta de puterea lui Dumnezeu, Care ne-a zidit din nimic. A trebuit să vină însuşi Creatorul spre a Sa zidire rănită de moarte de către vrăjmaşul, să vină pe drumul acestei lumi căzute între cele mai de jos, pe care nici Legea, nici proorocii nu au putut să o vindece, nici vreo altă putere, ci numai El Însuşi a vindecat-o. A venit Creatorul şi a împreună-pătimit cu omul. A venit în chip de om spre cel rănit şi muribund, ca să îl vindece şi, în primul rând, ca să-i vestească fericirea de care l-a lipsit  vicleanul şarpe(Luca 10: 33-35). „Slavă Ţie, Doamne şi Ziditorule al meu! Cu auzul am auzit, Doamne, şi m-am spăimântat. La mine ai venit şi m-ai căutat pe mine, cel rătăcit. Iar multa Ta îngăduinţă faţă de mine o proslăvesc, mult milostive!”

Cunoaşte-ţi, omule, rănile sufletului dacă vrei să te vindeci! Roagă-te cu stăruinţă ca să te vindeci şi suspină către Hristos, fără de Care nu vei afla vindecare, căci nici unei făpturi create nu îi stă în putere aceasta. Singur Dumnezeu poate face din întuneric lumină şi din rău bine, El, Care a făcut totul din nimic.

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, pp. 177-178.

Icoana:

http://www.miriamturism.ro/foto-rusia-septembrie.html

Omilia Mitropolitului Augustin la Duminica a XXV-a dupa Rusalii

"...dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero."

DRUMUL IUBIRII

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

– Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zic şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina. Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copiii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

Traducere din elină de monahul Leontie

 Surse:

http://vatopaidi.wordpress.com/2009/11/15/omilie-a-mitropolitului-augustin-de-florina-la-duminica-a-xxv-a-dupa-rusalii-luca-10-25-37-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

http://www.chalkidiki.com/athos/vatopedi.html

A murit Patriarhul Pavle al Serbiei

Întâistătătorul Bisericii  Ortodoxe Sârbe, Patriarhul Pavel, a trecut la Domnul azi, 15 noiembrie 2009, în Belgrad, a anunţat Biserica. Patriarhul în vârstă de 95 de ani, care a devenit conducătorul Bisericii în 1990, a fost internat la Spitalul Militar al oraşului  în urmă cu doi ani. El a murit duminică dimineaţă. Deşi suferea de inimă şi de plămâni, Biserica nu a comunicat  cauza morţii sale. 

Cea mai mare parte a populaţiei Serbiei, de şapte milioane de persoane,  este creştin-ortodoxă. Partiarhul Pavel a fost un teolog şi un lingvist respectat, cunoscut pentru smerenia şi modestia sa.  După căderea comunismului şi creşterea naţionalismului sârb, Biserica şi-a recâştigat un rol conducător  în timpul patriarhatului său.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Pavle, a murit la vârsta de 95 de ani

De DUSAN STOJANOVIC

Associated Press

Belgrad, Serbia – Patriarhul Pavle, care a condus Biserica Ortodoxă a Serbiei  pe timpul renaşterii ei post-comuniste, în agitatul deceniu nouă, marcat de conflicte etnice în Balcani, a murit duminică dimineaţă. Avea 95 de ani.

Pavel, care a preluat conducerea Bisericii în 1990, a fost spitalizat timp de doi ani  cu probleme de inimă şi plămâni. A murit în somn, făcând stop cardiac, au declarat reprezentanţii Bisericii şi ai Spitalului Militar din Belgrad.

Clopotele au răsunat din toate bisericile Serbiei după ce vestea morţii Patriarhului Pavel a fost transmisă de televiziunea de stat împreună cu documentare despre viaţa sa. Guvernul Serbiei a declarat trei zile de doliu naţional începând de luni.

Un respectat teolog şi lingvist, cunoscut, de asemenea, pentru modestia şi smerenia sa, Patriarhul Pavel a preluat Biserica majoritară a Serbiei imediat după încheierea colapsului  comunismului, care a pus capăt  unei perioade îndelungate de represiune a religiei de către stat.

