Grija de multe(Descurajarea)

„Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală, nicicum nu vom pieri.

Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut Se află lângă noi şi ne ajută tainic.

 Dacă pierim cu duhul, noi singuri

deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului.

Grija de multe este predare de bună voie.”

În al doilea rând, Sfântul Efrem ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe? Sfântul Nil  Sinaitul răspunde:

„Grija de multe este o istovire a sufletului”.

Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă  întunecate şi ceţoase sunt  prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit , dacă prinde putere, conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru suflet. În întuneric şi în ceaţă, lupul se apropie cel mai  uşor de stână. În mijlocul grijii de multe , vrăjmaşul mântuirii noastre năvăleşte cu foarte mare izbândă. „Sufletul care este descurajat(de grija de multe) – continuă Sfântul Nil Sinaitul – nu va  sta cu bărbăţie împotriva ispitei.”  De aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc mereu să ne păzim în chip deosebit şi cu multă stăruinţă  de duhul grijii de multe. Ei ne însufleţesc cu încredinţarea că Dumnezeul nostru este bun, iubitor de oameni şi Atotputernic, fiind întotdeauna pregătit să ne ajute în lupta noastră împotriva  năvălirilor celui rău.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, „grija de multe exagerată este mai vătămătoare decât orice acţiune demonică, pentru că şi demonul, atunci când stăpâneşte pe cineva, îl stăpâneşte prin grija de multe. Dacă nimiceşti grija de multe, nici demonul nu va putea să-ţi pricinuiască ceva vătămător.”

Noi avem marea datorie de a ne păzi de vrăjmaşul demon. Diavolii ne asaltează din toate părţile: dintr-o parte năvălesc cu ispitele trupeşti, din cealaltă cu lăcomia şi îmbuibarea pântecelui. Din al treilea loc cu  slava deşartă şi ura, din al cincilea cu nehotărârea şi răcirea cea întru credinţă, din al şaselea cu diferite neplăceri din partea oamenilor celor răi şi  altele asemenea. Din toate părţile ne pândesc diavolii –aceşti vrăjmaşi ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduţi!

Un oraş poate să reziste şi unui asalt de lungă durată. Însă dacă se răceşte în el duhul de luptă, va fi sortit pieirii. Dacă rabdă cu bărbăţie muncile asaltului şi se împotriveşte cu eroism, el poate să se aştepte la ajutorul cel din afară, prin care îi va pune pe fugă pe vrăjmaşi. Însă dacă se descurajează, dacă se predă în mâinile vrăjmaşilor, devine el însuşi pricină de a fi jefuit şi ruinat.

Tot astfel este şi viaţa duhovnicească. Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală, nicicum nu vom pieri. Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut Se află lângă noi şi ne ajută tainic. Dacă pierim cu duhul, noi singuri deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului. Grija de multe este predare de bună voie.

 Nimeni dintre aceia care au stat fără preget de strajă şi au apărat cetatea sufletului lor de vrăjmaşii demoni nu a căzut sub stăpânirea lor. Un oraş chiar de se împotriveşte, poate să nu primească ajutor din afară, dacă Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pentru mulţimea nelegiuirilor lui. Însă sufletul, oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor; ajunge numai să nu se descurajeze(să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă el doreşte din toata inima să se izbăvească de demoni, Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu(vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga taină a mântuirii  constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi ceea ce este necesar  pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea constă  doar într-un singur fapt: dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.

În Psaltire, chiar Duhul Sfânt a mărturisit cu tărie  şi cu limpezime aceasta. Acolo citim:

Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe dânşii(Psalmul 144, 18-19).

 Dacă iubeşti pe Domnul şi cu rugăciune fierbinte ziua şi noaptea strigi către El, poate El să nu te izbăvească de asalturile diavolului(vezi I Ioan 3, 8), Dumnezeu a trimis pe Unul -Născut Fiul  Său, Care din  dragoste pentru mântuirea noastră a murit pe Cruce! Cum este cu putinţă ca să-ţi refuze ajutorul, când El însuşi jinduieşte să ţi-l dea  şi aşteaptă numai să strigi din toată inima către El?  Pentru cei ce  nădăjduiesc cu adevărat în Domnul sunt potrivite  cuvintele Psalmistului: Ridicat-am ochii mei la munţi de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel Ce te păzeşte... Domnul te va păzi  pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac(Psalmul 120).

