şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui (Ps. 33, 17)
***
« Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă ... »
Dumnezeu adică(după Marele Vasile) este aproape de toţi, că Însuşi zice prin Ieremia : « Dumnezeu apropiat sunt Eu, zice Domnul, şi nu Dumnezeu depărtat ». Însă noi, oamenii, pentru răutatea noastră, ne facem depărtaţi de Dumnezeu, că însuşi acelaşi David zice : « Iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri »(Ps. 72, 26). Iar cei zdrobiţi cu inima sunt cei care se zdrobesc şi plâng pentru păcatele lor, căci zdrobirea şi lacrima mult zdrobesc cugetarea şi inima.*
« ...şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui »
După rânduială adică, umilinţa şi zdrobirea inimii merg înainte, cum s-a zis mai sus. Apoi, umilinţei îi urmează smerenia, despre care zice aici ; însă smeriţi cu duhul nu se arată cei ce sunt smeriţi cu trupul, şi după forma cea din afară a trupului, ci aceia care sunt smeriţi cu sufletul, şi nu cei care doar zic cuvinte smerite, ori se smeresc din pricina vreunei sile a sărăciei, sau a vreunei stăriîmprejur[sau în virtutea vreunei circumstanţe oarecare], ci cei ce sunt smeriţi cu inima şi cu cugetarea, şi care se smeresc pe sine dinăuntru, fără de vreo silă dinafară.**
Note de subsol :
* Zice însă dumnezeiescul Chiril : « Însă măcar de s-ar înţelege toate ale lui Dumnezeu cu deplinătate(că unde nu este Cel ce toate le plineşte ?), însă după negrăitul Cuvânt al firii celei dumnezeieşti, chiar de ar fi de faţă, de multe ori pare a fi departe, când oarecari din cei ce nu-L iubesc ar fi în primejdie, iar la sfinţi numai cât nu stă de faţă, şi este aproape la cei zdrobiţi cu inima ». Zice însă şi Teodorit : « Cu deosebire poartă grijă Dumnezeu de cei ce întrebuinţează smerita cugetare, că pe aceştia i-a numit zdrobiţi cu inima ».
** Iar Marele Vasile zice : « Aceştia sunt săracii cu duhul despre care a zis şi Mântuitorul, că a lor va fi Împărăţia Cerurilor, că Fericiţi, zice, sunt cei săraci cu duhulcă a acelora este Împărăţia Cerurilor. Acela ce nu are nicio mândrie, nici cugetă despre ceva din cele omeneşti, acela este şi zdrobit cu inima şi smerit cu duhul ».
Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi - Volumul I, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009.
« ...smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte
tăcut, supus, orice i se dă
şi din tot ce i se dă aduce rod. »
***
« Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia activă, împăcarea activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul firesc şi acolo vor agonisi harul. »
***
« Un scriitor englez a spus că smerenia este înainte de toate realism ; atunci când îmi vine gândul că sunt genial îmi răspund calm : nu fi naiv, eşti chiar foarte mediocru ! – acesta este începutul smereniei, care provine de la vederea reală a lucrurilor. »
Smerenia « ...este o împăcare cu toate circumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâinile lui Dumnezeu.
[...] unul dintre părinţii Bisericii spunea că toate evenimentele istorice la scară universală sau în ceea ce priveşte viaţa fiecăruia dintre noi, sunt determinate de corelaţia dintre trei voinţe : voia lui Dumnezeu, mereu bună, atotputernică, însă care şi-a fixat drept limită libertatea omenească de a alege ; voinţa satanică, mereu malefică, însă nu atotputernică, incapabilă de a produce răul, întrucât diavolul nu este stăpân peste făptură ; şi între acestea două, voinţa omenească, mereu îndoioasă, care răspunde atât apelurilor Dumnezeieşti, poruncilor şi rugăminţilor lui Dumnezeu, cât şi intrigilor satanei, falselor promisiuni, atracţiei către rău, pe care omul o simte în sine. Apostolul Pavel spune că deosebeşte în sine însuşi două stihii : legea vieţii veşnice, ce tinde spre Dumnezeu, şi legea stagnării, legea care duce către distrugere, către degradare. Aceste stihii sunt în fiecare dintre noi. De aceea, între influenţa voii Dumnezeieşti şi a celei satanice nu facem mereu alegerea cea bună : ezităm, facem adesea alegerea greşită, dar uneori şi pe cea bună.