El a condus biserica în vremea  tulburărilor din Balcani şi a colapsului regimului fostului preşedinte Slobodan Milosevic, în 2000.

Preşedintele Boris Tadic a spus că moartea Patriarhului Pavel este “o pierdere uriaşă” pentru naţiune. Tadic a mai spus că Pavel a fost “unul dintre oameni care prin simpla lor existenţă unifică întreaga naţiune”.

“Plecarea sa este şi o pierdere personală pentru mine”, a declarat Tadic, explicând că deseori s-a consultat cu Patriarhul în luarea deciziilor cruciale pentru naţiune.

Tadic a adăugat că Patriarhul Pavel era respectat în întreaga lume, de către Bisericile Ortodoxe, dar şi  de către papă.

Ştirea morţii patriarhului a fost anunţată mai întâi de către influentul Episcop Ambrozie, care a slujit drept conducător activ al bisericii în cea mai mare parte a spitalizării Patriarhului Pavel. TV de stat l-a arătat pe P.S. Ambrozie izbucnind în lacrimi  în timp ce vorbea unui grup de credincioşi despre moartea Patriarhului Pavel. Suspinând, P. S. Amfilohie a rostit o rugăciune pentru Patriarhul adormit.

Biserica a declarat că Sfântul Sinod se va întruni luni şi probabil ca va anunţa când va fi ales succesorul lui. Potrivit procedurii bisericeşti, cel puţin 40 de zile trebuie să treacă de la moartea Patriarhului Pavel până la alegerea unui nou patriarh.

[...]Favoritul  este P.S. Amfilohie, cunoscut pentru orientarea sa anti-vestică(occidentală) şi naţionalistă.

Pavel a vorbit deseori împotriva  violenţei în războaiele etnice pe care sârbii ortodocşi le-au purtat în anii `90 împotriva  croaţilor catolici şi a bosniecilor musulmani, în timpul celui mai sângeros conflict din Europa de după Cel de-al Doilea Război Mondial.

“Dumnezeu  ne ajută să înţelegem că suntem fiinţe umane şi că trebuie să traim ca oameni, aşa încât pacea  să se întoarca la noi în ţară şi să se pună capăt uciderii », a adresat el un apel – în mare măsură zadarnic – în 1991, pe când luptele dintre sârbi şi croaţi pentru anumite teritorii din Croaţia se intensificaseră.

« Prin război nu se face decât voia diavolului », ar fi spus Patriarhul Pavel în 1992, dar a fost împiedicat să dea nume sau să se pronunţe contra lui Milosevic.

Biserica Sârbă a rupt tradiţia neutralităţii formale în 2000, cerând  deschis oamenilor politici din fruntea statului să părăsească puterea după înfrângerea umilitoare a regimului în 1999, urmând bombardării de către NATO  a ţarii,  act care a pus capăt presiunii lui Milosevic împotriva etnicilor albanezi separatişti din Kosovo.

Cererea Bisericii ca Milosevic să demisioneze – pe care el a ignorat-o – a ajutat revoltei populare care l-a înlăturat de la putere pe preşedintele autocrat în octombrie 2000. Milosevic a murit în 2006 în timpul judecării sale pentru crime de război la un tribunal  al Naţiunilor Unite, la Haga, Olanda

Patriarhul a iniţiat  o campanie de limitare a daunelor în Kosovo, luptând pentru a obţine sprijin internaţional  în protejarea vechilor biserici şi mănăstiri sârbeşti, atacate de etnicii albanezi musulmani.

Criticii i-au reproşat lui şi altor ierarhi sârbi că nu au luat atitudine la fel de dârză când sârbii au distrus  biserici catolice şi moschee musulmane  în Croaţia şi Bosnia[...].

Patriarhul Pavel s-a născut ca Gojko Stojcevic pe 11 septembrie 1914, în satul Kucani, parte din Austo-Ungaria pe vremea aceea, şi  din Croaţia, în prezent.

