Cuminecare

"Multa dragoste şi smerenie a bătrânului (Avva Augustin) nu avea limite. O dată, îmi spunea, i s-a arătat diavolul în chilia sa cu chip de câine înspăimântator, care arunca foc pe gură şi s-a repezit la el să-l muşte, pentru că, aşa cum i-a spus, îl ardeau rugăciunile bătrânului Augustin. Acesta l-a apucat şi l-a aruncat în zid spunându-i:

- De ce, diavole, ataci făpturile lui Dumnezeu?

În continuare bătrânul mi-a zis:

- Şi diavolul era puternic, dar şi eu m-am ţinut tare şi am dat cu el de zid. După aceea mă mustra însă foarte mult conşiinţa că l-am lovit pe diavol. Aşteptam cu răbdare să se lumineze de ziua şi să mă duc la duhovnicul meu să mă spovedesc, fiindcă lovisem pe diavolul. Cum s-a luminat, m-am dus la Provata (distanţă de o ora şi jumătate), la duhovnicul meu şi m-am spovedit. El însă a fost foarte înţelegător cu mine şi nu mi-a dat nici o pedeapsa, ci mi-a spus să mă cuminec. Eu, de bucurie, m-am rugat apoi toată noaptea şi m-am dus la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit. Când preotul mi-a dat împărtăşania în gură, am văzut-o ca pe o bucată de carne şi sânge şi mestecam ca să pot înghiţi. În acelaşi timp simţeam şi o mare bucurie sufletească, atât de mare că nu puteam să-i rezist. Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu lumina ca o lampă. Şi am plecat repede ca să nu mă vadă părinţii şi am citit singur Mulţumirea către Dumnezeu în chilia mea." (Patericul Athonit, Ed. Anastasia, 1995, p. 91)

Trimis de Ioana B. V.

Imaginea de la:

http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2007/02/

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Luni[ Rom. 16, 17-24; Mt. 13, 10-23]. Pentru ce mulţi nu pricep convorbirile privitoare la lucrurile duhovniceşti? Din pricina învârtoşării inimii. Atunci când inima e umplută de împătimirile lucrurilor pământeşti, ea devine grosolană, precum este scris: „îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lărgitu-s-a”. Astfel fiind, ea trage în jos ca o ghiulea, ferecând de pământ întregul suflet şi mintea împreuna cu acesta. Atunci, învârtindu-se numai în cercul lucrurilor de jos, devine josnică şi nu se poate înălţa, întocmai ca o orătanie ghiftuită cu nutreţ; nu vede cele de sus, toată alcătuirea ei este potrivnică acestora… Acolo este un tărâm cu totul necunoscut ei. Printre toate concepţiile şi experienţele sale, ea nu poate afla nimic care să fie pe potriva celor de dincolo, ca să le poată vedea pe acestea măcar în ghicitură. Ca atare, nici el nu se apucă să facă judecăţi privitoare la aceste lucruri, nici pe alţii, care fac astfel de judecăţi, n-are chef să-i asculte, iar cărţile în care este scris despre aceste lucruri nici nu le ia în mână.. Oare nu aceasta este pricina pentru care la mulţi puteţi găsi destule reviste lumeşti, iar duhovniceşti, nici măcar una, nici măcar o singura carte duhovnicească, nici chiar Evanghelia?

Minuni ale Cuviosului Paisie Athonitul

"4 iunie 2006 - Vă spun că sfinţii de curând canonizaţi au multă slavă, multă îndrăzneală către Domnul si ne ajută foarte mult. Utmătoarea întâmplare s-a petrecut cu vreo trei luni în urmă. Un şofer plecase cu masina de la Thermi, de lângă Salonic. Pe drum, un călugăr l-a oprit şi i-a spus: “Băiete, poţi să mă duci şi pe mine până la Salonic ? », « Desigur, urcă!». Şoferul era singur. Acel monah s-a aşezat lângă el şi i-a zis: “Kosta – fără să-l fi cunoscut – ai un cancer malign în plămânii tăi. Ar trebui să te duci la spital şi o să-l descoperi.” Imediat a dispărut. Şoferul a rămas uimit. A dat câteva telefoane şi a povestit ce i s-a întâmplat. I s-au adus câteva fotografii şi l-au întrebat dacă îl recunoaşte în ele pe călugăr. L-a recunoscut pe Bătrânul Paisie. Apoi a mers, desigur, la spital. Doctorii i-au făcut testele necesare şi l-au diagnosticat cu cancer pulmonar malign, deşi el nu simţea niciun fel de durere. Iată cum aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu se arată după moarte ca sa adeverească Sfintele Evanghelii."

