Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 15 iulie 2009

"Ea era cu adevărat liberă şi fericită. Nu iubea nimic pe pământ"

Ea era cu adevărat liberă şi fericită. Nu iubea nimic pe pământ

La Mănăstirea Recea nu se vorbeşte decat de maica Iuliana. Bătrână şi abia păşind sprijinită în bastonul ei de alun, maica Varvara o vede peste tot. Cu mâna întinsă uşor, arată: patul ei, măsuţa ei, copacul ei cel drag. Îi poartă chipul şi amintirea oriunde s-ar duce, repetând adesea: "N-am ştiut să o preţuim", într-un amestec de regret şi bucurie uimită. "Era un om simplu, un om blând şi cald ca o pâine", îşi aminteşte maica Varvara. "Mereu muncea. Maica făcea tainul la vaci. Ea frământa. Ea măcina. Ea cernea. Ea lucra la grădină. Niciodată nu am auzit-o plângându-se de ceva, deşi ar fi avut destule motive. Se născuse cu strabism accentuat, încât era aproape oarbă. Lucra împletiturile pe bâjbâite şi tot aşa păşea spre biserică. În plus, pe când era copil, se făcuseră caii nălucă şi, răsturnându-se cu căruţa, abia mai păşea cu piciorul drept. Nevolnică şi bolnavă cum era, maica a bătut pământul pentru casă, a cărat pietre mergând de-a buşilea, a cărat găleţi cu apă, împingându-le cum putea. Înaltă şi ciolănoasă, avea o voce puternică şi blândă totodată. Tăcea mai tot timpul şi, când greşeam din calea-afară, ofta. Nu zicea nimic şi îşi lua asupra ei pedeapsa ce ni s-ar fi cuvenit nouă. Îşi lua singură canon. Mânca, de pildă, fără lingură. Chiar şi ciorba o mânca în acest fel, făcând puţină lingură dintr-o coajă de pâine. Odată, pentru că noi nu am dat credincioşilor veniţi în vizită o bucăţică de fagure, maica nu a mai pus miere în gură toată viaţa. Altă dată, pentru neascultarea noastră a mâncat 40 de zile la stâlpul porţii, în picioare. Adeseori o visez. Când o văd, izbucnesc în lacrimi şi ea mă mângâie cu privirea şi-mi zice: « Nu plânge, sunt cu voi ». Nu pot să nu plâng. Tare îmi lipseşte. Lângă ea, totul era limpede şi curat. Dacă trebuia să facem o treabă sau să împărţim nişte lucruri, nu ne pierdeam în discuţii. Făceam totul cu sorţi, ca în Biblie, şi tot aşa făceam împărţitura de Crăciun celor nevoiaşi. Niciodată nu ne-am certat. Ea era armonia şi blândeţea dintre noi. În toate, maica se purta după o regulă sfântă: aspră cu sine şi milostivă peste poate cu ceilalţi. Nimeni nu avea voie să plece din mănăstire fără a primi măcar o bucăţică de pâine. Dacă se întampla, maica era ca bolnavă. Cadea la rugăciune şi se pedepsea singură. Mânca în picioare, de pildă, sau dormea jos, fără pernă. Nu ştiu de ce a ales-o tocmai pe ea Maica Domnului. Ştiu că Iuliana avea multe daruri, inclusiv pe cel al tămăduirii. Mulţi bolnavi s-au vindecat prin rugăciunile ei - şi paralitici, şi demonizaţi. Avea doar o singura pretenţie: cel bolnav să se mărturisească. Zicea maica: « Fără pocăinţă, fără spovedanie, e ca şi cum ai turna un pahar de gaz în mâncare, de nu o mănâncă nici fiarele sălbatice ». »
Om simplu, lipsit de ştiinţa cărţii, Iuliana vorbea în vorbe puţine şi cu miez, vorbe din care nu lipseau dragostea şi nici chiar o brumă de umor.
"Îmi amintesc că într-o vară grindina distrusese toată recolta", spune maica Varvara.
"Aproape plângând, am zis: “N-a mai rămas nimic din munca noastră”. Şi maica a zâmbit: « Cum n-a mai rămas, Varvaro? Au rămas aracii şi spalierii. Tot e ceva ». Ştia să te întărească, să nu te lase a cădea în disperare. Pentru ce să te amărăşti? Pentru o găleată de struguri? Ea era cu adevărat liberă şi fericită. Nu iubea nimic pe pământ. Păstra pentru sine tot ce era mai rău. Restul dădea săracilor sau trimitea pachet la Mănăstirea Sihastru. Câta dreptate avea când ne spunea: « Din nimic n-ai găsit prea mult şi din toate aproape deloc »."