Din 1944 până în 1955 a fost monah la Mănăstirea Raca din centrul Serbiei. Din 1950, a ţinut cursuri la Seminarul Prizen din Kosovo – post din care s-a retras la alegerea sa ca patriarh la 1    decembrie 1990

Episcopul Lavrentie a spus că moartea Patriarhului Pavel nu e un motiv de întristare, deoarece Patriarhul mereu şi-a dorit să treacă la Domnul. P. S. Lavrentie a mai spus că Patriarhul Pavel « era mai mult în cer decât pe pământ ». « Poporul sârb are acum pe cineva care să-l reprezinte în faţa lui Dumnezeu mai bine ca oricine altcineva », a spus P. S. Lavrentie.

Sursa : http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/serbian-orthodox-patriarch-pavle-dies.html

Cuvânt de învăţătură al Cuviosului Paisie la tunderea în monahism

"Trupul fereşte sufletul de mândrie; căci sufletul, fiind din neam înalt, 

ca chip al lui Dumnezeu, poate fi cuprins de mândrie. 

Când însă îşi aduce aminte de trupul său, se smereşte"

Monahul este ostaş duhovnicesc, care, asemenea ostaşilor lumii, trebuie să se înarmeze cu arme pentru a birui cu izbândă pe vrăjmaşi. Lupta ostaşilor lui Hristos este îndreptată contra trupului, lumii şi diavolului. Împotriva diavolului Mântuitorul porunceşte să luăm Crucea. Trupului  porunceşte  să i  ne împotrivim prin lepădarea de tată, de mamă, de fiu şi de fiică. Despre lume zice: De am dobândi toată lumea, dar vom pierde sufletul, ce folos avem?

Martori de luptă sunt: Dumnezeu şi îngerii, diavolul şi slugile lui. Locul luptei  este prăpastia  dintre cei dreptcredincioşi  şi păcătoşi . Cal este  trupul. Călăreţul este sufletul. Căpetenia oastei este mintea. Ca arme avem: credinţa drept scut, răbdarea drept coif, rugăciunea sârguincioasă ca sabie, smerenia nefăţarnică  ca arc şi săgeţi.

 Cetele şi comandanţii satanei sunt: mândria, lăcomia, necurăţia, trândăvia, trufia, mânia, îndărătnicia. Pe aceştia îi comandă diavolul şi răneşte sufletul cu păcatul, ca şi cu o săgeată. Al doilea regiment al puterii satanei este răutatea lumii acesteia, pentru că aceea luptă prin ispită, dulceţi trecătoare şi  împestriţături frumoase. Şi însuşi trupul nostru se ridică împotriva sufletului nostru prin îmbuibare, beţie, pofta desfrâului, lene şi celelalte patimi.  În această luptă grea a firii văzute cu cea nevăzută, omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, este neputincios.

Întâiul pas în lupta contra lumii acesteia este să o părăseşti şi să te lepezi de poftele ei, visarea înşelătoare  la frumuseţile ei, bogăţia nestatornică, veselia vremelnică, şi să primeşti  sărăcia de bunăvoie pentru Hristos, să fugi din întunericul păcatului,  în ţara făgăduinţei, la curăţia şi nevinovăţia unei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Îndepărtaţi-vă de lumea  aceasta printr-o plecare fără întoarcere. Şi prin aceasta vei birui cetele vrăjmaşului dintâi; iar prin această biruinţă vei veseli cerul şi vei pricinui întristare demonilor.

Însă dacă vrăjmaşul te va răpune şi va lua în robie sufletul tău, atunci chiar dacă ai dobândi toată bogăţia şi frumuseţea lumii, nici un folos nu vei avea. Nu te tulbura de gândul de a părăsi rudele: pe tată, pe mamă, femeie, copii, pe frate şi pe soră; ei rămân în grija lor lumească, ca nişte morţi care-şi îngroapă morţii lor.