+

"De curând am vizitat chilia Părintelui Paisie şi acolo Părintele Isaia ne-a povestit cea mai recentă minune a Bătrânului.

Antrenorul echipei naţionale de fotbal avea soţia la terapie intensivă, în comă, într-o stare gravă, când un prieten l-a întrebat dacă vrea să meargă să ceară un Paraclis la Mănăstirea Suroti, unde se află mormântul Bătrânului Paisie. El i-a răspuns că nu poate pleca de lângă patul soţiei sale, aşa că prietenul s-a dus singur şi i-a adus pământ de pe mormântul Bătrânului Paisie. Soţul a amestecat pământul acesta cu ceară şi a uns mâna bolnavei în semnul crucii şi o ! minune ! Femeia care fusese în coma într-o stare foarte gravă, a deschis ochii şi a sărutat crucea şi, desigur, a şi-a revenit definitiv, până la urmă. O alta minune a acestui mare atlet al credinţei noastre ortodoxe."

+

"Altă doamnă din Cipru s-a dus în pelerinaj la mormântul Părintelui Paisie. Îngenunchind ca să se închine, ea a alunecat. Şi-a sprijinit mâna de pământ ca să nu cadă. Întorcându-se la hotel, a văzut pe umărul său nişte pământ. S-a bucurat, pentru că a luat întâmplarea ca pe o binecuvântare de la mormântul Părintelui Paisie. L-a adunat într-un vas şi l-a pus lângă ea. Apoi s-a culcat. Când s-a trezit, a văzut cu mirare că un crin crescuse din pământ. Cine l-a plantat, cine l-a udat?"

Sursa materialului şi a pozelor:

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/07/posthumous-miracles-of-elder-paisios.html

Sf. Nicodim Aghioritul – Cuvânt pentru pocăinţă

„Acum învaţă şi cum se cuvine să sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade în locul celor sălbatici de mai înainte. Adica în loc de răutăţi să sadeşti faptele cele bune; în loc de mândrie, smerenie; în loc de lăcomia pântecelui, înfrânare; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime,blândeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria si întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urâciune, dragoste de fraţi şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu e de ajuns, frate, spre câştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mântuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie sa sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii cei salbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfântul Duh prin David, scriitorul de psalmi, „să fugi de cele rele şi să faci cele bune”(Psalmul 33, 13)

[…] după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta, se cuvine să le păzeşti cât poţi, până ce vor prinde rădăcini, adică până ce se vor face cu obişnuinţa, deprindere în tine, după cum mai înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele şi patimile, şi până ce vor înflori şi vor face rod de mântuire şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci de nu le vei păzi şi nu le vei îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cât tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind din nou neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei ce zice: „Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, au venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine printre grâu şi s-a dus.”(Mt. 13, 24-25). Şi de nu vei păzi faptele bune cu sârguinţă, se întorc iarăşi patimile în inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile iubitoare de întoarcere. Iar întorcându-se şi aflând locul inimii bine împodobit şi lucrat, se înrădăcinează mult mai adânc decât înainte, şi aşa cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decât cele dintâi, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se întâmple ţie, iubitule, niciodată.”(44-45)

Sfântul Nicodim Aghioritul - La 200 de ani de la trecerea sa la Domnul

Sfântul Nicodim Aghioritul(1749 - 1809), unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai monahismului ortodox de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, s-a născut în insula Naxos, din părinţi evlavioşi(Antonie şi Atanasia). A învăţat mai întâi cu preotul parohiei sale, apoi la şcoala elementară din Naxos şi, la sfatul tatălui său, a urmat renumita şcoală teologică de la Smirna.