Nu orice eveniment poate fi definit ca act al voii lui Dumnezeu. De obicei, situaţia este mult mai complexă, după cum omul este sau nu lucrător al voii lui Dumnezeu, sau conducător al voinţei rele satanice. Însă chiar şi în faţa celei mai întunecate, celei mai fioroase situaţii Dumnezeu ne poate spune : exact aici trebuie să aduci lumină, în această zonă a urii trebuie să aduci dragoste, în acest haos trebuie să faci armonie ; sau : locul tău este acolo unde voinţa satanică acţionează cel mai distructiv, mai hotărât...În acest sens, părinţii Bisericii priveau situaţiile în care se aflau ca act al voinţei lui Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu ar fi înrăutăţit în mod intenţionat situaţia, ci că anume acolo era locul lor.
Împăcarera interioară cu circumstanţele nu înseamnă că trebuie să-i considerăm pe toţi din jurul nostu a fi oameni buni, ci că locul nostru este printre ei pentru a le aduce ceva.
Dacă etimologia termenului slav ne duce cu gândul la împăcare, linişte interioară, şi provenienţa latină a termenului humilitas, descoperă noi sensuri ale acestui cuvânt. Humilitas provine de la humus, pământ roditor adică, sau pur şi simplu pământ. Exprimându-ne alegoric, vedem pământul, iată, tăcut, întins sub cer ; primeşte deopotrivă şi ploaia şi soarele, şi seminţele, cu aceeaşi neîmpotrivire ; primeşte bălegarul şi tot ceea ce aruncăm din viaţa noastră ; în el se înfige plugul şi-l răneşte adânc, iar el stă tăcut, primindu-le pe toate şi aducând rod. După cum au spus unii gânditori, smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte tăcut, supus, orice i se dă şi din tot ce i se dă aduce rod.
Aşadar, căutând smerenie, e binevenită întrebarea :
cum privim la faptul că Dumnezeu ne trimite într-o situaţie sau alta ? Cu împăcare lăuntrică sau cu protest, sau selectiv ?
« Nu vreau asta, vreau alta – de ce m-ai trimis aici ?Eu vreau bine, trebuie să mă trimiţi într-o atmosferă unde să roiască doar oameni buni, care să mă inspire, să mă ajute, să mă poarte pe braţe ; de ce mă trimiţi acolo unde totul e beznă, totul e rău, totul e lipsă de armonie ? »
E reacţia noastră obişnuită şi este un indiciu al faptului că reacţia noastră nu este una smerită. Iar când spun « smerită » nu am în vedere sentimentul împăcării cu înfrângerea: “Ce să faci, cu Dumnezeu nu te pui, mă voi smeri...”. Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia activă, împăcarea activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul firesc şi acolo vor agonisi harul.
Continuând tema pământului : [Sfântul] Teofan Zăvorâtul scrie în una din scrisorile sale unei corespondente :
« Sunt uimit... Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul, iar când asupra Dvs. Se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca sufletul de neajunsurile lui – atunci vă plângeţi ».
O astfel de tratare a întrebării este una foarte interesantă. Într-adevăr, băile de nămol le alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plângem. Şi aici este aproape întotdeauna toată deosebirea. [Sfântul] Serafim de Sarov spunea că Trebuie pur şi simplu orice faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât mândria, orgoliul, îi va da suficientă energie pentru asta, pe când să învingi ceea ce îţi pune în faţă soarta este cu totul altceva : doar nu am ales eu asta ! să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu ; nu cu pasivitate, ci ca o plecăciune adâncă de cerere a binecuvântării de a purcede la lucrarea smereniei.
Şi încă ceva : nu cred că smerenia este faptul de a lăsa pe cineva să te faca una cu noroiul; orice fel de şef – ofiţer sau preot, sau brigadier – poate fi profund smerit, însă conform responsabilităţii asumate să acţioneze aspru , tare şi hotărât. Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos pe motiv că nu poate lua hotărâri şi nici să le implementeze pe motiv de smerenie. Smerenia e cu totul altceva.
[...] Un scriitor englez a spus că smerenia este înainte de toate realism ; atunci când îmi vine gândul că sunt genial îmi răspund calm : nu fi naiv, eşti chiar foarte mediocru ! – acesta este începutul smereniei, care provine de la vederea reală a lucrurilor. In acest sens realismul poate fi educat chiar şi prin simţul umorului. Adesea te poţi privi cu un zâmbet: cât de hazliu eşti când te umfli în pene ![...] La o atitudine corespunzătoare în acest sens, adesea putem păşi pe tărâmul smereniei, care provine doar din realism.