Tu, însă, grăbeşte-te la lucrul Domnului. Fugi de înţelepciunea lumească la cea cerească, unde domneşte Hristos în veci. Iar de rude trebuie să te depărtezi numai de acelea care împiedică mântuirea ta şi se gândesc numai la lume zicând: „Adună, fiule, bogăţia lumii, dobândeşte pământul, sădeşte vii, adună-ţi mulţime de robi şi te veseleşte în toate zilele vieţii tale”. De asemenea rude trebuie să fugi, căci ele, în loc de lumină, îţi arată întunericul, în loc de viaţă, moartea.  Dacă însă părinţii vă sfătuiesc bine şi vă duc la Dumnezeu şi la slujirea Lui, pe unii ca aceştia trebuie să-i iubeşti, să-i cinsteşti ca pe sfinţi şi să te supui voinţei şi sfatului lor.

Trupul îl vei învinge  şi a doua tărie o vei risipi, dacă te vei înfrâna de la îmbuibarea cu bucate de frupt şi de la băutură. Atunci cu post vei ucide, vei stârpi poftele trupeşti desfrânate. Lenea învinge-o prin hărnicie. Trupul nu numai că nu ni-i duşman, ci ni-i prieten. Cu trupul noi putem să postim, sa vărsăm lacrimi, să ne plecăm genunchii, să facem milostenie şi altele. Fără trup, numai cu sufletul, nu putem face acestea. Trupul fereşte sufletul de mândrie; căci sufletul, fiind din neam înalt, ca chip al lui Dumnezeu, poate fi cuprins de mândrie. Când însă îşi aduce aminte de trupul său, se smereşte.  De aceea s-a şi zis la Sfântul Grigorie despre trup că el este „duşman milostiv” şi „prieten viclean”. Nu fiţi dar robi lumii de jos, trupului şi morţii,  ci îndreptaţi-vă spre lumea de sus şi către hotarele cele fără de moarte, ca să fiţi moştenitorii luminii ei.

Dacă veţi birui oştile cele dintâi ale duşmanilor voştri, atunci veţi putea să porniţi la luptă şi asupra diavolului şi să zdrobiţi celelalte oştiri ale lui. Dar luaţi toate armele lui Dumnezeu. Prin arma cea întreită – credinţă, răbdare şi rugăciune -  se goneşte şi se risipeşte toată puterea vrăjmaşă: mândria prin smerenie, trufia prin lepădarea de sine,  desfrânare prin curăţie, dar mai ales cu Crucea vei birui pe vrăjmaşii tăi. Prin răbdare trebuie să te răstigneşti pe cruce şi să mori lumii şi vieţii păcătoase. Şi atunci îngerii lui Dumnezeu îţi vor veni întru întâmpinare, bucurându-se, şi Împăratul slavei, Hristos, va primi pe purtătorul de biruinţă al Său şi-l va preamări în faţa adunării îngerilor celor prealuminaţi ai Săi, a patriarhilor, a preacuvioşilor şi a Apostolilor, şi-l va număra în ceata  drepţilor, şi-i va da loc în Împărăţia Sa cea cerească.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Viaţa, minunile şi acatistul, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004 

Icoane:

http://paisius-niamets.orthodoxy.ru/ill.html

"Ne-am împărtăşit din masa cea duhovnicească, să ne împărtăşim şi din dragostea cea duhovnicească! "

VII

Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum, nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică; chiar aici, în biserică, aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva. Şi de-aţi vorbi de treburile voastre! Dar nu, vorbiţi şi auziţi cuvinte ce nu se cuvin! De asta plâng şi nu voi înceta a plânge. Nu stă în puterea mea să vă schimb casa aceasta, biserica aceasta, cu alta. Trebuie neapărat sa rămân aici până când voi pleca din viaţa aceasta. Primiţi-mă, dar, aşa cum a poruncit Pavel. Pavel nu poruncise corintenilor să-l primească la masa lor, ci în inima şi în sufletul lor(II Cor. 7, 2).  Asta o cer şi eu de la voi: dragostea, prietenia aceea caldă şi sinceră! Dar dacă nici aceasta nu o vreţi, atunci iubiţi-vă cel puţin pe voi înşivă, îndepărtând din sufletul vostru trândăvia. Îndestulătoare mângâiere voi avea când voi vedea că vă purtaţi bine şi aţi ajuns mai buni. Şi aşa, vă voi arăta şi eu mai multă dragoste, chiar dacă iubindu-vă mai mult sunt iubit mai puţin. Multe sunt lucrurile care ne unesc! O singură masă ne stă tuturor înainte; un singur Tată ne-a născut; cu toţii am ieşit din acelaşi pântece; aceeaşi băutură ni s-a dat tuturor[...] ni s-a dat să bem şi dintr-un singur potir. Că Tatăl, vrând să ne facă să ne iubim unii pe alţii, a meşteşugit şi aceea ca să bem toţi dintr-un singur potir, semn de foarte puternică dragoste a unora cu alţii.