Dumnezeu l-a înzestrat cu putere de muncă şi inteligenţă, astfel încât tot ce auzea sau citea vreodată i se întipărea în minte, care era ca o cutie cu nenumărate comori. Dascălul său, Ierotei Dendrinos, l-a solicitat să-i devină urmaş la catedră, atât de mult îl preţuia : « nu am pe altul asemenea ţie vrednic ». Dar Nicolae(după numele de botez) era destinat vieţii mai înalte, monahale.

În ciuda anticatolicismului vremii, el şi-a fondat o vastă cultură, în care a inclus şi operele spiritualităţii apusene. Bun cunoscător al ortodoxiei, nu se temea de adversari pentru că le cunoştea bine opera, ca să le combată erorile.

În 1770, după terminarea studiilor, Nicolae se întoarce la Naxos, unde mitropolitul Antimos îl angajează secretar. În această calitate, el va cunoaşte personalităţile duhovniceşti care îi vor schimba viaţa. Este vorba de călugării atoniţi Grigorie, Nifon şi Arsenie, aparţinând grupării celor care susţineau că nu se pot face parastase duminica pentru că este ziua Învierii Domnului(« colivarii »). Ei i-au dat primele noţiuni despre viaţa monahală şi despre rugăciunea inimii.

Gheron Silvestru din Cezareea va deveni primul dascăl al Sfântului Nicodim în viaţa contemplativă, de neîncetată rugăciune. Asceza lui gheron Silvestru o va îmbina cu înţelepciunea mitropolitului Macarie al Corintului, alt învăţător al său.

În anul 1775 pleacă la Sfântul Munte, dar întâmpină şi o ispită puternică, fiind nevoit să înoate plângând în urma corabiei. Intră ca vieţuitor la Mănăstirea Dionisiu, idioritmică. Aici străluceau Hagi Macarie şi Hagi Avramie, părinţi îmbunătăţiţi. După doi ani de evlavie, râvnă şi ascultare, este tuns rasofor şi primeşte numele de Nicodim. Ca citeţ şi secretar al mănăstirii, se adânceşte în studiul dudovnicesc al Sfinţilor Părinţi, în bogata bibliotecă a mănăstirii. Pe multe lucrări a fost găsită însemnarea : « manuscrisul a fost citit de mine, Nicodim din Naxos.»

În 1777, mitropolitul Macarie îi propune să scrie carţi care să salveze de la uitare scrierile patristice, repunându-le în circulaţie spre folosul poporului grec, de curând eliberat de sub robia turcească, având nevoie acută de hrană spirituală. Aşa a început diortosirea Filocaliei, cu proloage şi scurte introduceri despre vieţile Sfinţilor cuprinşi în carte.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ ca despre un părinte foarte îmbunătăţit, se hotărăşte să plece să-l întâlnească. Dar voia lui Dumnezeu este alta : corabia cu care călătorea este prinsă de o furtună gata să o scufunde ; văzând aici un semn dumnezeiesc, Sfântul Nicodim îşi schimbă gândul şi revine în Sfântul Munte, stabilindu-se la schitul Mănăstirii Pantocrator, unde intră în ascultarea bătrânului Arsenie. Retas în insula Shiropoula, scrie, pentru vărul său, Ierotei din Evrip, episcopul, o carte duhovnicească excepţională, o adevărată enciclopedie, rod al vastei sale culturi teologice şi filosofice, dar şi al experienţei sale ascetice şi contemplative. Învaţă cum se poate dezrobi mintea de lanţurile plăcerilor sensibile pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la contemplaţie.