Însă cel mai profund tip de smerenie este smerenia sfinţilor, care-şi are provenienţa în vederea frumuseţii şi a sfinţeniei lui Dumnezeu. Nu din motiv că s-ar fi realizat , prin comparaţie, nimicnicia, ci pentru că, răpuşi de acea frumuseţe de nedescris, nu le rămâne decât să cadă în genunchi într-o cucernică frică, în dragoste şi în mirare, şi atunci nu îşi mai amintesc de sine, pentru că nu îi mai interesează să o facă : cine doreşte să se uite la sine atunci când poate să privească ceva ce depăşeşte orice închipuire a frumuseţii?
Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009.
bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie
să învăţ să-I mulţumesc pentru asta.”
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit.Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.
Când gândim la smerenie, în cea mai mare parte gândim la comportamentul unui om pe care toţi îl laudă şi-l vorbesc de bine, iar acesta încearca să-i convingă că nu e aşa ; sau la comportamentul omului care, atunci când gândeşte că a făcut ceva bun sau drept, alungă îndată acest gând, din teamă să nu cadă în mândrie.
Ambele mi se par incorecte nu doar faţă de sine, ci şi faţă de Dumnezeu : a considera că, odată ce am spus ceva sau am făcut, acest lucru deja nu poate fi bun sau că a recunoaşte ceva bun în propria persoană duce la mândrie este greşit. E nevoie aici de o reorientare. Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat, bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie să învăţ să-I mulţumesc pentru asta. Să n-o iau, desigur, ca merit personal, dar nici să nu neg fapta în sine, ci să ne repliem de la mândrie şi slava deşartă spre o recunoştinţă plină de mirare şi duioşie.
E primul lucru care trebuie spus despre smerenie, întrucât e primul obiectiv ce ne stă în faţă. Falsa smerenie este unul dintre cele mai distructive lucruri ; ea duce la negarea binelui pe care îl deţinem în sine şi este, pur şi simplu, nedreaptă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne dă şi cuget, şi inimă, şi bunăvoinţă, şi circumstanţe, şi oameni cărora le putem face bine ; şi binele acesta trebuie făcut cu conştiinţa faptului că este un bine, însă că nu este de la noi, ci este dat de la Dumnezeu.
Al doilea : pe partea cealaltă a balanţei se pun, de obicei, mândria şi slava deşartă. Însă între acestea două este o foarte mare diferenţă.
Un om cu adevărat mândru este cel ce nu recunoaşte deasupra sa niciun fel de lege, nici a lui Dumnezeu, nici omenească ; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei avem o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire, unde i s-a spus ca vieţuieşte acolo un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei : nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât. . Experimentatul Dorothei nu a crezut şi l-a invitat pe tânăr la el : « În ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, sa nu te revolţi atunci când eşti înjosit, ocărât, jignit ? », întrebă stareţul. Tânărul monah răspunse : « De ce m-aş revolta la lătratul unor câini ? » Starea sufletească a acestuia era nu smerenia, ci libera opinie, nesupusă nu doar condamnării oamenilor, ci nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor lucrurilor. Reiese de aici că Judecata Dumnezeiască este concediată, rămâne doar cea proprie. Este starea de singurătate extremă, starea în care omul nu mai are Dumnezeu şi nu mai are judecată în afara sa.
Slava deşartă, altfel spus – vanitatea, se deosebeşte mult de mândrie. Ea se rezumă la o dependenţă deplină de părerea şi judecata omenească, însă nu şi de cea divină.În această stare omul caută laudă, încuviinţare, şi cel mai umilitor e că cerşeşte ovaţii chiar şi de la cei cărora nu le respectă câtuşi de puţin părerea, vrea doar să fie lăudat. Şi în momentul când cineva începe să-l laude sau pur şi simplu să-l încuviinţeze, cel ce laudă capătă brusc diverse calităţi intelectuale şi sufleteşti, se transformă în ochii lui în judecător priceput şi drept. Mai există aici o latură : dacă începe să tragă nădejde că cineva îl va lăuda, acest om va căuta să fie lăudat nu doar pentru cele înălţătoare, nobile şi vrednice de Dumnezeu fapte, ci pentru orice, la întâmplare. Într-o ultimă instanţă devenim tot mai mărunţi, întrucât căutăm încuviinţare pentru orice, doar-doar să fim lăudaţi ; şi suntem judecaţi de oameni necugetaţi, ce nu au niciun criteriu Dumnezeiesc al judecăţii şi ne laudă, de obicei, pentru fleacuri. Astfel, omul vanitos depinde totalmente de părerea şi încuviinţarea omenească ; mai mult ca atât, acesta se mulţumeşte cu lucruri mărunte, neînsemnate, doar pentru a căpăta prin ele lauda râvnită.