Eu nu sunt vrednic de apostoli![...] Nu sunt vrednic nu numai de ei, dar nici de umbra lor! Totuşi, faceţi cele ce trebuie făcute[...] Atunci veţi primi o şi mai mare răsplată când veţi arăta o dragoste atât de mare chiar faţă de cei pe care îi socotiţi nevrednici.. Nu vă spun cuvintele mele; iar voi nu aveţi alt învăţător pe pământ; şi eu vă dau ceea ce am primit; dându-vă, nu cer nimic mai mult de la voi decât dragostea voastră. Iar dacă sunt nevrednic şi de aceasta, voi fi totuşi îndată vrednic de ea, pentru că vă iubesc; că mi s-a poruncit să iubesc nu numai pe cei ce mă iubesc, ci şi pe duşmani. Cine ar fi, dar, atât de crud, atât de sălbatic, încât după ce a primit o lege ca aceasta, chiar de-ar fi plin de nenumărate păcate, ar mai putea să întoarcă spatele şi să urască pe cei care îl iubesc? Ne-am împărtăşit din masa cea duhovnicească, să ne împărtăşim şi din dragostea cea duhovnicească! Dacă tâlharii de drumul mare îşi uită sălbăticia când stau la masă unii cu alţii, ce cuvânt de apărare mai putem avea noi, care ne împărtăşim mereu cu Trupul Domnului, dar nici blândeţea acelora n-o imităm? Pentru mulţi oameni îndestulătoare pricină de iubire a fost nu numai masa, ci şi oraşul în care locuiau. Noi, însă, care trăim despărţiţi unii de alţii, de ce iertare mai suntem vrednici când avem şi acelaşi oraş şi aceeaşi casă şi aceeaşi masă şi aceeaşi cale şi aceeaşi uşă şi aceeaşi rădăcină şi aceeaşi viaţă şi acelaşi Păstor şi acelaşi Împărat şi acelaşi Învăţător şi acelaşi Judecător şi acelaşi Creator şi acelaşi Tată şi când toate ne sunt comune?

Cereţi, oare, să fac minunile pe care le făceau apostolii când intrau în casele credincioşilor, să curăţ leproşii, să alung demonii, să înviez morţii? Dar cea mai mare dovadă a nobleţii şi dragostei voastre este tocmai că aţi crezut în Dumnezeu fără aceste probe. Şi pentru această pricină şi pentru alta Dumnezeu a pus capăt minunilor. Dacă acum, când nu se mai fac minuni, oamenii înzestraţi cu alte însuşiri, de pildă cu înţelepciunea sau cuvioşia, se laudă atâta, se mândresc şi se dezbină unii de alţii, ce prăpăstii nu s-ar face între oameni dacă  ar mai săvârşi şi minuni?

[...] Nu căuta, dar, minuni, ci sănătatea sufletului! Nu căuta să vezi un mort înviat; ai aflat doar că toată lumea va învia. Nu căuta să vezi orb tămăduit, ci uită-te că acum toţi oamenii văd mai bine  şi mai cu folos. Caută şi tu să vezi la fel cu ei şi  îndreaptă-ţi ochiul tău! Dacă toţi am trăi cum trebuie, păgânii ne-ar admira mai mult decât pe făcătorii de minuni. Minunile sunt luate de multe ori drept năluciri şi mai au şi altă faimă rea, deşi minunile făcute de sfinţi nu sunt ca acestea; viaţa curată, însă, nu poate fi niciodată defăimată aşa; că virtutea închide gurile tuturora.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, în PSB 23, paginile 402-404