Întors la Sfântul Munte, e tuns în schima mare ; se stabileşte în chilia Theona a Mănăstirii Pantocrator. Are şi un ucenic, viitorul monah Ierotei. Când scrie, este atât de absorbit, încât uită şi să mănânce. Deseori este supus atacurilor demonice, deoarece prin operele sale se opune lucrării diavolului. Deşi n-a fost hirotonit ieromonah, a avut harisma discernerii gândurilor, a povăţuirii sufletelor şi a înainte-vederii.

În 1806, foarte epuizat, în urma volumului uriaş de muncă, suportă şi acuzaţiile de erezie ale Patriarhului Grigorie al V-lea. Cu ultimele puteri, scrie o apologie: „Mărturisire de credinţă”(1819), luând apărarea „colivarilor” împreună cu care a fost acuzat. Egumenii celor douăzeci de mănăstiri atonite adeveresc ortodoxia Sfântului Nicodim într-o scrisoare din 1807.

Starea sănătăţii se înrăutăţeşte rapid, simte că Domnul îl cheamă şi e sătul de această lume. Cerându-şi iertare de la fraţi, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, pleacă la Cel Iubit al său în zorii zilei de 14 iulie 1809. A lăsat ca moştenire o bogată operă duhovnicească. A fost canonizat la 31 mai 1955.

Monah virtuos, mare învăţător, ascet bogat în înţelepciune, sever întru nevoinţe şi dulce întru învăţătură, filosof al trăirii monahale, s-a cufundat mai adânc decât toţi în profunzimile sufletului aghioritic, cu harul lui Dumnezeu recomandând cele trebuitoare vindecării sufleteşti şi cele cuvenite vieţii monahiceşti. Arhimandritul Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, îl caracteriza astfel:

„ Nicodim, adâncul vizionar al exerciţiilor spirituale în lupta cu trupul, cu lumea şi cu diavolul, este dintre ostaşii lui Hristos, luptătorul cel neînvins, marele tâlcuitor şi scriitor, noul dascăl ecumenic.”

Opera lui, de o importanţă capitală pentru ortodoxie, nu se distinge prin originalitate, ci prin adecvarea la cerinţele epocii, ale poporului ortodox, slăbit de întunericul neştiinţei şi de atacurile drăceşti şi eretice. Drept urmare, scrierile sale sunt până astăzi izvor de viaţă duhovnicească. Mai ales „Războiul nevăzut”, care a cunoscut numeroase traduceri în Orient şi în Occident.

În „Dicţionarul de spiritualitate ascetică şi mistică” este caracterizat ca părinte duhovnicesc de marcă, om „însetat de muncă, dedicat îmbunătăţirii comportamentului omenesc spre slava marelui Dumnezeu”, cel care are meritul de a fi pus la îndemâna tuturor „bogăţiile spiritualităţii patristice îngropate încă în manuscrise sau puţin accesibile în formele lor originale”(42) De asemenea, se apreciază faptul că „neobositul Nicodim s-a ostenit mult să integreze isihasmul palamit în curentele cele mai clasice ale spiritualităţii Bibliei şi ale Sfinţilor Părinţi şi a pus fundamentele renovării filocalice în întreaga Biserică Ortodoxă”(42).

Opera Sfântului Nicodim Aghioritul

1. Filocalia, 1782, Veneţia, două volume;

2. Everghetinos, 1783, Veneţia, colecţie de învăţături ale Sfinţilor Părinţi;

3 Lucrări aflate ale Cuviosului şi de-Dumnezeu-Purtătorului Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, 1790, Veneţia, cuvântări şi opera poetică;

4. Carte foarte folositoare pentru suflet, 1794, Veneţia, învăţătură practică pentru duhovnici. canoanele Sf. Ioan Postitorul şi sfaturi pentru penitent;

5. Cununa Pururi Fecioarei sau Noul Theotocarion, 1796;

6. Carte foarte folositoare de suflet care se numeşte „Războiul nevăzut”, 1796, Veneţia, manual de viaţă duhovnicească;

7. Pidalionul, 1800, Leipzig, colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe;

8. Carte cu adevărat de mare folos sufletesc, care se numeşte „Exerciţii spirituale”, 1800, Veneţia, ajutor în lupta pentru desăvârşirea creştină;