Smerenia este cu totul altceva. Nu este o simplă absenţă a vanităţii : lipsa vanităţii este, cum s-ar spune, un produs secundar al smereniei. De asemenea, nu este doar o lipsă a mândriei, adică a unei autoizolări depline, integrale, chiar dacă această autoizolare se sparge de smerenie.
Smerenia, dacă e să vorbim de etimologia rusă a termenului, începe din momentul în care intrăm în starea unei păci interioare : a împăciuirii cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii a căror judecată o exprimă pe cea a lui Dumnezeu ; este, deci, o împăcare, o împăciuire. »
Smirenie(rus.) are ca rădăcină cuvântul mir, ce poate fi tradus atât ca lume, cât şi ca pace.
Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009.
« ...mare dar este smerita cugetare, mare slavă, mare sporire şi cinste la cei ce o au ! Că în ea este drum fără cădere şi întreaga înţelepciune.
Că prin înalta cugetare s-a smerit fariseul acela
şi prin smerita cugetare s-a înălţat vameşul”
Deşartă este toată nevoinţa, toată înfrânarea, toată supunerea, toată neagoniseala şi toată multa învăţătură dacă este lipsită de smerita cugetare. Căci precum început şi sfârşit al bunătăţilor este smerita cugetare, aşa început şi sfârşit al răutăţilor este înalta cugetare. Însă în multe feluri şi în multe chipuri este acest duh necurat care se nevoieşte a domni peste toţi şi fiecăruia, prin meşteşug, îi întinde cursă.Celui înţelept, prin înţelepciune ; celui tare, prin tărie ; celui bogat, prin bogăţie ; celui frumos, prin frumuseţe ; celui binegrăitor, prin bună grăire ; celui cu glas bun, prin bună glăsuire ; celui cu bună pricepere, prin buna pricepere ; celui ce se poartă frumos, prin frumoasa purtare.
La fel şi pe cei duhovniceşti nu încetează să-i ispitească : pe cel ce s-a depărtat de lume, prin lepădarea de lume ; pe cel înfrânat, prin înfrânare ; pe cel liniştit, prin liniştire ; pe cel neiubitor de câştig, prin necâştigare ; pe cel mult învăţat, prin multa învăţătură ; pe cel cucernic, prin cucernicie şi pe cel cunoscător, prin cunoştinţă. Iar cunoştinţa cea adevărată este unită cu smerita cugetare. Deci, în acest chip se sârguieşte să semene neghinele în toţi.
Pentru aceea, Domnul, ştiind grozăvia patimii acesteia(fiindcă oriunde se va înrădăcina, netrebnic îl face pe acel om împreună cu lucrarea lui) ne-a dat nouă biruinţă împotriva ei smerita cugetare, zicând :
« Când pe toate cele poruncite vouă le faceţi, ziceţi că robi netrebnici sunteţi. »(Luca 16, 10)
Deci, pentru ce tragem spre noi înşine uşurătatea şi vătămarea de minte ? Fiindcă zice Apostolul :
« Iar dacă cineva are părere cum că este ceva, nimic fiind, pe sine se înşeală »(Galateni 6, 3)
Deci fiecare să-şi cerceteze lucrul său, şi atunci numai întru sine va avea laudă şi nu întru altul. Pentru ce să ne amăgim pe noi înşine, înălţându-ne unii asupra altora, ca cei slăviţi din lume, pe cei smeriţi defăimându-i ? Că zice Domnul :
« Cele înalte la oameni, urâte sunt la Dumnezeu »(Luca 16, 15), dar noi, ca şi cum am fi înfrânaţi, împotriva celor mai neputincioşi ne înălţăm.[...] Ca nişte liniştitori, ne înălţăm asupra celor ce se ostenesc la lucru, dar aflăm iarăşi pe Domnul învăţând :
« Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc şi să-Mi dau sufletul Meu răscumpărare pentru mulţi. »(Matei 20, 28).