Alte cuvinte de folos:
Despre dragoste

„Acum însă vedem că majoritatea oamenilor au cu totul alte temeiuri de dragoste şi prietenie[decât pe Hristos]. Unul iubeşte pentru că e iubit; altul, pentru că este cinstit; altul, pentru că cutare i-a fost de folos la o nevoie sau la o afacere oarecare; altul, pentru altă pricină asemănătoare. Cu greu vei găsi pe cineva care, pentru dragostea lui Hristos, să iubească pe aproapele său cu adevărat si aşa cum trebuie să-l iubească. Pe cei mai mulţi dintre oameni îi leagă unii de alţii afacerile si treburile lumeşti. Sf. Pavel n-a iubit aşa, ci pentru Hristos. Din pricina asta la Pavel, chiar când nu era iubit aşa cum iubea el, dragostea lui nu se stingea, pentru că-i pusese rădăcină puternică dragostea de Hristos. Acum însă lucrurile sunt cu totul altfel. Continuare la : http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/despre-dragoste.html

Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr, printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Şi tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-1 părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). Continuare la:  

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/constiinta-noastra-ne-paraste-pe-noi.html;

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/constiinta-noastra-ne-paraste-pe-noiii.html

Îngroapă în cer avuţiile tale !

"credinţa îţi va da tot ce-ţi trebuie ca să trăieşti."

*** 

“Unirea prin căsătorie duce numai la unirea trupurilor; 

cealaltă unire însă,

 cea din ceruri, va fi o unire mai strânsă, a sufletului cu sufletul,

 o unire cu mult mai dulce şi cu mult mai bună.”

“Să-ţi spun pe scurt! Dacă vrei să-ţi rămână averile necontenit în stăpânirea ta, dacă vrei să ţi se înmulţească din nou, apoi îţi voi arăta şi ce trebuie să faci şi-ţi voi arăta şi locul unde trebuie să le ascunzi, un loc unde nu poate intra niciun răufăcător.

Care este deci acest loc? Cerul! Trimite-ţi averile tale la bunul tău soţ. Acolo nu va putea năvăli nici furul, nici vicleanul! Nimic din ceea ce vatămă averile! Îngroapă în cer avuţiile tale şi vei dobândi rod îmbelşugat.. Tot ce sădim în cer dă roade frumoase; roade mai mari, mai bune decât cele sădite în pământ, roade bogate, aşa cum este şi firesc să dea  tot ce-şi are rădăcina în ceruri. Iată bunătăţile de care te vei bucura de pe urma unei astfel de fapte: mai întâi, vei dobândi viaţa veşnică şi făgăduinţele date celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, făgăduinţe pre care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit(I Cor. 2, 9). În al doilea rând, vei locui în veci cu bunul tău soţ. În al treilea rând, scapi de toate grijile, temerile, primejdiile, uneltirile, duşmăniile şi ura de aici de pe pământ. Câtă vreme îţi  vei păstra averile tale lângă tine, se vor găsi negreşit unii care să ţi le răpească. Dacă le vei muta în cer, vei duce o viaţă lipsită de primejdii, o viaţă sigură, o viaţă plină de linişte desăvârşită, căci credinţa îţi va da tot ce-ţi trebuie ca să trăieşti. N-ar fi oare o prostie să cauţi ca pământul să fie roditor, când e vorba să-ţi cumperi o ţarină, dar când e vorba să cumperi cer în loc de pământ, şi să poţi avea ţarină în  ceruri, să te mulţumeşti totuşi cu o ţarină pământească, să rămâi tot pe pământ, să înduri toate ostenelile legate firesc de pământ şi să înduri şi păcatele acestor oboseli?

De cele mai multe ori nădejdile noastre sunt dezminţite.