9. Manual de sfaturi pentru păzirea celor cinci simţuri, 1801, Viena sau Veneţia, tradusă în româneşte în 1826 de arhimandritul Domeţian de la M-rea Neamţ;

10. Culegere nouă, 1803, Veneţia, sinaxare şi vieţi prescurtate de sfinţi;

11. Hristoitia, 1803, Veneţia, Cartea bunei cuviinţe sau a bunelor moravuri;

12. Cartea lui Varsanufie, 1816, Veneţia, carte de înalt nivel duhovnicesc, culegere de răspunsuri date de fericiţii Varsanufie şi Ioan;

13. Mărturisire de credinţă, 1819, Veneţia, răspuns la acuzaţiile de erezie;

14. Tâlcuire la cei 150 de psalmi ai proorocului şi regelui David, 1819-1821, Constantinopol, ş. a.

Pe lângă acestea, o colecţie impresionantă de creaţii în domeniul imnografiei şi al slujbelor bisericeşti se adaugă operei uriaşe a Sfântului Nicodim Aghioritul.

Vezi şi: prezentarea cărţii Sf. Nicodim, Paza celor cinci simţuri :

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/paza-simturilor.html;

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/sf-nicodim-aghioritul-paza-celor-cinci.html

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/sf-nicodim-aghioritul-paza-vederii-si.html

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/pazirea-tuturor-simturilor.html

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/despre-paza-imaginatiei-mintii-si.html

Cuviosul Paisie Aghioritul, cu durere şi cu dragoste...

„Lucrarea duhovnicească în noi înşine este lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că vorbeşte exemplul, şi atunci oamenii imită binele pe care îl văd şi se îndreaptă.”

***

„…când, de pildă, ne gândim la un sfânt pe care îl avem la evlavie sau la sfântul pe care îl prăznuim, mintea va merge la cer. Şi când ne gândim la sfinţi, şi Sfinţii se gândesc la noi şi ne ajută. În felul acesta îşi face omul prietenie cu sfinţii, care este cea mai sigură prietenie.”

***

„Orice dorinţă, oricât de bună ar părea, un este mai bună ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului”

***

„Numai când se dăruieşte lui Hristos inima nu se iroseşte şi numai în Hristos află legătura cea bogată a dragostei dumnezeieşti în această viaţă, iar în cealaltă, cea veşnică, veselia dumnezeiască.”

***

„…atunci când lucrurile, fie şi nepăcătoase, îmi iau o bucată din inimă, îmi slăbesc dragostea mea faţă de Hristos, dorinţa este rea.”

***

„…fericirea lumească este nefericire duhovnicească.”

***

„Cineva poate cerceta multe cărţi, dar dacă nu se supraveghează pe sine, toate cele citite sunt zadarnice.”

***

„Când cineva face din problemele altora problemele sale, atunci el nu mai are nicio problemă.”

***

„…două suflete, dacă sunt într-o stare duhovnicească şi se gândesc unul la altul, între ele se face o legătură duhovnicească şi unul transmite putere dumnezeiască celuilalt.”

***

„Cei ce vor să trăiască viaţă duhovnicească, încet – încet nu vor mai putea trăi în lumea aceasta; vor căuta să afle pe cei asemenea lor, pe oamenii lui Dumnezeu, vor căuta duhovnic şi se vor depărta şi mai mult de păcat.”

***

„…căutaţi să vă înfrăţiţi mai mult. În felul acesta vom călători împreună cu toţii pe drumul ce ni l-am ales, pe cărarea anevoioasă a urcuşului pe dulcea Golgota.”

„Omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sa.”