...”atâta timp cât ne împotrivim , noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi,

căci aceasta este greu de evitat de orice luptător.

 Se poate chiar pentru puţină vreme chiar să cădem.

Însă, dacă ne ridicăm, Dumnezeu nu va socoti căderea

noastră ca un păcat de neiertat.”

 Despre mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu se cunoaşte că, la cruntele năvăliri ale demonilor, când lor li se părea că Dumnezeu îi părăsise, tocmai atunci – în momentul cel mai critic – El intervenea în mod direct şi li se descoperea că în toată vremea luptei lor pline de bărbăţie  a fost neîncetat lângă ei, bucurându-Se de împotrivirea lor şi ajutându-i  în chip nevăzut. El ne ajută şi nouă când ne împotrivim demonilor şi numai atunci Se retrage de la noi, când începem singuri să facem în conştiinţa noastră compromisuri  ticăloase cu vrăjmaşii demoni, în ciuda sincerelor noastre relaţii cu Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu nu se amestecă în lupta noastră mai vădit, aceasta se întâmplă ca să vadă El  cât suntem noi de tari în bine şi până unde Îi suntem Lui credincioşi, până unde ne vom păzi cu sinceritate sufletele de demoni şi dacă nu cumva ne aliem tainic cu aceştia.

Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească şi nimic mai mult! Şi chiar şi atunci când ne ispitesc ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât ne împotrivim , noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar pentru puţină vreme chiar să cădem. Însă, dacă ne ridicăm, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală...(Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăţia, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii tocmai o astfel de atitudine aşteaptă – să arătam slăbiciune şi sa pierim cu sufletul – ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră.

Veţi spune însă: „Ce om nu este slab? Cum poate  el să se lupte cu demonii cei puternici?” – Da, vom recunoaşte cu toţii că suntem slabi, şi încă foarte slabi, Însă puterea noastră este Hristos!... Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat(Galateni 3, 27). Iar a te îmbrăca în Hristos înseamnă să primeşti armura lui Hristos şi, prin urmare,  să dobândeşti puteri.  Asaltat de demoni, un astfel de om  nu va fi rănit. Căci demonii ies la luptă împotriva  omului şi văd înaintea lor pe neaşteptate pe Hristos şi armele Lui, dintre care cele mai puternice sunt credinţa şi smerenia. Ei năvălesc cu neruşinare, însă nu pot să facă nimic împotriva sufletului smerit care crede în Dumnezeu. Unor astfel de suflete Însuşi Sfântul Duh le ajută, cum este scris: ...Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre(Romani 8, 26) Astfel că nu noi ne luptăm  şi biruim pe demon, ci Însuşi Dumnezeu-Tatăl întu noi, Însuşi Hristos, în Care ne-am îmbrăcat prin harul Botezului, Însuşi Duhul Sfânt, Care ne face de neînfrânt! Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte(Filipeni 4, 13)

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă !

Cineva m-a rugat să traduc un curs din engleză în română pentru Academia de poliţie.  Am acceptat pentru a-i uşura munca, dar m-am trezit într-o situaţie aproape traumatică.  Este vorba despre  alcătuirea profilului unui violator de către un analist chemat să ajute în investigarea unor astfel de cazuri. Mărturisesc groaza de a descoperi  urâţenia şi violenţa acestor oameni care îşi înjosesc uneori victima până la condiţia de obiect al unor plăceri bestiale, torturând-o şi ucigând-o, în final, fără scrupule.  