Drept aceea, cu totul se cuvine a lepăda înalta cugetare. Dacă în loc pustiu şi în mormânturi şezând, cugetăm înalt, nimic nu ne va folosi pe noi dacă nu vom lucra cu smerita cugetare. Că Apostolul zice :
« Nu căuta la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, că cele ce se văd vremelnice sunt, iar cele ce nu se văd, veşnice. »(II Corinteni 4, 18)
Dar, în groapă sau în peştera locuind, ne îngâmfăm, spunând că acestea sunt semne de omorâre şi negrijă de lucrurile pamânteşti ! Deci, ceea ce ţi-ai ales spre împlinirea faptei bune, să nu ţi se facă spre cădere şi să te asemeni fierarului celui nepriceput, care nu-şi ştie lucrul său, şi în loc de fier, se ispiteşte a înroşi lemn ! De aceea, de mare trebuinţă a ne începe smerita cugetare.
[...]
Şi ce este înalta cugetare ? A se înălţa este ca şi cum ai ocărî pe Dumnezeu pentru lucrurile Sale. Că şi în cele omeneşti, dacă cineva ar da un dar aproapelui şi apoi ar începe a se ridica împotriva lui, darurile acestuia se vor risipi şi prietenia cu aproapele o va strica. Pentru aceea, urâcios este unul ca acesta.
De aceea, Domnul şi Ocârmuitorul vieţii noastre, vrând a ne face pe noi străini de această pierzătoare patimă, ne-a învăţat zicând :
« Când pe toate cele poruncite vouă le faceţi, ziceţi că robi netrebnici sunteţi. »(Luca 16, 10)
Iar dacă nu le-am făcut, nici robi netrebnici nu suntem vrednici a ne numi. Că mare este Domnul nostru şi mari sunt darurile Lui. Şi, ca să te înveţi că nu numai smerit a grăi ne-a învăţat, ci şi smerit a cugeta, cu lucru ne-a învăţat :
« Cu fota încingându-se şi picioarele apostolilor spălându-le ».
Pentru aceea zice :
« Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre »(Matei 11, 29).
Iar când cele neplăcute, fără de voie, ca pe cele de voie, le vei răbda, atunci să te cunoşti pe tine că ai ajuns la măsuri de bărbat îmbunătăţit şi smerit. Însă m-am înspăimântat, înştiinţându-mă că ai primit gândul cel înşelător care te sfătuieşte pe tine cele necuvioase, şi zic : Voieşti să vii în simţire, pentru că mulţi din această pricină au înnebunit ? Spune-ţi ţie însuţi : « Tu cine eşti ? La ce măsuri ai ajuns ? Ilie eşti ? Au doar ca dânsul minuni ai făcut ? » Că acesta prin rugăciune cerul a încuiat şi în trei ani şi şase luni nu a plouat, şi iarăşi, prin rugăciune, de trei ori foc din cer a pogorât(IIIRegi 17, 1). « Oare, ai credinţă tare ? ». Arată semne şi minuni ; scoală morţii prin rugăciune, deschide ochii orbilor, alungă dracii, curăţeşte leproşii, vindecă şchiopii, umblă pe mare ca pământ uscat, prefă apa în vin, satură din cinci pâini şi doi peşti mulţime de oameni ! Că nemincinos este Cel ce a zis : « Amin zic vouă, cel ce crede în Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face, şi mai mari va face ». (Ioan 14, 12).
Dar poate cineva, trecând, va zice : « Dar, dacă nu va face cineva acele lucruri cuviincioase ale lui Dumnezeu, nu are nevoie de mântuire ? »Avem nădejde de mântuire, dacă neputinţa noastră şi credinţa noastră cea puţină o vom marturisi. Că cel neputincios, de milă are trebuinţă, iar nu de înălţare. Iar dacă de milă avem trebuinţă, vom avea trebuinţă de smerita cugetare, ca prin smerita cugetare să atragem îndurări de la Domnul. Că scris este : « Smeritu-m-am şi m-a mântuit »(Psalmul 114, 6) Iar dacă, rezemându-ne de vânturi, înalt cugetăm, nimic altceva nu facem decât pe noi înşine ne aruncăm în adânc.