***

Cuvintele Părinţilor Aghioriţi sunt lumini pe calea ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Întru ele nu este înşelare. Prin puterea lor se ard patimile celor ce le ascultă şi le împlinesc cu credinţă şi smerenie. Prin puterea lor se trezesc din periculoasa amorţire sau moarte duhovnicească cei ce le aud şi le urmează. Întru ele este sănătate, şi bucurie, şi nădejde de mântuire. Părinţii ne vorbesc cu durere pentru multele noastre păcate şi pentru reaua noastra îndărădnicie într-ale lumii. Părinţii ne ceartă şi ne mângâie cu dragoste nefăţarnica şi tare de Dumnezeu şi de aproapele. Să-i ascultăm şi să-i rugăm, cu puterea cuvântului lor, să ne poarte mai aproape de Domnul.

Sf, Tihon de Zadonsk: Oglinda

Vedem că în oglindă se înfăţişează cel spre care aceasta este îndreptată. Tot aşa şi sufletul creştinului: spre cine se îndreaptă cu dragoste şi de cine se alipeşte, pe acela îl şi închipuie în el. Dacă oglinda este îndreptată spre cer, în ea se vede cerul; dacă este îndreptată spre pământ, se vede pământul. Tot aşa şi sufletul creştinului: dacă se îndreaptă spre cer, se întipăreşte în el chipul ceresc; dacă se alipeşte cu dragostea sa de pământ, se întipăreşte în el chipul pământesc şi dobitocesc şi prin aceasta îşi pierde nobleţea şi frumuseţea sa cerească. De aceea Duhul Sfânt ne încredinţează prin Apostolul: „Nu iubiţi lumea , nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.”(1 Ioan 2, 15-16).

Cu ceea ce se întipăreşte în suflet, omul se va înfăţişa şi la Judecata lui Hristos, dacă nu se pocăieşte sincer în această viaţă. Fiecare om se va da singur în vileag şi se va vedea în el însuşi la ce a cugetat în lume: la cele cereşti sau la cele pământeşti? Creştinii, chemaţi prin cuvântul lui Dumnezeu şi înnoiţi prin Sfântul Botez spre viaţa veşnică şi bunatăţile cereşti, trebuie să le caute pe acestea cu râvnă. Iar dacă se alipesc de cele pământeşti, Îl mânie pe Dumnezeu. Citim că israiliţii, ieşind din Egipt sub conducerea robului lui Dumnezeu, Moise, când s-au întors cu inimile spre Egipt, atunci s-a aprins tare mânia Domnului(Num. 11: 1-11). Tot aşa şi creştinii, izbăviţi prin Sfântul Botez din robia diavolului şi chemaţi din lume spre cer, ca spre pământul făgăduinţei, dacă se îndreaptă cu inimile spre lume, se va aprinde asupra lor dreapta mânie a lui Dumnezeu. Se va întâmpla cu ei ceea ce s-a petrecut cu cei chemaţi la dumnezeiasca Cină, dar care au refuzat să meargă şi despre care s-a spus: „Nici unul din aceia care au fost chemaţi nu va gusta din Cina mea, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”(Luca 14, 24)

Toţi creştinii sunt chemaţi la Cina cea de taină a vieţii veşnice. Însă, chiar dacă nu cu cuvântul, mulţi refuză cu fapta să meargă. Vor să împărăţească aici în lume, iar nu să meargă în împărăţia cea de sus. Şi astfel, nimeni din aceia nu va gusta din cina mea.

Viaţa lui Hristos ne învaţă cum trebuie să fim şi să trăim în această lume. Hristos putea să aibă totul în această lume, ca Domn al tuturor, dar nu a vrut. A trăit într-o mare sărăcie şi smerenie, a fost umilit şi batjocorit. Cine va merge după călăuza Hristos, acela va gusta din dumnezeiasca Cină şi, împreună cu El, ca mădularul împreună cu capul, va împărăţi acolo. „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti”(Ioan 12, 26). „Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea.”(Luca 22, 28-30). „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu e vrednic de Mine”(Matei 10, 38). „Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-ne pe noi şi arată-Ţi faţa Ta şi ne vom mântui.”(Psalm 79, 20). „Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi.”(Psalm 125, 4)

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, pag. 158-159.

Sursa icoanei: http://femeiaortodoxa.wordpress.com/sfanta-veronica/