Nădăjduiai ca soţul tău să ajungă prefect, dar moartea l-a răpit înainte  de a ajunge la această înaltă demnitate. Gândul acesta îţi frământă şi îţi tulbură grozav sufletul. Gândeşte-te însă că, chiar dacă nădejdile tale erau destul de întemeiate, totuşi ele nu erau decât nişte nădejdi omeneşti, iar nădejdile omeneşti, de cele mai multe ori nu se înfăptuiesc.  Aşa se întâmplă în viaţă: multe nădejdi rămân nerealizate şi se înfăptuiesc tocmai acelea care nici prin minte nu ne-au trecut. Aşa e cu înaltele slujbe, aşa e cu tronurile împărăteşti, aşa e cu moştenirile, aşa e cu căsătoriile[...] Chiar dacă timpul când trebuia să fie numit prefect era foarte aproape, totuşi adu-ţi aminte de spusele proverbului: “Se întâmplă multe între pahar şi vârful buzelor”; iar Scriptura spune: “De dimineaţă până seara se schimbă vremea”(Înţ. Sir 18, 26). Chiar împăratul, astăzi este, mâine moare. Tot înţeleptul  amintit mai sus ne arată cât de uşor sunt dezminţite nădejdile noastre, spunând: “Mulţi tirani au căzut pe pământ, şi a purtat stemă cel despre care nici nu se vorbea”(Înţ. Sir. 11, 5). Nu era absolut sigur că bărbatul tău  avea să ajungă prefect, dacă trăia. Viitorul ne este întotdeauna nelămurit; mai erau apoi şi alte pricini care ne îndreptăţesc să avem această bănuială. Erai tu oare sigură că ajungea prefect, dacă trăia, Nu s-ar fi putut , oare, să se întâmple şi contrariul? Daca boala lui s-ar fi prelungit, ar fi pierdut şi slujba ce o avea, înlăturat fie de invidia altora, fie de răutatea celor care voiau să-l întreacă în rang, fie din pricina altei nenorociri. Să admitem, dacă vrei, că ar fi fost numit, dacă trăia, în această înaltă dregătorie. Nu ştii însă că, cu cât dregătoria e mai mare, cu atât mai mari sunt şi primejdiile, şi grijile, şi necazurile?  Dar să presupunem că n-ar fi avut nici primejdii, nici griji, nici necazuri. Să presupunem că ar fi trecut oceanul acela fără primejdii şi cu toată liniştea. Spune-mi, te rog, care ar fi fost sfârşitul la care ar fi ajuns? Oare nu tot acesta de acum? Mai bine spus, însă, nu acesta, ci poate altul, neplăcut şi nedorit. În primul rând, ar fi văzut cerul şi bunătăţile cereşti mai târziu, pagubă mare pentru cei ce cred în făgăduinţele viitoare; în al doilea rând,  chiar dacă ar fi trăit fără pată, lungimea vieţii şi cerinţele acelei înalte slujbe, nu l-ar fi lăsat sa plece atât de curat sufleteşte şi trupeşte, aşa cum a plecat acum. Nu poţi şti dacă nu şi-ar fi schimbat viaţa şi nu ar fi ajuns un trândav, de trăia. Acum însă suntem încredinţaţi că , prin harul lui Dumnezeu, şi-a luat zborul spre spre locul odihnei, deoarece n-a făcut nicio faptă care să-i închidă porţile Împărăţiei Cerurilor. Dacă ar fi trăit mai mult şi  ar fi petrecut mai multă vreme în afacerile publice, poate că s-ar fi  umplut de mai multă murdărie. Este, într-adevăr, foarte greu să  să săvârşeşti numai fapte bune când te învârţi în mijlocul atâtor păcate; poţi păcătui cu uşurinţă, cu voie sau fără voie. Acum însă suntem scăpaţi de această frică; acum suntem încredinţaţi că în ziua Judecăţii soţul tău va veni îmbrăcat cu multă strălucire; va străluci alături de Împărat, va merge înaintea lui Hristos împreună cu îngerii, îmbrăcat în slava nespusă; va sta alături de Împăratul Hristos, Care va judeca lumea, şi lui îi va da cele mai de cinste slujbe.

Lasă, deci, la o parte plânsetele şi bocetele. Trăieşte şi tu aşa cum a trăit el! Mai bine spus, du o viaţă mai curată, pentru ca, ajungând tot atât de virtuoasă ca el, să locuieşti împreună cu el sub acelaşi acoperământ! Să poţi să te uneşti din nou cu el pe vecie în veacurile acelea nemuritoare! Să te uneşti cu el, nu prin unirea căsătoriei, ci prin altă unire, cu mult mai bună. Unirea prin căsătorie duce numai la unirea trupurilor; cealaltă unire însă, cea din ceruri, va fi o unire mai strânsă, a sufletului cu sufletul, o unire cu mult mai dulce şi cu mult mai bună."