Deci, nu primi boala mândriei, ca nu cumva cugetele tale de năprasnă sa fie jefuite de vrăjmaş ! Deşteaptă-te din gândul cel înalt al plăcerii de sine, nu pune curse picioarelor tale, spală-ţi mintea de acest venin purtator de moarte prin smerita cugetare ! Te va învăţa pe tine cel ce îşi mătură casa, care se apleacă la pământ şi o curăţeşte. Cu cât mai vârtos se cuvine a ne apleca şi a ne smeri spre curăţirea sufletului şi a nu lăsa în el cele pe care le urăşte Dumnezeu ! Că în sufletul cel smerit locuieşte Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Că scris este :
« Ce împărtăşire este dreptăţii şi fărădelegii ? Sau care împreunare este luminii cu întunericul ? Şi ce unire este lui Hristos cu Veliar ? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul ? Şi ce întocmire este Bisericii lui Dumnezeu cu idolii ? Că noi suntem biserica lui Dumnezeu Celui Viu, precum a zis Dumnezeu : Voi locui între ei şi voi umbla şi voi fi lor Dumnezeu şi aceia îmi vor fi Mie popor. Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat nu vă atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă Tată şi voi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul. »(IICorinteni 6, 14-16 ; Levitic 26, 11 ; Iezechiel 11, 20 ; Isaia 52, 11 ; Ieremia 31, 1)
[...] Deci, să fugim de mândrie, pe care o urăşte Domnul şi să iubim smerita cugetare, în care toţi drepţii bine au plăcut Domnului ! Că mare dar este smerita cugetare, mare slavă, mare sporire şi cinste la cei ce o au ! Că în ea este drum fără cădere şi întreaga înţelepciune. Că prin înalta cugetare s-a smerit fariseul acela şi prin smerita cugetare s-a înălţat vameşul(Luca 18, 10), cu care să ne învrednicească pe noi Domnul părţii celei nestricăcioase, împreună cu toţi drepţii ! Că Lui I se cuvine slava, în veci. Amin.
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături(vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1997.
Vezi şi
Predica Părintelui Calistrat Chifan la Duminica vameşului şi a fariseului
Ticălos şi vrednic de jale este cel ce este departe de dragoste, că acesta, visând, zilele lui le cheltuieşte. Şi cine nu va plânge pe omul care departe de la Dumnezeu este, de lumină lipsit şi în întuneric petrecând ? Căci vă zic vouă, fraţilor, cel ce nu are dragostea lui Hristos este vrăjmaş al Lui. Că nemincinos este cel ce a zis : « Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este şi în întuneric umblă, şi în tot păcatul lesne este prins »(I Ioan 2, 11 : 3, 15).
Că cel ce nu are dragoste degrab se mânie, degrab se iuţeşte, degrab se uneşte cu urâciunea. Cel ce nu are dragoste se bucură de nedreptatea altora, nu pătimeşte împreună cu cel ce greşeşte, nu întinde mâna celui căzut, nu sfătuieşte pe cel căzut, nu întăreşte pe cel ce se clatină. Cel ce nu are dragoste este orb cu mintea, prieten al diavolului, aflător a toată răutatea, făcator de certuri, prieten al ocărâtorilor, împreună-vorbitor cu grăitorii de rău, sfetnic al prihănitorilor, povăţuitor al zavistnicilor, lucrător al mândriei, vas al trufiei.
Şi, în scurt, cel ce nu a câştigat dragostea este unealtă a împotrivitorului şi în toată cărarea se rătăceşte şi nu ştie că în întuneric călătoreşte.
Despre cel ce nu are îndelungă-răbdare
Cel ce nu are îndelungă –răbdare, nici răbdare nu are. Căci, cel ce nu este îndelung-răbdător, uşor se răstoarnă, spre întărâtare mereu e gata, degrab spre gâlceavă se aprinde.Când este ocărât, ocărăşte ; când este nedreptăţit, îşi face izbândă, se ceartă pentru orice lucru. Faptele lui, împreună cu lucrurile, ca nişte frunze în vânt se clatină. În cuvinte nu stă întărit, degrab sare din una în alta. Cel ce nu are îndelungă-răbdare degrab se schimbă, înţelepciune nu câştigă, cu cel rău se împrieteneşte, cu cel pătimaş petrece împreună, celui ce nedreptăţeşte, îi ajută ; taina nu o ţine şi este gata spre a descoperi cuvântul auzit. Şi cine este mai ticălos decât acesta ?
Despre îndelunga-răbdare
Fericit cu adevărat este omul care a câştigat îndelungă-răbdarea, că pe unul ca acesta şi Sfânta Scriptură îl laudă, zicând : « Bărbatul îndelung-răbdător mult este întru pricepere »(Pilde 14, 29) Şi ce este mai mult decât aceasta ? Cel îndelung-răbdător este totdeauna în bucurie, totdeauna cu voie bună, totdeauna în veselie, că nădăjduieşte spre Domnul. Cel îndelung-răbdător este fără de mânie, că toate le rabdă. Cel îndelung-răbdător spre mânie nu se aprinde degrab, spre ocară nu se abate, spre cuvinte deşarte cu lesnire nu se porneşte ; nedreptăţit fiind, nu se scârbeşte, celor potrivnici nu le stă împotrivă. În tot lucrul este întărit, în amăgiri nu este uşor prins, nu este lesnicios spre întărâtare ; în necazuri se bucură, împreuna cu tot lucrul bun petrece, spre toţi cei ce-l zavistuiesc se află cu dragoste. Când îi porunceşte, nu grăieşte împotrivă ; când este mustrat, nu se mâhneşte ; cu îndelunga-răbdare, totdeauna pe sine se mângâie.