Am citit materialul şi am stat să mă gândesc dacă n-ar trebui să mă dezic de promisiune şi să-l restitui, declinându-mi competenţa sau recunoscând că mă  întristează şi mă sperie această traducere şi ceva din adâncul meu refuză să  treacă prin această experienţă până la capăt. Apoi mi-am zis că dacă Domnul a îngăduit, înseamnă că trebuie să primesc şi să mă silesc să nu mă tulbur. Dar sunt tentată în permanenţă să-i judec pe cei responsabili de violurile expuse în materialul amintit şi îmi stăruie în minte întrebarea : La ce vor fi ei supuşi în adâncul iadului unde vor sfârşi ? E teribil ; asta înseamnă că eu deja i-am « trimis » acolo ! Urmează doar să le stabilesc felul torturii ! Apoi mi-e cu neputinţă să nu sufăr citind despre umilinţele şi chinurile prin care au trecut acele persoane devenite victime ale unor oameni  bolnavi şi decăzuţi din umanitatea lor. Nu am de gând să vă dau niciun fel de amănunte, de ajuns că eu le ştiu, sperând să nu mă obsedeze sau să mă urmărească. Înainte de a începe să merg la biserică eram pasionată de  programele de pe Discovery intitulate Forensic Detective ! Se pare că « m-a ajuns » din urmă această patimă, cerându-mi acum "nota de plată".

Dar am început să vă mărturisesc acestea nu doar spre a-l pârî pe diavolul care încearcă să mă tulbure pornind de la această situaţie creată fără voia mea, ci pentru că m-a preocupat  o altă întrebarte: Oare victimele au reuşit să-i ierte pe cei care le-au distrus psihic şi, de multe ori, fizic?

Ca să încerc să pun în practică sfatul Stareţului Tadei de la Vitovniţa, îmi induc acum o serie de gânduri bune, urmând doar să  le menţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca arme de apărare împotriva acestui atac agresiv şi perfid al vrăjmaşului :  

 - Numai Domnul ne poate apăra şi izbăvi de astfel de experienţe cumplite, deci rugăciunea către Domnul  să-mi fie mai stăruitoare, mai fierbinte, ca nu cumva, luând harul său de la mine şi de la cei dragi mie, să ne aflăm în acest « iad » pământesc !

 - Slavă Domnului că le luminează mintea celor chemaţi să-i descopere şi să-i facă inofensivi pe acesţi oameni periculoşi pentru semenii lor !

 - Numai mila lui Dumnezeu mă ţine să nu cad şi eu în astfel de comportamente şi acte violente şi subumane ; cât trebuie, dar, să-I mulţumesc Domnului, că are grijă de mine ?

 - Dumnezeu este puternic, dacă este voia Lui cea sfântă, să facă din drac înger de lumină, să aducă iertare tuturor păcătoşilor, oricât de groaznice ar fi păcatele şi crimele lor, de ce i-aş judeca înainte de sfârşit ? De ce i-aş judeca vreodată, de vreme ce nu sunt eu judecător, ci Domnul Iisus Hristos ?

 Nu ştiu dacă am reuşit cu gândurile bune.  Ajutaţi-mă şi dumneavoastră cum vă va lumina Domnul ! Maica Domnului să îndepărteze cu puternicele sale rugăciuni tot răul ! Iertaţi-mă !

Foto:

http://www.qmagazine.ro/articole/1272/Soarele-credintei-straluceste-sub-pamant.html

De vorbă cu Părintele Justin

“Suferinţa este  antrenamentul poetului, al artistului, în viaţa asta. Talentul este duhul unui neam care se adună în nişte indivizi. Dacă ei nu duc la capăt ceea ce au primit, dacă nu dau înapoi neamului opere valoroase, atunci înseamnă că nu au fost demni de această frumoasă şi aleasă povară pe care au primit-o de la Dumnezeu...

 - Aţi spus că poezia a ţinut loc de rugăciune în închisoare... Sau a mers paralel cu rugăciunea...

 - Da. Poezia eu nu am îndrăgit-o aşa  mult la început. Pe Eminescu, totuşi, l-am iubit pentru că, într-adevăr, poeziile lui sunt ca şi rugăciunea. Apoi am ales poeziile după izvorul lor, după cum m-am identificat cu ele, după harul pe care l-am simţit în dosul cuvintelor. Pentru că viaţa toată trebuie să fie spre cântec, spre iubire, spre viaţă[veşnică]. Cine scrie poezie, acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har, se înţelege...!”

“- Care sunt cărţile care v-au marcat?