Fragment din Sfântul Ioan Gură de Aur, Către o femeie rămasă văduvă de tânără, paginile 161-163

Din “Patericul Lavrei Sfântului Sava”

“Nu este cu putinţă omului a iubi slava vremelnică şi a se învrednici de cea veşnică, fiindcă dragostea de această lume e vrăjmăşie faţă de Dumnezeu.”

***

“Taie trufia şi îndrăzneala, înfrânează-ţi limba şi pântecele  şi vei scăpa de mari poticneli.” 

*** “Grăirea în deşert şi vorbirea spurcată să le alungi departe de tine, ştiind că vei da seama pentru orice cuvânt care îţi iese de pe buze; când vorbeşti cu cineva despre ceva, nu te gâlcevi, ci spune: “da”, şi e de ajuns; dacă celălalt va spune vreun lucru nepotrivit, tu zi-i: “nu înţeleg ce spui”; de Înfricoşata Judecată şi de chinurile veşnice să nu se depărteze niciodată cuvântul tău, ci pretutindenea vesteşte despre ele.”

***

“Se cuvine ca cela ce se nevoieşte să se încredinţeze Domnului cu totul – cu toată inima, cu toată mintea şi cu toată tăria; şi, răstignindu-se lumii cu sufletul  şi cu trupul, neîncetat să Îi slujească plinind poruncile Lui, aşa încât,  stând neabătut pe astă cale, să capete viaţa cea veşnică şi fericită.”

***

“Omul care vrea să placă lui Dumnezeu prin postire trebuie să păzească, în acelaşi timp, toate poruncile: căci pentru ce postim, de nu pentru a împlini mai lesne voia lui Dumnezeu?”

***

“Puterea trupului o istovesc bolile, frumuseţea lui o răpeşte bătrâneţea, şi după un ospăţ bogat degrabă se întoarce iarăşi foamea. Deci, să nu ne îngrijim de  ceea ce nu putem înveşnici. Să ne mutăm prin mijlocirea virtuţilor la Ierusalimul  cel de sus, iar trupul să îl istovim prin osteneli şi posturi, şi să-l înrobim sufletului, ca să nu înrobească el sufletul diavolului.”

***

 “Privegheaţi, staţi de strajă, treziţi-vă. Nici un adormit nu se încununează. Diavolul fuge de cel treaz şi pradă pe cel ce doarme. Deci, nu da ochilor tăi somn şi genelor tale dormitare, ca să te mântui precum căprioara de  săgeată şi pasărea de laţ.”

***

“Să fugim de cursele acestei vieţi şi de grijile ei, care nicicum nu ne folosesc. Dacă ne-am lepădat de lume, să ne lepădăm şi de trup, că multe măiestrii are diavolul cel atotviclean. Având privirea îndreptată către cer, întru nimic să socotim necazurile vieţii de acum,  şi să curmăm grijile ei prin nădejde şi prin puterea lui Hristos.”

***

“De nu poţi să fii soare, fii măcar stea: totul este să te înalţi părăsind pământul”.

***

“La mare război ne aflăm în această viaţă. Împrejur umblă necredincioşii cu arcurile încordate, şi unul trage în auz – ca să ascultăm cu patimă osândirile şi clevetirile, altul trage în ochi – ca să privim cu poftă, altul trage în limbă – ca să defaime pe fratele, altul trage în pântece – ca să poftească spre mâncăruri, altul trage în mâini – ca să răpească cele străine, altul trage în picioare – ca să alerge spre rău. Drept aceea, îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului(Ef. 6, 11)”

Sursa foto: http://www.libertaspublishing.ro/category/edituri/edituri-din-romania/anestis

Download: "Patericul Lavrei Sfântului Sava”:

 http://bibliotecateologica.wordpress.com/2009/10/20/sfantul-teofan-zavoratul-patericul-lavrei-sfantului-sava/