Despre răbdare
Fericit este, fraţilor, cel ce a câştigat răbdare, că răbdarea nădejde are, iar nădejdea nu ruşinează[...] Bun este Domnul celor ce-L aşteaptă pe El. Oare, ştiţi, fraţilor, până când se judecă răbdarea ?[...] nu este numai una răbdarea, ci în multe fapte bune se află. Căci cel răbdător se atinge de toată fapta bună, în necazuri se bucură şi în nevoi sporeşte, în ispite se veseleşte şi este gata spre ascultare. În îndelunga-răbdare, frumos, în dragoste deplin. Fiind ocărât, binecuvintează ; în cearta este împăciuitor ; în linişte viteaz ; în cântarea de psalmi făra lenevie ; în postiri întotdeauna pregătit ; în rugăciune răbdător ; în lucruri făra de prigană ; în îndatoriri drept. Fiind trimis, se supune, iar în petrecerea vieţii e silitor. În slujbe bucuros şi în petrecerea cu fraţii frumos ; în chinovia frăţimii, dulce şi în sfătuiri plăcut. În privegheri vesel, iar la purtarea de grijă a străinilor sârguitor. Al celor bolnavi, purtător de grijă şi al celor ce sunt în lucru, cel întâi împreuna-lucrător ; în înţelepciune treaz şi în tot lucrul iscusit.
Cel ce a câştigat răbdare a câştigat nădejde, fiind împodobit cu tot lucrul bun. Pentru aceea, cu bună îndrăzneală va striga către Domnul : « Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a luat aminte la mine »(Ps. 39, 1)
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături(vol. I), Editura Bunavestire, Bacău, 1997.
« ...sufletul devine raţional prin virtuţi, fiind ferit de dezordinea patimilor”
Oferind o altă interpretare a cuvintelor Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul tratează pe larg tema virtuţilor, aflate în relaţie cu raţiunile create şi cu Raţiunea Supremă. El susţine că “fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul(Raţiunea) acel unul al lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos. El este înţelepciunea, dreptatea şi sfinţenia în sens absolut, de aceea, cine se împărtăşeşte de virtute se împărtăşeşte de Dumnezeu, fiind şi în acest înţeles “parte a lui Dumnezeu”.
Sf. Maxim vorbeşte despre “sămânţa naturală a binelui” pe care a pus-o Dumnezeu în om ca virtualitate; dacă omul o cultivă prin liberă hotărâre, dovedeşte că este “un vestitor nepervertit al lui Dumnezeu”. Existenţa omenească este văzută ca o întoarcere la obârşie de unde omul şi-a primit binele prin fire şi unde va deveni dumnezeu, primind această putere de la Dumnezeu “pentru că a adăugat la binele natural al chipului asemănarea prin virtuţi datorită urcuşului firesc spre cauza proprie şi intrării în intimitatea ei »(ibidem, p. 85), adică şi-a actualizat pe deplin potenţialul dat. Desprinzându-se de patimi în timpul existenţei pământeşti, omul se va afla în veacul viitor “iubind şi îmbrăţişând raţiunile preexistente în Dumnezeu pe care le-a adus la împinire prin virtuţi, adică va îmbrăţişa pe Dumnezeu, în Care sunt fixate raţiunile bunătăţilor.
Binele şi raţionalitatea reprezintă o tendinţă a firii create, iar “cel ce dezvoltă în sine binele se dezvoltă conform raţiunii divine despre sine.”(Pr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 86). Dacă Dumnezeu e desavârşit din veci, noi avem putinţa să devenim desăvârşiţi prin libertate. Optimismul antropologic al Sfântului Maxim se manifestă în convingerea că omul ajunge la îndumnezeire printr-un urcuş liber şi natural, natura având implicată în ea o tendinţă spre bine şi putinţa binelui.