 - Una din cărţile care m-a format pe mine în mănăstire, care m-a marcat, a fost “Patericul egiptean”. A fost prima carte pe care am luat-o în mână în mănăstire. Apoi a urmat “Mântuirea păcătoşilor”, apoi, “Vieţile Sfinţilor”, la care m-am oprit foarte mult, cu precădere la viaţa Mariei Egipteanca. Era o ediţie a “Vieţilor Sfinţilor” a lui Lascarov Moldovan, care avea la  fiecare viaţă de sfânt un comentariu... Cartea asta am ţinut-o aproape tot timpul.”

Adrian Alui Gheorghe

Întâmpinarea Domnului

AXIONUL

http://www.youtube.com/user/ioanasalis#p/a/u/2/aTU5dHRlI5I

***

„Nu pricep, Curată...”

http://www.youtube.com/user/doxapatriqueio#p/f/76/NiibgRLo9fs

***

ΑΚΑΤΑΛHΠΤΟΝ ΕΣΤΙ - ΘΕΟΤΟΚΕ Η ΕΛΠΙΣ

http://www.youtube.com/user/doxapatriqueio#p/f/73/P1r6Yo4Xxrw

 ***

“În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lîngă aceasta, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.

Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire".

Auzind Iosif şi Preacurata Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat:

 "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfânta Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire".

Sursa :

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-02-intimpinarea_domnului.html

ICOANE

http://europeana.cimec.ro/detaliu.asp?k=66BB6F7EF5B24FC392408DA501535141 (http://stage.srpskoblago.org/Archives/Decani/exhibits/Collections/GreatFeasts/CX4K1739_l.html)

"...ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi "(IV)

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?

Sfârşitul se apropie!...”

„...râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.”

Există oameni  trândavi atât cu trupul, cât şi cu duhul. Ei sunt vrednici de mare plângere. Mai există şi oameni care cu trupul se ostenesc foarte mult, iar cu duhul nicidecum. Ei dobândesc  bunuri numai în această viaţă, neglijându-şi pe deplin sufletul. Nici unul dintre aceştia nu este necredincios. Dimpotrivă, recunosc că există Dumnezeu, însă El le este străin în fiecare ceas. În loc să aibă în permanenţă pe Dumnezeu în minţile lor, ei trăiesc neîncetat în forfota pământească. Diavolul a lăsat o perdea peste  ochii lor cei duhovniceşti, ca să nu vadă ce-i aşteaptă după moarte. El îi stăpâneşte prin problemele de zi cu zi şi prin necontenite griji. Acesta i-a îmbătat cu opiumul zăpăcelii pământeşti, ca să nu ia seama la pieirea lor. Şi, iată, aceşti oameni toată ziua o închină istovitoarelor forfoteli pământeşti, iar seara, frânţi de oboseală, fie ascultă la radio, fie privesc la televizor până târziu, astfel că nu le mai rămâne vreme pentru  vreo rugăciune.  În cel mai fericit caz ei se închină numai şi se culcă. Aceasta se numeşte lene duhovnicească. O, opreşte-te, frate, opreşte-te, soro, pentru zece minute înaintea icoanelor  din casă, mulţumeşte Domnului pentru ziua care a trecut, cere ocrotire pentru timpul nopţii şi binecuvântare şi milă pentru  ziua ce va urma! Cât de mult îţi dăruie Domnul! Afieroseşte-I şi tu  Lui măcar câteva minute pe zi! Aceasta este  pentru tine extrem de  important! Dându-I Lui  fie şi câteva minute din viaţa ta, în realitate tu nu Lui, ci ţie îţi foloseşti! Acesta este cel mai minunat lucru în credinţa noastră: că atunci când Domnul îţi dă, şi atunci când tu Îi dai, tot tu te îmbogăţeşti!.