***
Maica Iuliana Caragioiu era văzătoare cu duhul. Nici una din încercările vieţii nu o lua prin surprindere. De aici poate venea răbdarea ei de sfântă, surâsul şi seninatatea în faţa celor mai grele cumpene. Despre răpirile din timpul Axionului şi despre îndemnurile Maicii Domnului se va mai scrie cu siguranţă. Important e să luăm aminte şi, urmând cu adevărat calea lui Hristos, să curmăm răul dintre noi, obsesia banilor şi otrăvurile cele puternice ale sufletului: bârfa, invidia, ura şi zavistia. "N-aveţi lacrimi si pocăinţă să vă plătiţi păcatele", zicea maica. "E păcat mare să rupi o floare, fără să-i dai cinste şi să-i ceri iertare. Darmite să strici zidirea lui Dumnezeu, să o întinezi cu vorbe şi gânduri otrăvite." În sinea ei, trebuie să fi părăsit această lume cu sufletul abătut şi întristat. Iubea toată faptura lui Dumnezeu, de la gâze şi flori până la ultimul păcătos. Adeseori, cădea pe gânduri şi spunea ca pentru sine: "Ce se va întampla cu lumea asta, că tare este rătăcită ?". În ciudatele ei întrevederi cu Maica Domnului, blânda Iuliana Caragioiu afla despre mersul istoriei şi marile încercări pregătite, dar nu voia să tulbure pe nimeni. În orice caz (după cum îşi aminteşte maica Varvara), nu prea vedea lucruri bune pentru ţară. Ploi mănoase nu vor mai fi. Libertăţile lumii îi vor rătăci pre mulţi. Răul în oameni va spori, iar cea mai importantă libertate (libertatea în credinţă) se va ofili. Mulţi duşmani vor încerca să fărămiţeze România şi o vor face subtil, voit în ascuns. Marea bătalie nu va fi economică, ci religioasă. Mulţi vor încerca să schimbe învăţătura lui Hristos, punând în locul Lui un principiu, un abur. Vor încerca, altfel spus, să renunţăm la credinţa noastră strămoşească, la datinile şi obiceiurile străvechi. Să nu ne pierdem însă nădejdea. Vor veni vremuri deosebit de tulburi, dar şi ajutorul lui Dumnezeu va fi mare. Depinde doar de noi să păstrăm România, grădina dragă Maicii Domnului.
Maica Varvara nu mai are nimic de adăugat. Caietele şi cărţile Iulianei Caragioiu spun totul. Secretul stă in continuitate, în ardere neîntreruptă. Inflăcărată brusc de acest gând, maica Varvara ne trage deoparte şi ne arată o covăţică. E de la Iuliana. O covăţică adusă de ea, pentru a-şi aminti de satul şi casa natală. Alături, se află o găleată din aramă. E singura moştenire a Iulianei. E găleata bunicului său, pe care nu a vrut să o dea Primăriei, în timpul Primului Răboi Mondial. "Dau ţăi orice, dar nu găeata", a zis bărânul Caragioiu. "Găleata aceasta o am de la Ştefan Caragioiu, iar el, de la tatăl său, Ifrim Caragioiu. Sunt cinci generaţii în această găleată. Să nu vă supăraţi că nu pot renunţa la ea." La Recea, pe Dealurile Cândeştilor, bate clopotul de seară. Maica Varvara tresare, repetă ca pentru sine: "Nu am ştiut să o preţuim" şi, cu o plecăciune uşoară, ne părăseşte, grăbindu-se la biserică, la întâlnirea cu Dumnezeu. Undeva, în colţul camerei, dintr-o poză înrămată, maica Iuliana Caragioiu ne priveşte blând şi cu preaplin de răbdare. »

Sursa : http://www.formula-as.ro/2002/524/spiritualitate-39/spiritualitate-3368

2 comentarii:

  1. oare de ce nu se vad citatele?
    "Aproape plângând, am zis: <>. Şi maica a zâmbit: <>. Ştia să te întărească, să [...] Câta dreptate avea când ne spunea: <>."
    doar la mine apar asa oare?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am postat din nou. Nu stiu de ce nu se vedeau. Sper ca acum se vad. Multumesc pentru semnalare. Dpamne ajuta!

    RăspundețiȘtergere