Tendinţa de înălţare liberă spre Dumnezeu se cancretizează prin stăruinţa de a dobândi virtuţile, prin mişcare. În concluzie, omul este partea lui Dumnezeu « ca unul ce a cinstit aceste raţiuni, a lucrat conform cu ele şi prin ele s-a sălăşluit pe sine numai cu totul întru Dumnezeu, aşa cum numai pe Dumnezeu L-a întipărit şi L-a format în sine ».(Sf. Maxim, op.cit., p. 87).
Prin taina Întrupării lui Hristos, omul se îndumnezeieşte şi Dumnezeu se înomeneşte(prin pogorământ) ; Cuvântul lui Dumnezeu vrea să se lucreze taina Întrupării Sale pururea şi în toţi. Chiar dacă raţiunea virtuţii este sădită în fiecare om, unii se lasă amăgiţi spre păcat, spre nimic ; căzând de sus, nu se mai mişcă spre obârşia proprie, rostogolindu-se în rău printr-o alegere greşită.
Referindu-se la Sfântul Dionisie Areopagitul, notează că acesta preia denumirea de « voiri dumnezeieşti » pentru raţiunile divine din Scripturi, socotindu-le baza cunoaşterii lumii create de către Dumnezeu. Cel ce e mai presus de făpturi cunoaşte făpturile Sale, « ca pe propriile voiri », nici sensibil, nici inteligibil, cum cunosc făpturile înseşi ; le cunoaşte în acest mod pentru că « a creat făpturile voindu-le ». (ibidem, p. 88)
Deci, virtuţile fiind forme umane ale însuşirilor Raţiunii divine, omul e chemat, printr-o luptă continuă cu trupul, să-l raţionalizeze pe acesta, să-l faca propriu lui Dumnezeu prin virtuţi, deoarece trupul e împreună-slujitor cu sufletul raţional şi mintal. Acesta trebuie să se facă Dumnezeu trupului pentru a arăta că au acelaşi Creator, iar Dumnezeu e totul în toate. Este o doctrină proprie Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia sufletul devine raţional prin virtuţi, fiind ferit de dezordinea patimilor.
Trupul lucrează călăuzit de raţiune, iar aceasta, urmând « ţesătura de raţiuni sădite în trup de raţiunile divine, care sunt lucrări ale lui Dumnezeu în trup », acesta nefiind « o temniţă trecătoare a sufletului », ci fiind chemat « să fie sălaşul etern al lui Dumnezeu »(Pr. Stăniloae, op.cit., p. 93).
Odată cu omul se înalţă spre arhetip şi lumea, acest urcuş cosmic întrevăzut de Sfântul Maxim fiind motivat şi susţinut nu numai de raţiune, ci şi de iubire. Dumnezeu nu e numai un sân al tuturor raţiunilor care tind să se readune în El, ci e şi Iubirea Absolută în care făptura întreagă nădăjduieşte să se odihnească veşnic.
În final, citez aprecierea pe care Părintele Dumitru Stăniloae o face asupra gândirii Sfântului Maxim expuse în « Ambigua », relativ la tema creaţiei lumii, concluzionând că acesta valorizează pozitiv atât creaţia lumii, cât şi a omului, în spiritul curat al doctrinei ortodoxe :
« Din această operă se desprinde o grandioasă viziune pozitivă a destinaţiei lumii create. Lumea nu e o înfiinţare văzută provizorie ce serveşte ca loc de pedeapsă spiritelor căzute, dornice să se elibereze cât mai repede din ea. În locul acestei viziuni platonic-origeniste, Sfântul Maxim alege structura aristotelică a unei lumi ferm organizate pentru eternitate, căreia îi adaugă dinamismul creştin al înaintării spre desăvârşire, egală cu veşnica odihnă în Dumnezeu sau cu veşnica odihnă a lui Dumnezeu în ea »
Lumea, aşa cum o înţelegeau Sfinţii Părinţi, « este chemată să înainteze moral, cognitiv şi spiritual, până când virtualităţile ce le cuprinde, sădite în ea potrivit paradigmelor divine, se vor actualiza atât de deplin încât vor fi în stare să cuprindă în mod actual pe Dumnezeu sau Dumnezeu să încapă în mod actual în ele ».(ibidem, p.38)
Suntem chemaţi, în consecinţă, la o actualizare desăvârşită a potenţelor sădite în noi de Raţiunea divină supremă, atât omul, cât şi lumea fiind destinate îndumnezeirii prin har, iar traiectoria lor firească este ascendentă la infinit, în infinitul divin, pentru că nu există limită în Iubire, chiar dacă există odihnă în Dumnezeu – Iubirea Absolută.
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