Să nu petrecem în lenevire duhovnicească şi în zadarnică visare viaţa noastră! Viaţa pământească este o mare comoară, un preţios capital, cu care putem să cumpărăm fericirea cea veşnică. Închipuiţi-vă că am fi foarte, foarte tineri şi că Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim, de pildă, mai bine de o sută de ani! Închipuiţi-vă, de asemenea, că El ne-ar conduce într-o grădină minunată, în care există îngropate multe comori, spunându-ne că doar un singur ceas ne este îngăduit să  petrecem în această grădină, ca să adunăm pe parcursul acestui singur ceas oricâtă bogăţie şi mijloace de trai dorim pentru suta de ani de viaţă ce ne stă înainte. Dacă noi am avea fericirea să fim găzduiţi într-o asemenea grădină minunată doar pentru un ceas, ce am face?  Ne-am culca şi am dormi oare sub un pom? Ne-am plimba oare fără de grijă pe  aleile acesteia? Am pierde vremea fără a face nimic, privind la frumuseţile ei?  Am visa la lucruri nemaipomenite? Nu am lua, dimpotrivă, târnăcopul şi ne-am apuca de lucru cu înfiorare, spre a căuta comorile îngropate, şi nu am folosi oare cu cât mai multă înţelepciune fiecare minut, ştiind că peste un ceas vom fi rechemaţi  din grădină şi că fiecare va ieşi  din ea cu cele pe care a reuşit să le adune vreme de un ceas?

Viaţa noastră pământească este acea grădină. Noi suntem îngăduiţi în ea doar pentru o anume vreme. Ceea ce reuşim să adunăm în această vreme în grădina vieţii, cu acelea va trebui să trăim în veşnicie. Cât de rău acţionează duhovniceşte cei leneşi! Ei se dedau, împotriva propriilor interese, la somn duhovnicesc, la visare păcătoasă, la trândăvie nesocotită. Şi în fiecare moment pot să fie chemaţi din această viaţă. Cu ce se vor arăta ei atunci înaintea lui Dumnezeu?

Cântările şi rugăciunile din Postul Mare ne îndeamnă să ne pocăim de nepăsarea noastră de până atunci: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie!...”

Aceste cântări ne cheamă să o rupem cu orice păcat săvârşit până în acel  moment şi să ne îmbogăţim cu comoara virtuţilor. Însă cum să ne îmbogăţim în virtuţi? Două sunt modurile în acest caz: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine să înfăptuim binele, ori să răbdăm  răul care, fără de voia noastră, ni se întâmplă în vremea ispitei, pentru a-l preface în virtute.

Despre primul caz, pe care-l vom numi activ, nu găsim necesar să vorbim mai cu amănuntul aici, căci tocmai acesta va fi motivul nostru principal în examinarea virtuţilor. Cu cea mai mare părere de rău constatăm că râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.

Dacă nu suntem însă în stare să ne mântuim în primul chip, să alegem pe cel de-al doilea, pasiv, care constă în faptul de a ne smeri şi de a răbda necazurile care ne cuprind în ciuda voii noastre.

 Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis – să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase , să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – „piatra filozofală” a rămas un vis neîmplinit. Însă ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi care năzuiesc spre Dumnezeu; care  cu sinceritate  însetează după mântuire. Ei au prefăcut şi prefac totul în aur prin „piatra filozofală dată nouă de Hristos. Această „piatră filozofală” se numeşte smerenie şi răbdare.

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!”(Matei 5, 3)? Ele  se tâlcuiesc: fericiţi sunt aceia care pe toate în viaţă le primesc  cu smerenie: şi bucuriile, şi necazurile, şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi  ofensele; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile! Prin smerenia lor, ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei.

Ce înseamnă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre(Luca 21, 19)? Ele se tâlcuiesc astfel: creştini, voi puteţi să dobândiţi „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia metalele cele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi  duhovniceşti, cum sunt: iertarea ofenselor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, suportarea blândă a diferitelor observaţii, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.

 Smerenia şi răbdarea  prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface ispita în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te  Proniei dumnezeieşti, suportă greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Aceasta este iubirea  de osteneală duhovnicească.

Iată, astfel trebuie să ne ostenim întotdeauna în grădina vieţii duhovniceşti şi mai cu seamă în Postul Mare! Atunci vom ieşi  din această viaţă cu bogate izbânzi duhovniceşti. Cine este certat cu cineva şi nu vrea să-l ierte, acela este leneş. El nu vrea să prefacă jignirile în aur. Cine este în stare să postească şi nu doreşte este leneş duhovniceşte. Acela nu doreşte să prefacă ispitirea mâncării de dulce în aur. Cel ce este păgubit material şi nu doreşte să suporte  aceasta cu blândeţe, acela este plin de lenevire duhovnicească. El nu doreşte să prefacă paguba în aur.

Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate fi prefăcută în aur duhovnicesc curat, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Sfinţii au dovedit aceasta de mii de ori. E nevoie doar de iubire de osteneală duhovnicească. Sufletul celui iubitor de osteneală luminează asemenea securii ce străluceşte când este pusă la lucru. Lenevirea este rugina duhului. Mai bine este să te toceşti decât să rugineşti. Căci daca te toceşti poţi să te ascuţi din nou. Însă dacă rugineşti,  pe de-a-ntregul vei pieri. Rugina înseamnă moarte.

Doamne, duhul trândăviei nu mi-l da mie!...

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Au şi cărţile destinul lor: „am respirat libertate prin cărţi!”

„Dar dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare?”

Părintele Justin Pârvu

 - Părintele Grebnea  spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Sfântul Augustin, o ediţie în limba franceză...Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate  mai periculoase decât oamenii?

 - Se putea, dar numai prin minuni...

 - Apoi spune că a învăţat-o pe de rost...

 - Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul  exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărţită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul n-a avut atâta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam[...] Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic.

 - Poezia v-a salvat...?

 - Ne făcusem  o datorie din a le reţine, din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblânzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a torţionarilor, care ştiau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lângă altul, în condiţiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.[...] Or, ei nu s-au gândit că mai există şi cultura care poate să-l facă pe om să reziste, că mai exista gândurile, răbdarea, educaţia. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului...! „Ce facem azi?” ne întrebam. „Azi avem întâlnire în celulă cu un inginer agronom!”. Inginerul acela agronom trebuia să spună totul despre ceea ce ştia el de la răsadul roşiei până la răsadul sfeclei.[...] Toţi învăţam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii spune celorlalţi. Aşa am învăţat noţiuni de bază de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră...

 - Era o adevărată facultate... Mai ceva decât o facultate...

 - [...] vreau să vă mai spun cum  veneau cărţile acestea în închisoare. Este foarte interesant. Erau oameni care ieşiseră din puşcărie, dar care urmau să reia detenţia, pentru că erau urmăriţi, ştiau că li se dădea drumul doar ca să fie inculpaţi din nou. Ei bine,  ce făceau ei înainte de a fi arestaţi din nou? Îşi căptuşeau hainele cu fascicule din Noul Testament sau cu Psaltirea sau cu alte cărţi de mare importanţă pentru om în general. Unul îşi lua pe Sfântul Augustin, altul îşi lua Noul Testament sau alte cărţi, după cum considera el că trebuie să studieze, să se hrănească , să ajute şi pe ceilalţi. La un moment dat se găseau în temniţa aceasta cărţi care circulau mai ceva ca oamenii.

 - Era vorba de oameni-cărţi, de oameni-bibliotecă...

 - Da, biblioteca o ştiai acolo, la locul ei, în celulă, la cutare... De asta anunţam pe tot traseul  acesta al celulelor , prin semnalele noastre secrete, în alfabetul morse. Vedeţi că în celula noastră sunt atâtea cuvinte în limba germană, atâtea în franceză, atâtea în italiană, atâta filozofie, atâta teologie, atâta geografie, atâta istorie...! [...] Astfel toate celulele erau adevărate şcoli, săli de studiu, citeam şi învăţam ştiind că astfel puteam să rezistăm , să înfrângem vremurile şi condiţiile în care ne aflam. Bine, totul era la nivel de puşcărie, să nu-şi imagineze cineva că  stăteam să studiem ca la biblioteca Academiei...

 - Aveţi obsesia cărţilor, am văzut în multe dintre ieşirile dvs. publice că îi îndemnaţi pe oameni să citească.

 - Dar dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forţa, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor. Despre ce am fi vorbit între noi , dacă n-am fi avut cărţile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educaţia şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii extreme...Acum nu mai citesc nimic, din păcate. Am uitat toate Acatistele, toţi psalmii, toată Biblia, Noul Testament... Cum am intrat în libertate le-am avut la îndemână şi n-am mai avut timp de ele, am crezut că e mai bine să fiu în relaţie cu oamenii şi mai puţin cu cărţile.”

Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005, paginile 99-103.

Pentru a lupta împotriva trândăviei care ne ameninţă, să recurgem şi la cărţile duhovniceşti, despre care Părintele Justin ne învaţă că ne ajută să respirăm liber nu doar în condiţii de privare de libertate, ci şi de robie a patimilor. Cărţile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi îi ajută omului căzut să se ridice din temniţa în care l-au închis patimile sale.

Mintea celui trândav este atelier al diavolilor...”(III)

„Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele."

Trândăvia(Capitolul 3)

Pe primul loc între păcate, Sfântul Efrem aşează trândăvia. Oricine ştie ce este trândăvia – starea de zădărnicie. Când duhul zădărniciei – starea sufletească de lenevire şi de trândăvie – cuprinde sufletul, diavolul se foloseşte de această lipsă de ocupaţie cu lucruri folositoare a omului ca să-i îndrepte gândurile către rău. Nu în zadar în popor se spune că lenea este maica tuturor păcatelor. Cel ce nu are nimic de lucru începe să săvârşească ceea ce nu  trebuie. Că multă răutate a învăţat(pe am) lenevirea(Isus Sirah 33, 32) – citim în Sfânta Scriptură.

Trândăvia se manifestă  atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deşarte, în băutură, jucând table ori cărţi, ori în nesăvârşirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovnicească constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăinţă cu săvârşirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăţiei materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogăţirea în vicii.

Trândăviei i-au fost adresate asprele cuvinte ale  Sfântului Apostol Pavel: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!(II Tesaloniceni 3, 10). Leacul împotriva trândăviei este munca. Osteneala trupească este folositoare existenţei noastre fizice, iar osteneala duhovnicească este  de neapărată importanţă duhovnicească după dreptar şi pentru veşnica noastră mântuire.

 Postul cel Mare este o perioadă deosebit de prielnică pentru lupta cu lenevirea. Aceasta este perioada vlăguirii păcatului în trup şi a silirii de sine spre a pune bun început duhovnicesc. Nicicând omul nu poate să se zidească cu atâta binecuvântare ca în perioada Postului Mare. Cântările de umilinţă din biserici deşteaptă sufletul din somnul păcatelor, îndemnându-l către pocăinţă, aducându-i aminte de înfricoşătoarele  pedepse pentru păcate, aprinzând în el dorinţa de a se îndrepta; îl însufleţesc către înălţimi şi-l avântă către o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, rugăciunile bisericeşti din Postul Mare îl predispun pe om  către nevoinţa duhovnicească. Şi, chiar numai pe aceasta dacă o dobândim, este deja un mare câştig pe drumul îndreptării de sine. Numai osteneala duhovnicească ne poate îmbogăţi cu nepreţuitele comori ale virtuţilor. Într-adevăr, fără ajutorul harului dumnezeiesc nu se poate obţine nimic bun, dar nici fără contribuţia noastră Dumnezeu nu poate să ne „bage pe gât” ceva bun. Dacă asemănăm harul lui Dumnezeu cu  ploaia, fără de care sămânţa de grâu nu ar putea nici să încolţească, nici să răsară şi nici să dea rod, atunci trebuie să asemănăm munca omenească cu ogorul de arat şi de semănat, fără de care nu este cu putinţă să nădăjduim într-o bună recoltă.

Ştiind că osteneala duhovnicească ne îmbogăţeşte în virtuţi şi ne apropie de Dumnezeu, diavolul ne insuflă lenea – ce pare la prima vedere un lucru foarte nevinovat şi nevătămător. Şezi, căci nimic rău nu faci! Ce păcat este în asta? Nu este oare aceasta, în orice caz, mult mai bine decât a săvârşi nelegiuiri?  Astfel gândesc mulţi oameni, însă ei  nu au dreptate. Nesăvârşind nimic, tu deja săvârşeşti păcatul, pentru că încalci porunca cea dintâi a lui Dumnezeu – porunca de a munci – dată lui Adam în Rai chiar mai înainte de a porunca de a se păzi să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În Biblie citim că Dumnezeu a poruncit lui Adam, îndată după crearea lui, să se ostenească, lucrând şi păzind grădina Edenului( vezi Facerea 2, 15[„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”])

Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele. Mintea celui trândav este atelier al diavolilor, în care se făuresc planurile viitoarelor căderi ale celui leneş  şi în care omul singur îşi împleteşte laţurile viciilor  cu care, mai devreme sau mai târziu se va înfăşura. Nu întâmplător lenea este enumerată printre  cele şapte păcate de moarte. De la nevoitorii egipteni de demult ne-a rămas  o înţeleaptă apoftegmă:

„Monahul care lucrează este ispitit de un singur demon, iar cel care pierde vremea în zadar este înconjurat de o mulţime fără de număr de demoni”.

Nu din nelucrare oare mulţi oameni cad în grele păcate înaintea lui Dumnezeu? Începând cu grăirea în deşert, rod al cugetării deşarte, ei se dedau vorbăriei fără rost, la privirea curioasă către păcate străine, şi astfel  îşi neglijează propriul suflet. Cineva poate să întrebe: „Dar ce să fac, când am terminat lucrul şi mă odihnesc? În timpul odihnei vorbesc cu colegii. Oare aceasta este păcat?”  Nu, nu este păcat dacă vorbiţi despre lucruri nevinovate, şi cu atât mai mult dacă vorbiţi lucruri de folos. Însă oare acestea sunt convorbirile voastre? Este posibil să începeţi cu teme lipsite de păcat, dar din cuvânt în cuvânt ajungeţi la  convorbiri necuviincioase. Fiecare urmăreşte să iasă în evidenţă cu vreo glumă. După glumă se trece la povestiri lipsite de curăţie. De acolo se sare la subiecte primejdioase curăţiei. După aceea, încep îndată bârfirile despre cineva care nu este prezent şi se ajunge, de la cele mai nevinovate discuţii, la cele mai grele păcate.

Dar cum să ne ferim de toate acestea? Trăim în mijlocul oamenilor – nu putem să nu vorbim cu ei, nici să nu împărtăşim gânduri şi impresii! Gânduri şi impresii pot fi împărtăşite, însă numai în sens ziditor. Nestăpânindu-se omul de la asemenea împărtăşiri „fără vătămare”, poate să meargă în iad.  Şi de acolo nu vor putea să-l izbăvească prietenii lui, din pricina cărora el a păcătuit când a glumit şi când a osândit. Aşa că este mai bine ca în timpul odihnei să nu te dedai deşertăciunii, din care se va naşte păcatul. Ci odihna ostenelii trupeşti umple-o cu lucrul cel duhovnicesc şi prin aceasta te vei îndepărta de orice păcat. Însă lucrarea duhovnicească stă în rugăciune. Cea  mai potrivită în asemenea cazuri este Rugăciunea  lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.

Iar dacă prietenii tăi, observând că te îndepărtezi de ei, încep să râdă de tine,  şi să te batjocorească, nu te tulbura! Mai bine să suporţi batjocura falşilor prieteni decât, pentru josnicia de a plăcea oamenilor, să săvârşeşti păcate înaintea lui Dumnezeu. Niciunde în Scriptură Dumnezeu nu ne îngăduie, pentru plăcerea oamenilor, să păcătuim. Când te îndeletniceşti cu virtutea, iar cei necuraţi observă şi râd pe faţă de tine, atunci îngerii în chip nevăzut se bucură de tine. Preferă să fii în părtăşie cu Dumnezeu decât, făcând pe placul oamenilor, să fii în părtăşie cu diavolul. Către cea din urmă părtăşie te conduc grăirea deşartă, grăirea de lucruri necurate şi grăirea de rău. Dacă doreşti să fii credincios lui Dumnezeu şi cucernic, dispreţuieşte părerile oamenilor cele pervertite şi cugetă la dumnezeiasca învăţătură, exprimată atât de bine de cuvintele Sf. Ap. Iacov:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima , cucernicia acestuia este zadarnică. Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: ...să  ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii(Iacov 1, 26-27).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.